luni, 23 ianuarie 2012

Ca racii în găleată... ?!

Timpul nu trece… doar că omului îi este greu să se concentreze asupra prezentului. Se defineşte în funcţie de ieri şi experienţele trecute sau se raportează la mâine şi la ce va fi… nu ne putem defini în funcţie de trecut fără să rămânem blocaţi în el. Nu putem să „devenim” cei de mâine fără să trăim azi. E absurd. Astăzi este tot ce avem. Să te bazezi pe experienţele trecutului înseamnă să coşi un petec nou pe-o haină veche: întotdeauna petecul va distruge haina în loc să o repare. Dar majoritatea dintre noi existăm prin problemele pe care le considerăm parte din noi, uitând că ceea ce suntem ne defineşte mai mult şi mai cu acurateţe decât ceea ce facem. Nu este corect să las experienţele trecute să mă definească. Trebuie să caut în străfundurile fiinţei mele ceea ce sunt, înainte să las acţiunile mele să mă definească. Înainte să caut să aflu ce pot, ar trebui să aflu cine sunt.
Încetăm să înaintăm când încetăm să trăim. Ajungem să ne blocăm în rutina care ne ţine pe loc şi ne transformă în legume. Cine este viu nu stă pe loc. El înaintează mereu căutând răspunsuri la întrebările lui. Un om mulţumit cu sine însuşi a încetat să existe, să evolueze. Dumnezeu pune mereu în noi acea nelinişte care ne determină să căutăm răspunsuri. Dumnezeu este acţiune. El spune despre Sine „Eu sunt Cel ce sunt!” El nu spune că a fost, nici că va fi ci că ESTE! Oare noi de ce nu putem trăi în acelaşi mod? Pentru că tindem să interpretăm viaţa în funcţie de modul în care putem să o înţelegem, nu o acceptăm aşa cum este. Vrem să pliem lucrurile şi adevărul pe capacitatea noastră de înţelegere, încercăm să le cuprindem în cutia noastră mică, fără să încercăm să ieşim de după limitele unde credem, în mod greşit, că suntem în siguranţă. Dar asta este laşitate. Ne temem de oameni şi încercăm să fim aceia care se aşteaptă ei să fim… ne temem de reacţiile lor şi acţionăm cum se aşteaptă ei să acţionăm… pierzându-ne pe undeva pe drum identitatea, de dragul unei false „armonii”. Compromis şi laşitate. Egoism şi suficienţă. Iată trăsături definitorii ale rasei omeneşti, dacă este să mă întrebaţi pe mine.
Oamenii nu vor să crească, pentru că găsesc o falsă siguranţă în lucrurile şi circumstanţele pe care le cunosc. Oamenii se tem de ceea ce nu ştiu şi se opun la ceea ce nu cunosc dintr-un fals instinct de conservare. Oare de aceea a zis Dumnezeu: „din pomul acela să nu mănânci”? Ştia că habar nu avem cum să gestionăm cunoaşterea? Ştia că vom confunda cunoaşterea cu aroganţa şi suficienţa, ştia că vom încurca autoritatea şi puterea cu controlul şi manipularea?
Cu cât oamenii sunt mai aroganţi, cu atât dovedesc că sunt mai slabi şi cu cât caută să controleze mai mult, cu atât sunt mai nesiguri, neînţelegând că nu pot deţine un control care nu le aparţine lor de drept, ci lui Dumnezeu. Nu-şi pot controla nici măcar propriul destin, dar încearcă să deţină controlul asupra altora, iar asta le dă o oarecare senzaţie de putere.
Oamenii puternici sunt aceia care cunosc adevărul care-i face liberi şi îi respectă pe ceilalţi şi nu au nici o pretenţie de a-i supune, manipula, controla. Oamenii care nu cunosc adevărul nu ştiu iubi, nu ştiu ierta, nu ştiu trăi. Sunt de compătimit. Existenţa lor fadă şi limitată poate fi vizibilă numai dacă reuşesc să se impună prin intimidare şi control, pentru că nu au nimic de oferit. Îşi petrec timpul şi-şi folosesc raţiunea pentru a ţese pânze de păianjen în jurul oricăruia destul de naiv să le cadă în plasă. Şi dacă nu reuşesc să rămână în istorie datorită realizărilor lor, caută să rămână ca dictatori.
O viaţă fără scop e o viaţă fără rezultate. Dar de ce trebuie să dau eu cuiva socoteală de ceea ce mi s-a încredinţat mie de făcut? De ce trebuie să mă simt obligat să traduc pe limba cuiva lucrarea care mi s-a dat mie? Mai ales când singurul scop pentru care mi se cere să fac asta este ca să pot fi discreditat de ei. Dacă oamenii ar fi sincer intenţionaţi şi vor cu adevărat să ştie ce gândesc şi ce intenţionez, pot spune oricui, n-am nimic de ascuns. Dar nu şi celor care caută motive să mă blameze.
Drumurile noastre ar trebui să fie comune, complementare, interdependente. Dar sunt competiţii în care fiecare caută să descopere punctul slab al celuilalt pentru a-l doborî. Suntem ca racii din găleată. Cei de la fund îi ţin pe cei de deasupra lor şi îi trag în jos ca să nu cumva să iasă. Un om care este definit de sine însuşi nu se compară cu alţii. Un om puternic nu va invidia pe nimeni. Numai un om slab are sentimente de gelozie sau se compară cu alţii.
Restul... comentaţi voi! 

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...