Aproape orice creştin îşi doreşte să fie spiritual, însă puţini ştiu ce înseamnă această experienţă. Multă mângâiere nefondată ar putea fi dată la o pate şi multă consolare reală ar putea fi primită dacă am lămuri confuzia.
Ne vine greu să lepădăm ideea că omul e atât de spiritual pe cât se simte. Spiritualitatea noastră de bază arareori se potriveşte cu sentimentele. Există multe persoane carnale ale căror emoţii religioase sunt sensibile la orice impresie şi care reuşesc să se menţină pe un plan destul de ridicat al bucuriei interioare, dar care nu prezintă nici un fel de însemn al evlaviei.
Au un punct de fierbere scăzut şi se înfierbântă din orice lucru religios cât ai clipi din ochi. Lacrimile sunt aproape de suprafaţă, iar glasurile lor au o imensă încărcătură emoţională. Astfel de oameni au reputaţia de a fi spirituali, şi chiar ei înşişi pot crede cu uşurinţă acest lucru. Însă nu este în mod necesar adevărat.
Oamenii spirituali sunt indiferenţi faţă de sentimentele lor - ei trăiesc prin credinţa în Dumnezeu, cu prea puţină grijă pentru propriile emoţii. Ei gândesc gândurile lui Dumnezeu şi văd lucrurile aşa cum le vede El. Ei se bucură în Hristos şi nu au nici un fel de încredere în ei înşişi. Ei sunt mult mai preocupaţi de supunere decât de fericire. Toate astea sună puţin prea romantic, poate, însă vor rezista încercării focului.
text scris de http://trezirespirituala.wordpress.com/
Fratele nostru are perfectă dreptate! Noi ne măsurăm spiritualitatea după cât de explozivi suntem în manifestare. De aceea îi judecăm pe alţii după propriile standarde. Slavă Domnului că nu e aşa! Eu nu cred că lui Dumnezeu Îi place modul în care noi ne dăm în spectacol. Dumnezeu este ordine şi echilibru. Până la urmă, nici nu cred că avem nevoie de aşa ceva. Dacă suntem echilibraţi şi modeşti în manifestări avem mai multe şanse ca oamenii să vadă la noi ceea ce ei nu au. Dar dacă ne manifestăm zgomotos nu facem decât să alungăm oamenii de pe lângă noi şi de lângă Dumnezeu. În cămăruţa noastră putem face ce vrem, acolo suntem doar noi. Dar unde sunt mai mulţi oameni este de folos moderaţia. În ce mă priveşte, am învăţat că şoapta Duhului este blândă, El nu zbiară, aşa că, dacă pretind că doresc călăuzire, am nevoie de linişte! În lupta spirituală este nevoie să fim calmi şi să ascultăm ce ne spune Dumnezeu. Este nevoie să ne ţinem emoţiile sub control, oricât ar fi de greu, pentru că oamenii care au nevoie de rugăciunile noastre se pot manifesta într-un mod care poate scăpa de sub control dacă nu suntem veghetori. Dumnezeu nu vrea ca noi să fim ridicoli, El nu ne cere să cădem în extreme şi nici să ne facem de râs. Demnitatea noastră de copii ai lui Dumnezeu este importantă pentru felul în care Îl prezentăm lumii pe Dumnezeu!
Ne vine greu să lepădăm ideea că omul e atât de spiritual pe cât se simte. Spiritualitatea noastră de bază arareori se potriveşte cu sentimentele. Există multe persoane carnale ale căror emoţii religioase sunt sensibile la orice impresie şi care reuşesc să se menţină pe un plan destul de ridicat al bucuriei interioare, dar care nu prezintă nici un fel de însemn al evlaviei.
Au un punct de fierbere scăzut şi se înfierbântă din orice lucru religios cât ai clipi din ochi. Lacrimile sunt aproape de suprafaţă, iar glasurile lor au o imensă încărcătură emoţională. Astfel de oameni au reputaţia de a fi spirituali, şi chiar ei înşişi pot crede cu uşurinţă acest lucru. Însă nu este în mod necesar adevărat.
Oamenii spirituali sunt indiferenţi faţă de sentimentele lor - ei trăiesc prin credinţa în Dumnezeu, cu prea puţină grijă pentru propriile emoţii. Ei gândesc gândurile lui Dumnezeu şi văd lucrurile aşa cum le vede El. Ei se bucură în Hristos şi nu au nici un fel de încredere în ei înşişi. Ei sunt mult mai preocupaţi de supunere decât de fericire. Toate astea sună puţin prea romantic, poate, însă vor rezista încercării focului.
text scris de http://trezirespirituala.wordpress.com/
Fratele nostru are perfectă dreptate! Noi ne măsurăm spiritualitatea după cât de explozivi suntem în manifestare. De aceea îi judecăm pe alţii după propriile standarde. Slavă Domnului că nu e aşa! Eu nu cred că lui Dumnezeu Îi place modul în care noi ne dăm în spectacol. Dumnezeu este ordine şi echilibru. Până la urmă, nici nu cred că avem nevoie de aşa ceva. Dacă suntem echilibraţi şi modeşti în manifestări avem mai multe şanse ca oamenii să vadă la noi ceea ce ei nu au. Dar dacă ne manifestăm zgomotos nu facem decât să alungăm oamenii de pe lângă noi şi de lângă Dumnezeu. În cămăruţa noastră putem face ce vrem, acolo suntem doar noi. Dar unde sunt mai mulţi oameni este de folos moderaţia. În ce mă priveşte, am învăţat că şoapta Duhului este blândă, El nu zbiară, aşa că, dacă pretind că doresc călăuzire, am nevoie de linişte! În lupta spirituală este nevoie să fim calmi şi să ascultăm ce ne spune Dumnezeu. Este nevoie să ne ţinem emoţiile sub control, oricât ar fi de greu, pentru că oamenii care au nevoie de rugăciunile noastre se pot manifesta într-un mod care poate scăpa de sub control dacă nu suntem veghetori. Dumnezeu nu vrea ca noi să fim ridicoli, El nu ne cere să cădem în extreme şi nici să ne facem de râs. Demnitatea noastră de copii ai lui Dumnezeu este importantă pentru felul în care Îl prezentăm lumii pe Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu