Despre naşterea din nou

Am purtat multe discuţii despre naşterea din nou în ultima vreme, dar cum pe noi nu ne interesează opinii omeneşti, am purtat această discuţie cu păstorii noştri şi ei ne-au dat mai multe principii biblice, sprijinite pe Cuvântul lui Dumnezeu care au adus mai multă edificare în această temă.

În Ioan capitolul 3 Domnul vorbeşte cu Nicodim care vrea dovezi că Isus este trimis de Dumnezeu. Citind dincolo de cuvintele lui Nicodim, Domnul merge la rădăcina problemei, explicând modalitatea ca omul să îi aparţină lui Dumnezeu: „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” … Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Ioan 3:3, 5-8.

În Romani, Pavel ne explică natura noastră decăzută care se află în imposibilitatea de a se împăca cu Dumnezeu prin propriile puteri: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Romani 3:23 „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” Romani 5:12 „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Romani 5:8

Domnul a spus încă pe când era pe pământ că cine L-a văzut pe El, L-a văzut pe Tatăl „Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: „Arată-ne pe Tatăl”? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.”  Ioan 14:9,10 şi că El este singura cale de împăcare cu Dumnezeu „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.” Ioan 14:6,7. „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică.” 1 Ioan 5:9-13. Este clar: cine Îl primeşte în inima sa pe Isus ca Domn, este fiul lui Dumnezeu. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” Ioan 1:12.

Deci, primul pas este acceptarea faptului că suntem păcătoşi şi că singuri nu putem face nimic, aşa că înţelegem nevoia de Dumnezeu. Urmând paşii biblici pentru împăcarea cu Dumnezeu, recunoaştem starea noastră şi imposibilitatea de a face ceva, iar de aici urmează întoarcerea la Dumnezeu. Însă mulţi oameni fac asta sub imperiul emoţiilor, fără seriozitate şi determinarea de a rămâne lângă Dumnezeu. De aceea urmează testarea naşterii din nou. Domnul spune în Ioan 14:21 „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Pentru că „Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 7:21.

Care este, deci, următorul pas?  „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.” Marcu 16:16. Pentru că Pavel spune în Romani 10:10,9 „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” Actul botezului este un act de ascultare, de fapt este primul act de ascultare care dovedeşte naşterea din nou. Când ştii ce s-a întâmplat în viaţa ta, când realizezi că Îl vrei pe Dumnezeu şi că fără El nu ai nici o şansă, îţi doreşti să urmezi poruncile Lui, nu din teamă, ci pentru că Îl iubeşti!

Domnul dovedeşte în ce constă ascultarea, care vine din inimă, nu din vârful buzelor: „Ce credeţi? Un om avea doi feciori; şi s-a dus la cel dintâi şi i-a zis: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” „Nu vreau”, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: „Mă duc, doamne!” Şi nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” „Cel dintâi”, au răspuns ei.” Matei 21:28-31. Iată că cel mai important test al credinţei este ascultarea. Întâi este botezul în apă. Apoi urmează botezul cu Duhul Sfânt. Mulţi creştini se opresc la botezul în apă şi nu merg mai departe. „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Botezul cu Duhul Sfânt este la fel de important, pentru că este următorul act de ascultare. Neascultarea opreşte revelaţia, Dumnezeu nu ne poate descoperi mai multe despre planul şi voia Lui, dacă noi nu ascultăm.

Pentru că „Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” Iacov 2:19, 20, 26 „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. Să nu obosim în facerea binelui; căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.” Galateni 6:7-10

Cu privire la creştinii cu numele, Biblia ne avertizează: „Păziţi-vă de prorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” Matei 7:15-20 Iar în Galateni 5:22-26 ni se explică adevărata roadă a Duhului Sfânt, cum trebuie să fie cel care îşi spune creştin şi care sunt rezultatele unei naşteri din nou reale: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.  Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.”

Pasul următor este să ne alăturăm unui grup de credincioşi care urmează Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo vom creşte în cunoştinţă din Cuvânt, acolo vom avea părtăşie cu fraţii, acolo vom începe să lucrăm pentru Domnul, să manifestăm roada Duhului Sfânt şi darurile (talanţii) noastre, dar mai mult decât atât, suntem în ascultare de Domnul intrând în ordinea Lui, atunci când stăm în autoritatea pe care El a pus-o peste noi. Încă de la începutul Bisericii au existat probleme între oameni din cauza firii („Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi, în chip desăvârşit, într-un gând şi o simţire. Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” – „Şi eu, al lui Apolo!” – „Şi eu, al lui Chifa!” – „Şi eu, al lui Hristos!” – Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?”  1 Corinteni 1:10-13) dar Biblia ne îndeamnă să trăim în pace unii cu alţii (Romani 12:18 „Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.”), să ne respectăm, să nu ne judecăm, să ne acceptăm, să colaborăm în pace, fiecare cu încredinţarea pe care o are.  (Romani cap. 14 „Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu. Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră. Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine. Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.”)

Testul ascultării aduce biruinţă, atunci când suntem copiii lui Dumnezeu, asta ne dă siguranţa mântuirii, ne dă biruinţă în încercări, ne dă putere şi autoritate, ne dă stabilitate. Dumnezeul nostru este  Dumnezeu al ordinii, al dragostei şi păcii, al echilibrului şi puterii, El este acelaşi ieri, azi şi în veci, dar, ca să fim ca El, noi suntem aceia care avem nevoie de o continuă transformare, schimbare, care să ne aducă tot mai aproape de Creatorul nostru. Slăvit să fie Dumnezeu pentru planul minunat de răscumpărare a omenirii, lăudat să fie El pentru lucrarea desăvârşită la cruce, de acum totul este în mâinile noastre, dar El nu ne lasă singuri, ne-a trimis Duhul Sfânt să ne înveţe, să ne călăuzească, să ne schimbe după chipul Fiului Lui! „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.” Romani 8:29

Despre trădare şi aşteptări înşelate

A trăda. Un cuvânt rostit destul de des în preajma mea în ultima vreme. De aceea am căutat în dicţionar definiţia exactă şi ea sună aşa: 1. A înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul. 2. A fi neloial față de cineva sau de ceva. 3. A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvență față de o acțiune, de o idee.

Să le luăm pe rând. A înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul. A înşela încrederea. Când mă gândeam la titlul acestui articol mi-a venit în minte un joc de cuvinte: aşteptări înşelate – înşelări aşteptate. Hm! Oare cum de nu ne dăm seama că se poate întâmpla aşa ceva, încât mereu suntem prinşi pe picior greşit, cu garda jos, dezarmaţi? Cum de mereu reuşim să suferim atunci când suntem înşelaţi, trădaţi, deşi mereu trecem prin aşa ceva? Parcă nu ne învăţăm minte niciodată. Cum spunea pastorul Don Clowers la Conferinţa de la Timişoara: caracterul unui om se verifică în şase luni. Un om cu un caracter îndoielnic nu rezistă mai mult de şase luni până îşi dă arama pe faţă. Experienţa de o viaţă a lui Don Clowers a concluzionat durata de „viaţă” a înşelătorului de profesie şi ar fi bine să ţinem cont de ea. Cu alte cuvinte, să nu ne punem încrederea în cineva mai repede de şase luni, ca să nu fim păcăliţi. Oamenii şi motivaţiile lor josnice ne lasă de multe ori mască, cu gura căscată şi nu ne dumirim decât după multă vreme cum stau lucrurile cu adevărat! Cum spunea deunăzi dragul şi scumpul nostru Leo: „oamenii buni sunt luaţi de proşti!” Asta înseamnă să renunţăm la a mai fi buni, ca să nu fim luaţi de proşti? Nu. Nu renunţa la valorile tale pentru că cineva are scara de valori mult mai jos! Nu renunţa la principiile tale, pentru că cineva trăieşte la voia întâmplării! Acte potrivnice, pactizarea cu duşmanul. Asta mi se pare cel puţin amuzant, din moment ce ni se porunceşte să trăim în pace cu toţi oamenii! Atunci care duşmani? Concluzia este că aceşti oameni îşi sunt proprii duşmani! Îşi fac singuri rău, de multe ori iremediabil! Dacă eu nu am porţi deschise spre rău, dacă în viaţa mea nu există nimic de care diavolul să se agaţe, ce rău îmi pot face nişte oameni?

A fi neloial față de cineva sau de ceva. Cum poate fi loial cineva care nu ştie ce e loialitatea? Până la urmă, caracterul unui creştin se bazează pe principii biblice exacte, pe porunci care nu dau loc de interpretare (aşa cum se întâmplă cu legile omeneşti, interpretate după bunul plac, sau sub presiunea suspuşilor). Atunci, dacă nu ai habar ce scrie în Biblie pentru că nu o citeşti, dacă nu ai o relaţie profundă şi personală cu Autorul ei, cum poţi ştii care sunt acele porunci? Faptele tale spun mai multe despre tine decât vorbele tale şi, oricât te-ai strădui, te vei trăda, îţi vei arăta adevărata faţă sub presiune!

A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvență față de o acțiune, de o idee. La fel: consecvenţa este o trăsătură a omului de caracter, care şi-a zidit integritatea pe temelii care nu crapă, care nu se dărâmă la primul cutremur! De aceea ne cere Domnul să ne zidim casa pe stâncă şi nu pe nisip! S-o luăm de la capăt: linie de conduită. Dacă nu am trasat această linie, depunând efort voit şi conştient pentru a înţelege limitele legale ale unui comportament creştin acceptabil, cum ştiu că am depăşit linia? Inconsecvenţă faţă de o idee, acţiune – presupune să ai un plan de bătaie, să ştii cine eşti şi ce faci, ca să ieşi din linia propusă! Numai că mulţi dintre noi trăim la voia întâmplării, nestabilind cine suntem şi încotro ne îndreptăm pentru că suntem slabi şi indecişi şi dorim să ne „adaptăm” circumstanţelor cu orice preţ, în încercarea noastră lamentabilă de a supravieţui! Alt motiv care nu are ce căuta în viaţa unui creştin! Noi nu ne adaptăm la circumstanţe, trăim dincolo de ele, deasupra lor, în planul desăvârşit al lui Dumnezeu şi conform promisiunilor Lui de a ne da viaţa din belşug, nu doar o palidă supravieţuire! De aceea suntem consideraţi fanatici, nebuni. Nu pot fi consecvent unei idei pe care nu o cunosc, nu pot fi consecvent unei acţiuni inexistente, nu pot fi consecvent unei relaţii superficiale, de complezenţă, de la care nu aştept nimic.

Aşteptări înşelate. Da, se întâmplă. Ne revoltăm, ne mâniem, trecem prin toate fazele, iertăm, eliberăm prin iertare persoana care ne-a rănit, dar mai ales pe noi înşine - ne protejăm de viitoare suferinţe iertând, pentru că persoana care ne-a greşit nu mai are putere să ne facă rău, este ca un câine bătrân fără dinţi! Şi trecem mai departe. Zidind pe aceeaşi Temelie care este Dumnezeu, folosind cărămizile care sunt versetele biblice şi mortarul care este manifestarea Duhului Sfânt care locuieşte în noi, iar tencuiala sunt faptele bune ale credinţei care îmbracă dinlăuntru în afară omul  care se încrede în Dumnezeu, în orice circumstanţă.

Şi aici revenim la leitmotivul săptămânii trecute: Pacea. Nicio trădare, nici o aşteptare înşelată, nici o relaţie ruptă, nici o circumstanţă negativă nu ne poate fura pacea decât dacă îi dăm noi voie! Haideţi să începem zidirea caracterului nostru punând temelia corectă (în Cuvântul lui Dumnezeu) şi apoi să începem ridicarea pereţilor (creştere, maturizare, relaţii sănătoase, părtăşie, etc.), pentru a sfârşi alergarea cu acoperişul, cununa care este un caracter desăvârşit, din Dumnezeu!

Pastorul nostru, Rufus Whynot, ne-a atras atenţia asupra unui Psalm care defineşte bine trăirea noastră oscilatorie: Psalmul 56:3-4. ”Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine”. Iată trăirea în fire: întâi mă tem şi abia apoi mă deştept şi mă încred! „Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu, cu cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni?” Iată trăirea în Duhul: mai întâi mă încred în Dumnezeu şi aşa trăiesc în pace! Împăcat cu Dumnezeu, cu mine şi cu toţi oamenii! Atunci de ce m-aş teme? De ce m-aş uita mereu peste umăr ca să „previn” răutăţile şi atacurile altora? Dacă mă rog pentru oameni şi îi binecuvântez, aşa cum mi se porunceşte, orice ar încerca împotriva mea vor fi dezarmaţi. Pentru că mă încred în promisiunile Domnului care spune: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul.” - Isaia 54:17

Când slujim unui Dumnezeu atât de măreţ, de ce ne-am teme? De ce ne-am apăra reputaţia? De ce ne-am păzi spatele? Are Cine să facă asta mult mai eficient!

Evrei 12:1 spune „Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” Partea noastră este alergarea şi păstrarea direcţiei trasate de Dumnezeu. Odată ieşiţi de sub protecţia Lui, El nu mai este de vină pentru ce ni se întâmplă! Să nu ne mai plângem! Să dăm la o parte piedici este în puterea noastră, avem echipamentul necesar de la Dumnezeu (Efeseni 6:13-18), este tot ce avem nevoie să aruncăm în aer bolovanii care ne stau în drum! Iar lupta cu păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne este tot a noastră, dar nu suntem singuri, Îl avem de partea noastră pe Cel care a biruit păcatul şi moartea la cruce, El ne-a făcut creaţii noi, prin înnoirea naşterii din nou, tot El va învăţa cum să devenim din zi în zi mai buni, mai sfinţi, mai asemănători cu El.

Trădare? Aşteptări înşelate? Doar nişte cuvinte fără semnificaţie pentru noi, care nu mai trăim în fire, ci prin Duhul! Cuvinte de care poate alţii au nevoie, dar nu noi! Noi folosim cuvintele de încurajare, zidire, mângâiere, edificare, pentru că în gura noastră nu mai sunt cuvinte rele, pentru că în inima noastră nu mai trăieşte altceva decât voia lui Dumnezeu, pentru că buzele noastre refuză să mai rostească blestemul lumii, ci nu mai are loc acolo decât Cuvântul!

Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

Ce ne împiedică să avem pace?

Pacea, cuvântul de ordine a săptămânii care a trecut. După două, chiar trei săptămâni de agitaţie şi neînţelegeri, am constatat că Dumnezeu ne spune să nu lăsăm hoţii de pace să ne-o fure. În Ioan 14:27, Domnul ne spune: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Şi atunci de ce nu ştim să păstrăm ceea ce ne-a dat El? De ce ne este mai uşor să trăim agitaţi şi nemulţumiţi decât să avem mereu manifestarea Duhului Sfânt, care este, printre altele, pacea? Preferăm să ne purtăm singuri bătăliile, afirmând că-L lăsăm pe Dumnezeu să se ocupe de viaţa noastră, dar faptele noastre arată contrariul.  Exod 14:14 ne învaţă că „Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi.” Şi atunci de ce nu suntem liniştiţi? Punem masca impasibilităţii când oricine poate vedea că-n interiorul nostru este o mare furtună. În faţa Domnului şi în lumina Cuvântului nimic nu rămâne nedescoperit, oricât de bine am încerca să ne ascundem!

1 Petru 3:4 - „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu”. Cât de plăcuţi suntem înaintea lui Dumnezeu? Degeaba suntem curaţi, bine îmbrăcaţi pe dinafară, dacă înăuntru este frustrare, critică, neîncredere, lipsă de dragoste, care se arată într-o prezenţă rece, superficială, incapabilă de relaţii profunde.

1 Petru 3:10-11 rosteşte un principiu de viaţă din belşug: „Căci cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile bune să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare, să se depărteze de rău şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească.” Iată că nu putem sta fără să facem nimic, aşteptând totul de la alţii. Avem şi noi partea noastră în a urmări pacea: să o căutăm, să o urmărim, să perseverăm, să ne schimbăm mentalitatea, să renunţăm la egoism, să ne înfrânăm limba care rosteşte rău despre alţii. Joyce Meyer afirmă în cartea ei despre frică, la pagina 35, că nu putem avea unitate între noi dacă nu suntem în acord unii cu alţii. Unitatea nu stă în adunarea unor oameni laolaltă ci în acordul dintre ei, iar lipsa acordului se vede făţiş din felul în care comunicăm (sau ne prefacem) unii cu alţii. Suntem ochi şi urechi la cel care vorbeşte sau suntem cu gândul în altă parte? Vrem aceleaşi lucruri şi avem aceleaşi preocupări sau ne gândim la ale noastre în timp ce suntem prezenţi cu trupul într-un loc doar de complezenţă sau dintr-un motiv doar de noi cunoscut, care nu are nimic de-a face cu unitatea? Definiţia din dicţionar a unităţii este: „Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil.” Tot unitar! Aşa ar trebui să fie Trupul lui Cristos.

Într-o sesiune de învăţătură despre pace, tot Joyce Meyer spune că unii dintre noi Îl vedem pe Dumnezeu ca pe un Moş Crăciun de la care obţinem ce vrem, fără să trebuiască să ascultăm. Nu putem afirma că suntem copiii lui Dumnezeu câtă vreme nu ne putem suferi fratele sau sora, câtă vreme criticăm mereu şi dăm mereu vina pe alţii pentru lipsurile sau rănile noastre, câtă vreme acuzăm pe toţi că ne-au tulburat pacea, când, de fapt, ar trebui să privim în noi înşine să vedem care este firul de care diavolul s-a agăţat să ne fure pacea. Dumnezeu e dragoste şi noi nu ştim cum să iubim. Dumnezeu este pace şi noi trăim o continuă furtună. Dumnezeu e bucurie şi noi am uitat să zâmbim. Cum mai e Dumnezeu în noi prin toate astea? Când o să înţelegem că Dumnezeu nu este supărat pe noi, când o să încetăm să ne mai apărăm cauza, când o să dărâmăm zidurile pe care ni le-am ridicat în jurul nostru ca să ne apărăm de dureri şi suferinţe, când o să acceptăm dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru noi, când o să acceptăm că suntem valoroşi şi ne vom privi pe noi înşine prin ochii Lui, atunci asta se va vedea şi în afară. În felul în care ne tratăm fraţii, în felul în care vorbim şi răspundem, în felul în care reacţionăm la atacuri, la jigniri, la ofense, din toate se întrevede clar nevoia noastră de vindecare. Toţi văd în jur şi vor să ne spună, dar se izbesc de zidurile noastre. Şi apoi afirmăm sus şi tare că credem în unitate, în spiritul de familie, în dragoste şi pace, când toate nu sunt decât cuvinte seci, fără substanţă. Psalmul 119:157 spune că „Mulţi sunt prigonitorii şi potrivnicii mei, dar nu mă depărtez de învăţăturile Tale.” Asta trebuie să fie ţinta noastră, cauza vieţii noastre, mai mare ca noi înşine.

Cum să ai pace cu tine însuţi? În cartea despre pace, Joyce Meyer aduce câteva soluţii, trece în revistă câteva motive pentru care permitem să ne fie furată pacea. Nu mai fă inventarul greşelilor tale! Aceasta este una din cauzele agitaţiei noastre. Ştim că duşmanul este acela care ne acuză mereu: „ai făcut asta şi asta, nu trebuia să faci asta şi asta, ai greşit aici şi aici” şi cel mai adesea foloseşte gura celor pe care îi credem prieteni sau sunt parte din familie. Dar Dumnezeu ne spune că suntem neprihăniţi! Pe cine credem? Este timpul să încetăm să credem tot ce s-a spus despre noi şi către noi de către toţi oamenii cu care am venit în contact până acum, pentru că suntem fiinţe noi în Cristos şi să începem să trăim ca fiinţe noi şi libere, fără toate aceste bagaje pe care le cărăm după noi! Este timpul să-L credem pe Dumnezeu şi ceea ce spune El despre noi şi să ne purtăm ca nişte copii ai lui Dumnezeu, nu ca nişte arici cu ţepii scoşi, sau ca nişte ouă crude care se împrăştie odată scăpate pe jos! Fie voi asculta ce spune Dumnezeu despre mine şi voi renunţa la hipersensibilitatea mea, lăsând-o în mâna Lui, fie voi asculta ce spun alţii despre mine, voi asculta de ceea ce aleg să simt, conform circumstanţelor nefavorabile. Oricine ce ar spune sau ar fi spus despre tine, Dumnezeu spune altceva! Comparându-te cu alţii şi căutându-ţi identitatea în locuri greşite vei sfârşi frustrat şi îţi vei pierde pacea. Mulţumeşte-te, aşadar, cu ceea ce ţi-a dat Dumnezeu şi ceea ce ţi-a cerut să faci, spre binele tău!  Nu ştii cu ce să începi? Uită-te la ceea ce-ţi place să faci, uită-te la darurile tale naturale şi începe de acolo! Dumnezeu nu ţi-a dat nimic la voia întâmplării! Tot ce ai este dat cu un scop şi, mai ales, spre folosul altora! Dacă refuzi să foloseşti ce ţi-a dat Dumnezeu (nu mă interesează cum motivezi asta), este păcat, pentru că nu te opui unui om, ci te răzvrăteşti împotriva lui Dumnezeu spunând că nu te-a creat bine! De ce pare atât de uşor să vedem ce e rău în noi şi atât de greu să vedem ce e bun? Este percepţia greşită despre ceea ce este adevărata smerenie. 2 Corinteni 5:21 - „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Dacă El te consideră neprihănit şi Se uită la tine prin jertfa Fiului Său, cine eşti tu să rosteşti rău împotriva ta şi a aproapelui tău? Romani 8:1 - „Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Dacă Dumnezeu nu te osândeşte, tu de ce te osândeşti şi de ce osândeşti pe fratele tău? De ce te doare când Cuvântul lui Dumnezeu îţi porunceşte să-ţi laşi povara la cruce, iar tu te încăpăţânezi s-o cari după tine? De ce răspunzi negativ când de la amvon ţi se afirmă mereu şi mereu că trebuie să te pocăieşti şi să îţi înnoieşti mintea după Cuvânt? De ce arăţi mereu către alţii, ca fiind cauza nefericirii şi frustrărilor tale, când singura ta preocupare ar trebui să fie să-ţi primeşti vindecarea, ca să poţi umbla liber pe Cale?

Alte cauze pentru pierderea păcii sunt cele aduse în viaţa noastră de circumstanţe exterioare, independente de noi. Atâta timp cât noi ne facem partea, nu ar trebui să îngăduim nici unei circumstanţe nefavorabile să ne fure pacea, pentru că nu ne punem încrederea în noi înşine ci în Tatăl nostru Cel ceresc! Aşa că nicio critică, nici o vorbă rea la adresa noastră, nici amânarea rezolvării unei probleme, nici facturile, nici aşteptările înşelate nu ar trebui să fie cauze pentru pierderea păcii noastre! De la Adam începând, dăm vina pe alţii. Şi acum mereu, în loc să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce facem, arătăm mereu către alţii ca fiind cauza problemelor noastre. În loc să ne cercetăm pe noi înşine, dăm vina pe ceilalţi. În loc să căutăm în noi, scormonim în viaţa altora în căutare de greşeli. De aceea nu primim vindecare, pentru că nu o cerem. Suntem prea ocupaţi să vânăm greşelile altora, ca să vedem ce ne lipseşte nouă pentru a înainta pe Cale şi a creşte. Autosuficienţa nu este bună la nimic. Acceptarea de sine nu înseamnă suficienţă. A te accepta aşa cum eşti arată respect şi reverenţă faţă de Creatorul tău. Dar a rămâne în starea despre care ştii că nu e bună, este neascultare. Noi trebuie să fim din zi în zi mai buni, mai asemănători cu Cristos, în fiecare zi trebuie să trăim în ascultare de Dumnezeu care ne spune că în viaţa noastră singura constantă este schimbarea după chipul Fiului lui Dumnezeu.

Principalul motiv pentru care oamenii nu cresc, nu fac ceea ce trebuie şi nu ascultă de Dumnezeu este felul în care se percep pe ei înşişi! Puţini oameni se acceptă aşa cum sunt şi au o părere bună despre ei înşişi, iar când afirmă acest lucru, primesc răspunsuri de genul „eşti mândru, eşti orgolios, unde ţi-e smerenia?”, ca dovadă că acuzatorii tăi nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu! Scuza lor este că „nu mă pot abţine să simt aşa!”. Nu, nu poţi! Dar poţi alege să-L crezi pe Dumnezeu şi să repeţi Cuvântul său adresat ţie, până mintea şi emoţiile tale se vor supune şi îl vor crede! Dumnezeu nu ne învaţă să gândim rău despre noi înşine! Imediat ce începem să facem asta, desconsiderăm lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Nu e bine să gândim rău nici despre alţii, oricare ar fi evidenţele, pentru că ceea ce semănăm, aceea culegem! Despre comparaţiile între noi vorbeşte Biblia în Coloseni 3:11 - „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.” Dacă nu este nici o deosebire între noi în ochii lui Dumnezeu, noi de ce ne comparăm unii cu alţii? Fiecare trebuie să ştie cine este şi ce are din partea lui Dumnezeu pentru a lucra eficient pentru Împărăţie, pentru a-şi împlini destinul şi planul lui Dumnezeu în viaţa personală, pentru a fi împlinit! Nu mai lăsa pe alţii să te definească, nu mai fii atât de slab încât să te calce cu toţii în picioare, asta nu dovedeşte caracterul tău de creştin matur. Fii tare în Cristos, nu în puterile tale proprii, supune-te autorităţii lui Dumnezeu şi a celor pe care ţi i-a desemnat El ca autoritate, nu te ridica împotriva autorităţii Lui, pentru că aceasta este răzvrătire şi îţi va cauza probleme. Ai dreptul să fii tu însuţi şi nu trebuie să laşi pe nimeni să te controleze! Putem învăţa unii de la alţii, dacă nu suntem mereu pe picior de război! Alţii pot fi exemple pentru noi, dar nu standardul! Standardul este Dumnezeu şi Manualul Lui ne învaţă cum trebuie să fim! Când încercăm să fim cum vor alţii, pentru a avea pace cu ei, intrăm în tot felul de probleme. Firea scoate capul şi se impune şi ajungem la schimburi de cuvinte nedorite, care arată de multe ori ce gândim de fapt dincolo de măşti. Relaţiile se strică şi încrederea nu se mai recuperează uşor, este nevoie de pocăinţă sinceră şi reluarea comunicării de pe poziţii de dorinţă reală de a schimba lucrurile, fapt care nu se întâmplă, pentru că preferăm să rămânem cu rana noastră şi să ne plângem de milă, în loc să recunoaştem că ne purtăm ca nişte adolescenţi rebeli care cred că ştiu mai multe decât părinţii lor. Trebuie să învăţăm să fim noi înşine şi să nu mai încercăm să fim altcineva, dar asta presupune un efort pentru a ne descoperi, presupune relaţii deschise şi transparente cu oameni care ne vor binele, presupune să dorim unitatea reală şi spiritul de familie pe care îl presupune Trupul lui Cristos, pentru că adunarea unor oameni laolaltă nu înseamnă unitate decât dacă există acord! Copiii învaţă totul despre viaţă în familie, părinţii învaţă să fie părinţi în familie, totul începe şi se sfârşeşte în familie, însă este foarte greu să fii o familie cu cei care au crescut în familii disfuncţionale, aşa cum majoritatea dintre noi am crescut. Avem impresia că ştim totul şi numai ce ştim noi e bine, avem impresia că toţi greşesc şi numai noi ştim cum trebuie făcute lucrurile, dar în acelaşi timp, stăm bine protejaţi în spatele zidurilor noastre, neîngăduind nimănui să vadă dincolo de ele, pentru că asta ne face vulnerabili! Suntem mereu pe picior de război, apărându-ne intimitatea, fără să ne dăm seama măcar că o facem, rănim intenţionat ca să fim lăsaţi în pace, dacă cineva îndrăzneşte să se apropie prea mult! Reacţionăm ca armatele din vechime care, sus pe meterezele cetăţii cu ziduri groase împroaşcă cu bolovani pe oricine se apropie şi, deşi de multe ori ne dăm seama, nu lăsăm bolovanii jos, ba chiar ne retragem ca să mai luăm alţii, pentru că nu suntem capabili să renunţăm, iar asta spune multe despre noi! Lipsa de încredere, dorinţa egoistă de a ne linge singuri rănile, imaginaţia noastră ne joacă feste închipuindu-ne ce e mai rău despre toţi: că ne vor răul, că vor să ne doboare şi aşa trăim închişi în propria închisoare, incapabili să fim liberi, să ieşim de după ziduri, de după gratii, alegând cursa celui rău de bună voie! Cea mai bună armă de apărare este atacul, cum ne învaţă viaţa, dar aplicăm asta la persoane, nu la cel rău!

Lipsa de pace în viaţa ta produce lipsă de pace în jurul tău. Dacă Îl ai pe Dumnezeu, nu mai ai nevoie de nimic pentru a-ţi păstra pacea. Atunci de ce nu ai pace? De ce continui să gândeşti rău despre tine? Ştii că roadele acestui lucru vor fi din ce în ce mai amare, mai rele? Condamnarea este cel mai inutil, ba chiar cel mai neproductiv lucru pe care l-ai putea face şi în viaţa ta şi a altora!

Şi consecinţele se văd. Ieremia 8:11 avertizează asupra folosirii cuvântului „pace” acolo unde este evident că nu este pace „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: „Pace! Pace!” Şi totuşi pace nu este.” Ezechiel 13:10 arată superficialitatea şi înşelătoria din poporul lui Dumnezeu în care proorocii afirmă o pace inexistentă: „ Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu zicând: „Pace!”, când nu este pace”. „Mai exact, pacea este prezentată în Sfânta Scriptură ca o stare care vine să îmbrăţişeze întreaga viaţă a omului, să-i îmbogăţească existenţa zilnică, să-l facă să trăiască în armonie  cu el însuşi şi cu Dumnezeu. Astfel, sănătatea, bogăţia şi viaţa bună – pe de o parte – şi împăcarea cu cei de acelaşi neam, bunele relaţii cu popoare vecine, (…) acoperă o mare parte din pacea pe care o caută omul Vechiului Testament. Însă toate aceste bunuri, oricât de importante ar fi, nu reprezintă nimic în comparaţie cu roadele duhovniceşti ale păcii, care sunt mântuirea şi slava viitoare a omului.” (Citat din http://www.pemptousia.ro)  Vi se pare cunoscut? Acel salut obişnuit „pace” este un fel de „ziua bună” fără nici o semnificaţie! Ca şi cuvântul „pocăinţă” şi cuvântul „pace” şi-a pierdut valoarea, şi-a pierdut însemnătatea, rămânând un simplu cuvânt, aşa cum din nefericire multe cuvinte ale Scripturii sunt azi doar nişte cuvinte logos, fără viaţa care ar trebui să le însoţească. Şi cine este de vină? Dumnezeu Şi-a făcut partea şi a afirmat la cruce „s-a sfârşit”, adică a fost împlinit ceea ce trebuia împlinit. Deci dacă nu avem pace înseamnă că noi nu ne facem partea.

Cuvântul de ordine al săptămânii trecute a fost pacea. Este interesant cum ascultarea de Dumnezeu aduce oamenii în acelaşi Duh, oriunde s-ar afla şi cu orice s-ar ocupa! Toate se aşează la locul lor, ca un joc de puzzle, fiecare feliuţă aducându-şi aportul pentru edificarea (zidirea) copiilor lui Dumnezeu. Dacă doar citim Biblia şi nu o trăim, adunăm doar cunoştinţe în mintea noastră ca să ne umflăm de mândrie. (1 Corinteni 8:1b-3 „Dar cunoştinţa îngâmfă pe când dragostea zideşte. Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.) Aceea este adevărata pace, care izvorăşte din unitatea în Duhul, din părtăşia nefăţarnică, în dragoste, dintr-un cuget curat şi vindecat de balastul trecutului iertat la cruce. Nu trebuie să ne placă oamenii, trebuie să-i iubim, aşa ni se porunceşte. Nu trebuie să fim de acord cu ceea ce fac ei, trebuie să trăim în pace cu toţi oamenii. Ioan 5:32 spune „Este un Altul care mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că mărturisirea pe care o face El despre Mine este adevărată.” Acela este Duhul Sfânt care locuieşte în fiecare credincios născut din nou. El are aceeaşi natură cu Tatăl, iar Dumnezeu este dragoste. El ne explică în 1 Corinteni 13 ce înseamnă acest lucru, cum este El. În Galateni capitolul 5:13-15 suntem îndemnaţi să trăim în dragoste iar de la versetul 16 începând aflăm care este roda Duhului, manifestarea Celui care locuieşte în noi.

Ce ne împiedică să avem pace?