Anunţ!

Asociația noastră începe următoarele cursuri/grupe:
- cu adolescente, având tema: "Ce trebuie să ştie o fată" (iar în cadrul grupului se vor discuta probleme ale adolescenţei, chestiuni care ţin de igiena personală, bunele maniere, etc.)
- cu femei (unde se vor discuta probleme de cuplu, de creşterea copiilor, etc.)
- grup de părtăşie cu familii (cupluri)
- club de lectură creştină şi nu numai
- curs de croitorie
- ocultismul şi pericolul pe care îl reprezintă
Specificăm: întâlnirile sunt săpatămânale. Cursurile sunt gratuite, se desfăşoară la domiciliul nostru (în Hunedoara) şi vă rugăm să ne contactaţi la adresa: elena_reinerth7@yahoo.com
Vă aşteptăm cu mult drag!

DONEAZĂ 2%/ Donate

Datele noastre sunt:
Asociaţia Creştin Umanitară Flacăra Speranţei, cod fiscal 23898629, cont bancar RO32BTRL06301201P92687XX, Banca Transilvania.
Our datas: bank account RO32BTRL06301201P92687XX Tansilvania Bank.

luni, 24 ianuarie 2011

Nemulţumirea ca idolatrie


Prin sfătuire şi încurajare dorim ca fraţii să fie ridicaţi, întăriţi şi zidiţi în Trupul lui Cristos. Vremuri de criză solicită soluţii urgente şi ferme.
Ieri, citind o carte de Larry Crabb, "Vise năruite", am constatat un adevăr. Spunea autorul că se numără printre cei norocoşi, care au prieteni mulţi, dragi şi preţioşi. I-a venit în minte ideea să întocmească o listă cu cei mai buni 5-6 dintre ei. Privind lista a constatat că fiecare dintre ei făcea ceva pentru el. Şi şi-a dat seama că nu a trecut pe listă pe nimeni pentru care să fi făcut el ceva. A realizat că vedea prietenia ca o sumă de lucruri de care are nevoie iar acei în stare a-i împlini nevoile îi sunt prieteni. Aşa că, şi-a pus serios întrebarea: eu unde mă situez pe lista altora? Şi, pe lista mea cu cei mai buni prieteni ai mei, unde este Domnul?
Citind aceste lucruri, m-am gândit şi eu la fel. Dacă aş fi făcut lista aceea aş fi trecut în capul ei Numele Domnului meu? Sau m-aş fi gândit şi eu doar la lucrurile pământeşti? Sigur că aşa aş fi făcut!
Facem mereu greşeala de a ne separa spiritualitatea de material. Ne raportăm la lumea asta ca şi cum ar fi singura. Nu ne dăm seama 95 la sută din timp că noi trebuie să ne pregătim pentru cer. Alergăm după himere ca să trăim bine, fără să realizăm că, dacă am avea ordinea corectă a priorităţilor nu am trăi doar bine, ci am trăi viaţa din belşug promisă.
Aseară, la biserică, Felicia Mihalcea de la Deva ne-a propus un exerciţiu de optimism. A spus că, în fiecare seară, să întocmim o listă cu 15 motive pentru care să-i mulţumim lui Dumnezeu. Şi aşa seară de seară. Vom fi mai optimişti. Pentru că vom vedea în sfârşit realitatea. Tot pretindem noi, atunci când suntem posomorâţi, că nu suntem pesimişti, ci doar realişti. Am fi realişti doar dacă am face acest exerciţiu zilnic şi am constata cât de nedrepţi suntem, câte motive de mulţumire am avea!
Începeţi propria consiliere spirituală făcând aceste două exerciţii: faceţi lista de 15 motive de mulţumire şi apoi faceţi-o şi pe aceea cu cei 5-6 prieteni. Dacă vreţi să mergeţi mai departe, întocmiţi o listă cu cel puţin 3 persoane pe care să le contactaţi săptămâna asta, cărora să le spuneţi o vorbă bună, să le faceţi un compliment prin care să afirmaţi ceea ce sunt ei.
Spune Arthur Burke în materialul lui despre gelozie: "Avem nevoie să recunoaştem în oameni darurile, chemarea şi ungerea lor şi, de asemenea, să primim cu smerenie, în tăcere, lucrurile bune care se afirmă despre noi.
Dacă putem face aceste două lucruri, vom consolida un scut tot mai mare, mai gros şi atotcuprinzător de onoare în jurul celorlalţi. Pe măsură ce ne  onorăm reciproc, umblăm nu doar în autoritate, ci şi în libertate. Nu ne mai atinge puterea devastatoare, devoratoare şi ucigătoare a duhului de gelozie.
Studiaţi la picioarele Celui Veşnic. Învăţaţi arta de a onora. Este puternic dătătoare de viaţă şi păzeşte pe fraţii şi surorile noastre de atacurile de gelozie ale lui Satan.”
Haideţi să alungăm din mintea, inima, conştiinţa, fiinţa noastră acele gânduri şi cuvinte care dezonorează. Haideţi să facem un exerciţiu de spiritualitatea alegând să trăim de partea binelui, fără nici o intenţie de a mai pleca urechea la înşelăciunile tatălui minciunii. Când dezonorăm prin gândurile şi cuvintele noastre o persoană, nu ne adresăm direct ei, ci Celui care a făcut-o aşa cum este. Prin asta, declarăm: „Doamne, nu ai făcut bine, este greşit cum ai creat acest om. Tu nu ştii cum să faci lucrurile şi fiinţele, eu ştiu mai bine!” Iar prin această declaraţie ne facem părtaşi celui rău, plecând urechea, făcând un legământ tacit cu el prin care nu facem decât să mutăm închinarea noastră de la Dumnezeu la Satan. Iar asta este idolatrie. Cât de uşor luăm noi lucrurile. Cât de repede categorisim păcatele în păcate mari şi mici! Dar bârfa şi cârtirea, răzvrătirea şi neiubirea aproapelui prin ce sunt diferite? Iată că practicând aceste lucruri suntem idolatri şi păcătoşi. Mai păcătoşi poate decât cei spre care arătăm cu degetul!
Biserica este un Trup. N-am văzut un trup care să-şi respingă un membru. N-am văzut un trup care să conteste o celulă. N-am văzut un trup în care o parte să invidieze alta. Asta numai în biserică văd.
Dumnezeu ne cere disciplină. De toate felurile. De la disciplina rugăciunii, la a închinării. De la studierea Cuvântului, la părtăşie. Dumnezeul nostru este Unul al ordinii. Când facem toate acele lucruri păcătoase enumerate, ieşim din ordinea Lui, aducând haos.
Dragostea nu este un sentiment. Este o Persoană (Dumnezeu e dragoste) şi o poruncă: iubiţi-vă unii pe alţii. Asta nu are nimic de a face cu simpatia faţă de o persoană, cu compatibilitatea între noi. Trebuie să conlucrăm împreună, să zidim Împărăţia, iubindu-ne.
Nemulţumirea nu este un sentiment. Este un păcat prin care declarăm Creatorului că n-a făcut lucrurile bine.
Credinţa nu este un sentiment: este o acţiune. Ceea ce faci arată ce crezi.
Iertarea nu este un sentiment: este o poruncă, este o alegere.
Haideţi, dar, să trăim conduşi de Duhul lui Dumnezeu, nu de emoţiile noastre.
Haideţi să începem anul nou prin disciplinarea eu-lui nostru, a firii noastre pământeşti, ca Împărăţia lui Dumnezeu să crească şi viaţa noastră să conteze! 
Haideţi să fim ceea ce pretindem că suntem: creştini! Adică urmaşi ai lui Cristos!

vineri, 7 ianuarie 2011

Măşti sau două feţe?!


Uneori, ajung să cred că nu voi înţelege niciodată nimic din lumea asta, din scările ei de valori, din sistemele ei morale. Când cred că înţeleg, hop!, se întâmplă ceva şi totul se întoarce cu susul în jos!
De data asta, deasupra tuturor circumstanţelor oarecum nefavorabile, deasupra tuturor răutăţilor, deasupra tuturor duplicităţilor, a fost un film care m-a ajutat să pun câteva lucruri cap la cap, să trag din nou, pentru a câta oară, concluzia că nimic nu mai pare să fie pur şi simplu alb şi negru.
O vreme am crezut că ştiu unde e linia între bine şi rău. Apoi s-a dovedit că nu e acolo. A mai trecut ceva vreme a frământărilor şi am crezut că am aflat, dar s-a dovedit din nou că nu era chiar aşa…. de parcă Dumnezeu nu ar avea altă treabă decât să joace de-a v-aţi ascunselea cu mine!
Îndoiala? Titlu de film. Dar nici măcar despre asta nu este vorba! Nu e vorba că m-aş îndoi că există două sisteme de valori: alb şi negru, bine şi rău, lumină şi întuneric! Doar că „linia” dintre ele oscilează atât de mult şi de tare încât uneori pare că ameţesc şi…. mă prăbuşesc! Ca în ultima vreme.
Spunea James Dobson într-un curs că viaţa omului e ca o oscilaţie sus-jos…. când ajungi sus, nu te bucura prea tare pentru că drumul care urmează este în jos, iar când ajungi jos de tot, nu te întrista prea tare pentru că te aşteaptă urcuşul….
Gândurile şi întrebările m-au pus din nou la pat… aşa fac eu când mă consum prea tare. Aşa că a venit momentul să caut explicaţii. Şi acolo unde nu voi găsi, nu-mi mai bat capul, ci să accept ce nu pot înţelege şi, mai ales, ce nu pot schimba. Mai spunea cineva (Francis de Assisi): "Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele." Avea perfectă dreptate! 
           Sistem de valori. Ce noţiune! „În voia sorţii (At the Mercy of a Stranger)” a fost filmul care m-a pus pe gânduri. El, medic, plăteşte un ucigaş să-i scoată soţia din peisaj. Dar ucigaşul îşi descoperă conştiinţa şi, în loc să o ucidă, îi spune ce pune soţul ei la cale şi o ajută să-l prindă în flagrant în timp ce dă banii ucigaşului pentru presupusa crimă. Câteva replici din film m-au făcut să mă gândesc la cât de duplicitară e lumea asta. Ea îl acuza pe ucigaş de mizeria în care trăieşte iar el i-a demonstrat că lumea perfectă în care credea ea că trăieşte este la fel de mizerabilă şi duplicitară ca a lui, măcar el ştia ce trăieşte şi alegea să trăiască aşa fără să se pretindă altceva.
Toate m-au făcut să mă gândesc la câte am trăit în ultima vreme. Cât timp o să mai pretindem că doar noi reprezentăm perfecţiunea şi alţii sunt greşiţi? Cât o să mai pretindem că doar noi suntem pe drumul cel bun şi alţii greşesc, atâta timp cât faptele noastre, exemplul nostru personal spune altceva?
Citez din Bruxelles Mission
„În ciuda tuturor cârcotaşilor, a ipocriţilor, invidioşilor şi plagiatorilor, Iosif Ţon rămâne un mentor pentru zeci de mii de creştini români de pe întregul mapamond. Rafalele trase de Uniunea Baptistă din România nu fac decât să îi determine pe creştinii sinceri să strângă rândurile şi să înţeleagă mai limpede că religia nu înseamnă nimic, însă credinţa este totul.  Diferenţele de nuanţe doctrinare nu-i împiedică pe miile de baptişti de pretutindeni să-l considere în continuare pe pastorul Iosif Ţon un prieten, un frate, un om al lui Dumnezeu.”
 Când am ieşit şi noi din sistemul baptist acum 7 ani, am suferit cumplit: lăsam acolo familia, care nu înţelegea, care avea să fie bombardată cu cuvinte grele şi aşa a fost… lăsam acolo prietenii cei mai dragi, care ajunseseră să ne judece şi le-a trebuit mult să accepte… lăsam în urmă biserica noastră de suflet, mentorii noştri dragi, lăsam o bucată din noi. A fost greu, dar a fost necesar. Am simţit că trebuia să învăţăm mai mult, să trăim mai mult decât o învăţătură de altfel foarte bună, dar incompletă, din punctul nostru de vedere. Faptul că am simţit la ultima întâlnire cu comitetul (când ne-am dus să ne retragem oficial) că puţin a lipsit să nu fim omorâţi cu pietre pentru erezie, ne-a ajutat să ne menţinem decizia.
Durerea mea cea mai mare este aceea că fratele Paul Negruţ a fost cel care m-a ajutat să mă hotărăsc să devin copil al lui Dumnezeu. În 92, când m-am predat, nu am înţeles că trebuie să merg până la capăt, că trebuie să fac un botez pentru a împlini tot ce trebuia împlinit. Îmi convenea să mă ştiu cu păcatul iertat, să ştiu că am un Mântuitor, dar ideea de a mă lăsa condusă de Cineva, fie El şi Dumnezeu, îmi repugna la momentul acela. Aşa că am înţeles că Isus trebuie să fie şi Domnul, nu numai Mântuitorul meu, abia în 97, la o predică a fratelui Negruţ. Ani la rând i-am fost recunoscătoare că m-a ajutat să fac pasul… dar acum… nu ştiu ce să mai cred! Cu tot ce se întâmplă… sunt dezamăgită, descurajată… mă întreb unde este verticalitatea şi demnitatea creştină în toate astea? Apărarea doctrinei proprii este mai presus de dragostea de fraţi? „Numai eu am dreptate şi cine nu zice ca mine să fie anatema” este oare o expresie insuflată de Duhul Sfânt? Sau toate fac parte dintr-un plan? Mai degrabă înclin să cred asta! Dumnezeu ştie ce face! Şi El nu-i lasă pe ai Lui!
Să ştiţi, fraţilor, că reprezentaţi modele. Şi toată nebunia asta mediatică nu face cinste Celui pe care spuneţi că-L reprezentaţi. Noi, cei de rând, care privim la voi, ne tulburăm, se întristează Duhul în noi şi ne întrebăm: când aţi spus adevărul? Când ne-aţi convins să ne întoarcem la Dumnezeu vorbind de la amvoane, sau acum, când participaţi la circul acesta nedemn chiar şi pentru cei pe care îi numiţi lumea, darămite pentru creştini?!
Noi, cei de rând, privim la voi. Ca la nişte modele. Purtaţi această responsabilitate. Ce vede lumea care se uită la voi? Oare îşi doreşte cineva să devină membru în bisericile noastre după ce vede aşa ceva? Sau fuge în direcţia inversă văzând cu ochii? Cum poate un creştin de rând, fără însemne şi grade academice să mai cheme pe cineva la Dumnezeu când se întâmplă aşa ceva? Cum să-i spui unui necredincios că e bine să aleagă credinţa când tot ce vede este asta…..
Cu ceva timp în urmă am scris un articol în care îmi exprimam supărarea că se întâmplă aşa ceva în biserici, în timp ce cei din lume mor fără să fie mântuiţi şi un frate, a cărui nume nu-l dau ca să nu se simtă provocat, mi-a spus că „ce prostie mai e şi asta?”. Atât a avut de spus. Că spun prostii. Oare, de pe muntele pe care unii s-au cocoţat, chiar nu se mai simte pulsul omului de rând? Chiar nu se mai vede cât de tare ne rănesc faptele şi vorbele lor, certurile lor de partide? Oare ei chiar nu înţeleg că pe mulţi dintre noi îi vor pierde prin atitudinea şi comportamentul lor total nedemn de Împărăţia lui Dumnezeu? Oare chiar nu ştiu că vor răspunde pentru toate astea sau se fac că nu ştiu?
Nu susţin că reprezint pe nimeni, decât pe mine şi familia mea. Nu sunt nici pe departe vocea celor mulţi. Îmi exprim doar propriile gânduri şi sentimente. Nu că n-aş fi auzit toate astea de la mulţi alţii, dar nu vreau să implic pe nimeni, am învăţat din experienţă că oamenii sunt în stare să-şi menţină cuvântul doar până când sunt confruntaţi. Atunci vor zice: „eu n-am zis aşa ceva, n-am susţinut aşa ceva!” Aşa că toate astea sunt ale mele şi-mi asum răspunderea pentru ele.
Fraţii rămân fraţi, orice s-ar întâmpla. Sângele apă nu se face. Şi Sângele care ne-a făcut fraţi nu ia înapoi ce ne-a dat! Răspunderea pentru toate astea este numai a noastră. Nimeni nu este de vină că ne-am scos mănuşile de box. Dar unii se vor pierde din cauza noastră. Unii vor fugi de Dumnezeu din cauza noastră. Poate să spună oricine că astea sunt doar nişte prostii. Nu sunt. Suntem responsabili. Mai că-mi vine să cred că suntem ca nişte adolescenţi în căutarea identităţii… care vor libertate fără responsabilitate. Libertatea am primit-o la Revoluţie. Dar încă n-am învăţat că suntem responsabili să dăm mai departe ce am primit. Încă nu trăim Matei 28. Pentru că acolo spune: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”  Acolo nu scrie să învăţăm pe oameni ura. Nici dispreţul. Nu asta i-a învăţat Domnul pe ucenici. I-a învăţat dragostea, acceptarea, iertarea. Nu i-a învăţat să pună mai presus doctrina, nici eul. Cât de departe suntem de acele cuvinte! Mai degrabă trăim vremurile în care se căuta un om să stea în spărtură. Şi nu se găsea nimeni. Vai de noi! Dacă noi vom tăcea, vor vorbi pietrele! Şi lucrarea tot se va face. Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit!
Feţe? Măşti? Ce afişăm? Când suntem noi înşine? Când chemăm oamenii la un Dumnezeu al iubirii sau când împroşcăm pe fraţi cu noroi în numele unei doctrine sau a unei apartenenţe religioase?


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...