Sfera afectivității
omului este foarte variată. Emoțiile, dispozițiile, sentimentele şi pasiunile
sunt câteva categorii care fac parte din latura emoțională a sufletului uman.
Emoțiile sunt
trăiri afective cu durată scurtă, cu intensitate în general ridicată, dar
variabilă, şi de obicei apar ca reacție la lucrurile sau gândurile cu care ne
confruntăm. Unele din emoții, groaza, furia, disperarea şi bucuria explozivă se
trăiesc extrem de intens. Ele mai poartă denumirea de emoții șoc tocmai
pentru că, atunci când le trăim, au tendința de a acapara întreaga ființă,
scăpând controlului conștient al omului şi, sub imperiul lor, oamenii săvârșesc
cel mai des fapte necugetate.
Dispozițiile, în
schimb, sunt trăiri afective cu o intensitate mai mică, mai difuze şi
generalizate care pot dura ceva mai multă vreme (ore, zile). Atunci când suntem
bine dispuși avem tendința de a ne bucura mai des, mai mult, pe când atunci
când suntem prost dispuși parcă nimic nu ne intră în voie şi găsim ușor motive
de ceartă şi de nemulțumiri.
Când vine vorba
despre sentimente, atunci e bine de știut că, aceste sunt trăiri afective
(mai) complexe - pentru că intervin în menținerea şi manifestarea lor şi alte
procese psihice. Au o durata lungă (ani, întreaga viaţă), o intensitate
moderată şi o stabilitate crescută. Ele evoluează din emoții prin repetare şi
cristalizare şi tocmai din acest motiv uneori poartă aceleaşi nume (ură,
iubire). Însă mecanismul de formare constă în faptul că, de exemplu, emoția
îndrăgostirii repetată si stabilizată (la vederea aceleiași persoane dragi) dă naștere,
prin cristalizare sentimentului iubirii, care sentiment se întreține mai apoi
voluntar şi conștient. În cele din urmă pasiunile sunt trăiri afective foarte
intense, de foarte lungă durată (întreaga viaţă), foarte stabile şi care
implică în manifestarea lor întreaga personalitate a omului. Nu de puține ori
se spune că pasiunile îl "stăpânesc" pe om. Ele îi mobilizează omului
întreaga energie către satisfacerea ei. Unele pasiuni sunt nobile si
constructive pe când altele sunt negative (patimi, vicii).
Prin filtrul celor
cinci simțuri, noi percepem lumea într-un mod unic. Moștenirea noastră genetică,
mediul în care am crescut, familia și școala, toate modelează personalitatea
noastră într-un mod unic. De la perceperea lumii înconjurătoare, până la impulsurile
noastre primare care ne dictează ce să ne dorim, ce nevoi avem, senzațiile se
transformă în emoții, emoțiile se cristalizează prin dispoziții în sentimente,
apoi începem să conștientizăm ce simțim și ce ne dorim, iar aceasta naște
gândul. Gândul produce atitudini iar atitudinile se transformă în
comportamente.
Tot acest proces de
conștientizare al emoțiilor și sentimentelor poate fi dificil. Uneori nu
înțelegem ce dorim sau ce simțim. Este doar o senzație difuză, confuză, care ne
produce neplăcere și o stare de agitație și este greu să-i dăm de capăt. Dacă
derulăm firul înapoi, așa cum facem și cu gândul, atunci când vrem să-l
conștientizăm, tot așa trebuie să facem și cu emoțiile. Așa cum atunci când ne
este foame simțim acea senzație cunoscută, tot așa fiecare emoție pe care o
simțim are o cauză. Contactul cu oamenii, circumstanțele cu care avem de-a face
zilnic, experiențele pe care le trăim, activitățile pe care le desfășurăm,
toate acestea au potențialul de-a declanșa emoții. Dacă ne uităm puțin în jur,
vedem pe tot locul manifestarea acestor emoții. Aproape toate emoțiile au un
mod de a se exprima, dacă suntem bucuroși, râdem, dacă suntem triști, plângem,
dacă suntem mânioși, țipăm și așa mai departe. Comportamentul nostru este doar
o consecință a acestui proces de trecere de la emoție la gând și apoi faptă.
Când un comportament este neplăcut sau dăunător, tot procesul trebuie derulat
înapoi, până la rădăcina lui. Dacă suntem arțăgoși și certăreți, avem un motiv.
Ce ne-a adus această dispoziție, această stare? Ce ni se pare că ne dorim și nu
avem, care este frustrarea pe care ne-am clădit comportamentul arțăgos? Ne
deranjează cumva vreo situație, vreo persoană, vreo atitudine, vreo nevoie
neîmplinită? De ce n-am vrea să înțelegem cum funcționează emoțiile noastre, ca
să nu le scăpăm de sub control? De ce n-am vrea să ne corectăm comportamentul
și să fim oameni echilibrați și maturi, stăpâni pe noi, siguri pe identitatea
noastră și să nu ne lăsăm purtați de toate toanele? Pentru că e o muncă. Pe
care nu vrem să o facem. Ne-am obișnuit așa și credem că e normal. Până la
urmă, toți au toane și dispoziții schimbătoare, este?
Doar că nu trebuie să fie așa.
Cercetătorii și psihologii au dezvoltat de curând o scală a inteligenței
emoționale. S-a constatat că unii oameni, deși foarte inteligenți, întâmpină
destul de multe dificultăți în relații sau în circumstanțe care au de-a face cu
emoțiile. Capacitatea de-a ne ține sub control emoțiile se poate măsura. Emoția
apare în zonele inferioare ale creierului, cum ar fi amigdala, iar cunoașterea
apare în centrele cerebrale superioare. Astfel, emoția precedă, de obicei,
cunoașterea. De aceea trebuie să ne cunoaștem, să ne înțelegem, ca să știm de
unde provin emoțiile și, în cele din urmă, acțiunile noastre.
Pe ”Pagina de
psihologie” am găsit o clasificare a emoțiilor, care sună așa:
Emoții primare: răspunsuri fie adaptive – luptă, fugă sau îngheț pentru supraviețuire –, fie dezadaptative – luptă, fugă sau îngheț care interferează cu supraviețuirea.
Emoții secundare: reacții la emoțiile primare. De exemplu, rușinea și furia sunt, de obicei, reacții la rănire. Emoțiile secundare tind să fie adverse și nedorite și interferează cu funcționarea eficientă.
Emoții instrumentale: încercări de manipulare a mediului. Plânsul pentru a evita pedeapsa așteptată este un exemplu de emoție instrumentală.
Emoții primare: răspunsuri fie adaptive – luptă, fugă sau îngheț pentru supraviețuire –, fie dezadaptative – luptă, fugă sau îngheț care interferează cu supraviețuirea.
Emoții secundare: reacții la emoțiile primare. De exemplu, rușinea și furia sunt, de obicei, reacții la rănire. Emoțiile secundare tind să fie adverse și nedorite și interferează cu funcționarea eficientă.
Emoții instrumentale: încercări de manipulare a mediului. Plânsul pentru a evita pedeapsa așteptată este un exemplu de emoție instrumentală.
Fiecare emoție are
trei părți:
Gândurile noastre: idei sau imagini care ne apar în minte atunci când simțim o emoție;
Senzațiile noastre fizice: modificările fizice ale corpului (de exemplu, ritm cardiac crescut sau greață) atunci când simțim o emoție;
Comportamentul nostru: acțiunea pe care avem chef să o facem atunci când simțim o emoție.
Gândurile noastre: idei sau imagini care ne apar în minte atunci când simțim o emoție;
Senzațiile noastre fizice: modificările fizice ale corpului (de exemplu, ritm cardiac crescut sau greață) atunci când simțim o emoție;
Comportamentul nostru: acțiunea pe care avem chef să o facem atunci când simțim o emoție.
Căutăm emoții
pozitive, cum ar fi plăcerea, calmul, bucuria, și evităm emoții negative,
precum frica, anxietatea, durerea, jena și rușinea. Emoția dă sens
experienței noastre de viață și ne pregătește să acționăm. Începând din
copilărie, experiența se organizează în „scheme emoționale“ care includ
întotdeauna sentimente, tendințe de acțiune și, uneori, credințe.
Conștientizarea
emoțională este foarte importantă. Ea se realizează prin auto-observare. Se
poate ține un jurnal cu scopul de a ajuta la conștientizarea sentimentelor
automate. Unele persoane tind să evite și să nege că au sentimente puternice de
ură sau gelozie și încearcă să nu le recunoască din motive culturale și
religioase. Acceptarea este un ingredient cheie în terapia centrată pe
emoții.
Puterea
vulnerabilității
Brene Brown a scris
câteva cărți foarte bune despre minte și suflet. În ”Puterea vulnerabilității”
arată cum putem ajunge în viață la mari realizări permițându-ne să fim
vulnerabili. ”Am descoperit (spune ea) că trebuie să ne lăsăm văzuți în
totalitate, să ne arătăm vulnerabilitățile. Să iubim din suflet,
chiar dacă n-avem nicio garanție.” E greu? Nu! E imposibil!
Spune autoarea, în
timpul unui discurs: ”Curând, cam după 6 săptămâni de cercetare, am dat peste
un lucru nenumit, care mi-a dezvăluit relațiile într-un mod nemaiîntâlnit,
pe care nu-l înțelegeam. [...] S-a
dovedit a fi rușinea. Rușinea e ușor de privit ca teama de rupere a relației. „E
ceva legat de mine, pe care dacă l-ar ști sau vedea oamenii, nu voi mai fi
demnă de o relație cu ei.” Vă pot spune despre ea că e universală, că toți
o simțim. Cei care nu simt rușine n-au empatie sau capacitatea de a
stabili legături. Nimeni nu vrea să vorbească de ea şi cu cât vorbești
mai puțin de ea cu atât mai mult o simți. La baza acestei rușini, a ideii
„nu-s suficient de bun” – toți știm sentimentul: nu-s destul de imaculat,
de slab, de bogat, de frumos, de deștept, de promovat –, la bază e o chinuitoare
vulnerabilitate, ideea că, pentru ca relația să se creeze, trebuie
să permitem să fim văzuți cu adevărat.” [...] dacă i-aş lua pe
toţi cei intervievaţi şi i-aş împărţi în oameni care au sentimentul
propriei valori – la asta se reduce: la sentimentul valorii de
sine, aceştia simt puternic iubirea şi ataşamentul – şi oameni care
se chinuie să-l aibă, care se întreabă dacă-s destul de buni. E o singură
variabilă care-i separă pe cei care simt puternic iubirea şi
ataşamentul de cei care se luptă pentru asta. Cei care simt puternic
iubirea şi ataşamentul cred că sunt demni să le
primească. Atâta tot. Sunt convinşi că merită. Pentru mine
partea grea – ce ne împiedică să creăm relații e teama că nu suntem demni
de ele – era ceva ce, personal şi profesional, simțeam că trebuie să
înţeleg mai bine. Aşa că am luat toate interviurile unde am găsit autoapreciere, unde
oamenii trăiau cu acel sentiment, şi le-am analizat doar pe acelea. Ce
aveau oamenii aceia în comun? [...] Primul cuvânt care mi-a venit în minte
a fost: cordiali. Sunt oameni deschiși, care îşi trag seva din propria
valoare. [...]
Au în comun un sentiment al curajului. Vreau să diferențiez pentru voi
curajul şi vitejia. Curajul, la originea sa, a pătruns în limba
engleză din latinescul „cor”, care înseamnă „inimă”, şi definea
persoanele care acționează din toată inima. Acești oameni aveau curajul să
fie imperfecți. Aveau compasiunea necesară pentru a fi blânzi cu ei în
primul rând, apoi şi cu ceilalţi, pentru că nu putem simți compasiune
pentru alţii dacă nu ne tratăm pe noi înșine cu blândețe, şi în
sfârşit aveau o legătură. Şi – acum vine partea dificilă – ca rezultat al
autenticităţii erau dispuşi să renunţe la cine credeau că trebuie să
fie pentru a fi cine erau cu adevărat, ceea ce e obligatoriu pentru
crearea legăturii. Mai aveau în comun următorul lucru: (Curaj,
compasiune, legătură, vulnerabilitate.) acceptau complet
vulnerabilitatea. Erau convinşi că ceea ce-i face
vulnerabili, îi face frumoşi. Nu spuneau că vulnerabilitatea le e
comodă, dar nici nu spuneau că ar fi chinuitoare, cum auzisem despre
ruşine, în interviurile anterioare. Spuneau doar că e
necesară. Vorbeau despre disponibilitatea de a spune primii „te
iubesc”, despre disponibilitatea de a face ceva când nu ai nicio
garanţie, despre disponibilitatea de a aştepta telefonul
doctorului cu rezultatul mamografiei. Sunt dispuşi să investească
într-o relaţie care s-ar putea să meargă sau nu. Erau convinși că e ceva esențial. [...] Ne amorțim
vulnerabilitatea. Trăim într-o lume vulnerabilă. Şi un mod de a-i face
faţă e să amorțim vulnerabilitatea. [...] nu poți amorți selectiv emoțiile. Nu
poți spune: „Astea-s emoțiile rele: vulnerabilitatea, durerea, rușinea,
teama şi dezamăgirea. Nu mai vreau să le simt. Nu poți amorți sentimentele
dureroase fără să le amorțești şi pe celelalte. Nu poți amorți
selectiv. Amorțindu-le pe cele dureroase amorțim bucuria, recunoștința,
fericirea. Apoi ne simțim mizerabil şi ne căutăm țelul şi
sensul, apoi ne simțim vulnerabili [...] Şi totul se transformă
într-un cerc vicios periculos. Cred că trebuie să ne gândim de ce şi cum amorțim. Nu
trebuie să fie vorba de vreo dependență. Alt lucru pe care-l facem e să
transformăm orice e incert în certitudine. Religia a trecut de la „cred în
soartă şi mister” la certitudine. „Eu am dreptate, tu nu! Să
taci!” Atât. Să fie sigur. Cu cât ne temem mai mult, cu atât
devenim mai vulnerabili şi ne temem şi mai mult. [...] Știți cum e descrisă învinovățirea
în cercetare? Un mod de a scăpa de durere şi disconfort. [...] Ne prefacem că acțiunile
noastre nu-i afectează pe ceilalţi. Așa facem în viața personală, așa
facem și la muncă, fie că e sprijin financiar, accident petrolier sau
revocare, ne prefacem că acțiunile noastre n-au impact major asupra
altora. [...] Există
şi un alt mod de viaţă. Am descoperit că trebuie să ne lăsăm văzuți în
totalitate, să ne arătăm vulnerabilitățile. Să iubim din suflet,
chiar dacă n-avem nicio garanție. E foarte greu, şi v-o spun ca
părinte că e îngrozitor de greu. Să exersăm recunoștința şi bucuria
în acele momente oarecum terorizante când ne surprindem: „Pot să te iubesc
atât de mult?” „Pot să cred în asta cu atâta pasiune?” „Pot să fiu
neînfricat cu asta?” Doar să ne oprim şi, în loc să ne așteptăm la catastrofe, să
ne spunem: „Sunt doar profund recunoscător, pentru că a fi atât de
vulnerabil înseamnă a trăi.” La urmă şi poate cel mai important, e să fim convinși
că suntem suficienți. Când acționăm cu acest crez – „Sunt destul”
– încetăm să țipăm şi începem să ascultăm. Suntem mai buni şi mai
blânzi cu cei din jur şi cu noi înșine.”
Bibliografie:
https://www.paginadepsihologie.ro/conexiunea-dintre-emotii-comportament-si-ganduri/
https://www.youtube.com/watch?v=iCvmsMzlF7o
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu