luni, 8 martie 2021

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a VIII-a. Emoțiile

 

Sfera afectivității omului este foarte variată. Emoțiile, dispozițiile, sentimentele şi pasiunile sunt câteva categorii care fac parte din latura emoțională a sufletului uman.
Emoțiile sunt trăiri afective cu durată scurtă, cu intensitate în general ridicată, dar variabilă, şi de obicei apar ca reacție la lucrurile sau gândurile cu care ne confruntăm. Unele din emoții, groaza, furia, disperarea şi bucuria explozivă se trăiesc extrem de intens. Ele mai poartă denumirea de emoții șoc tocmai pentru că, atunci când le trăim, au tendința de a acapara întreaga ființă, scăpând controlului conștient al omului şi, sub imperiul lor, oamenii săvârșesc cel mai des fapte necugetate.
Dispozițiile, în schimb, sunt trăiri afective cu o intensitate mai mică, mai difuze şi generalizate care pot dura ceva mai multă vreme (ore, zile). Atunci când suntem bine dispuși avem tendința de a ne bucura mai des, mai mult, pe când atunci când suntem prost dispuși parcă nimic nu ne intră în voie şi găsim ușor motive de ceartă şi de nemulțumiri.
Când vine vorba despre sentimente, atunci e bine de știut că, aceste sunt trăiri afective (mai) complexe - pentru că intervin în menținerea şi manifestarea lor şi alte procese psihice. Au o durata lungă (ani, întreaga viaţă), o intensitate moderată şi o stabilitate crescută. Ele evoluează din emoții prin repetare şi cristalizare şi tocmai din acest motiv uneori poartă aceleaşi nume (ură, iubire). Însă mecanismul de formare constă în faptul că, de exemplu, emoția îndrăgostirii repetată si stabilizată (la vederea aceleiași persoane dragi) dă naștere, prin cristalizare sentimentului iubirii, care sentiment se întreține mai apoi voluntar şi conștient. În cele din urmă pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, de foarte lungă durată (întreaga viaţă), foarte stabile şi care implică în manifestarea lor întreaga personalitate a omului. Nu de puține ori se spune că pasiunile îl "stăpânesc" pe om. Ele îi mobilizează omului întreaga energie către satisfacerea ei. Unele pasiuni sunt nobile si constructive pe când altele sunt negative (patimi, vicii).
Prin filtrul celor cinci simțuri, noi percepem lumea într-un mod unic. Moștenirea noastră genetică, mediul în care am crescut, familia și școala, toate modelează personalitatea noastră într-un mod unic. De la perceperea lumii înconjurătoare, până la impulsurile noastre primare care ne dictează ce să ne dorim, ce nevoi avem, senzațiile se transformă în emoții, emoțiile se cristalizează prin dispoziții în sentimente, apoi începem să conștientizăm ce simțim și ce ne dorim, iar aceasta naște gândul. Gândul produce atitudini iar atitudinile se transformă în comportamente.
Tot acest proces de conștientizare al emoțiilor și sentimentelor poate fi dificil. Uneori nu înțelegem ce dorim sau ce simțim. Este doar o senzație difuză, confuză, care ne produce neplăcere și o stare de agitație și este greu să-i dăm de capăt. Dacă derulăm firul înapoi, așa cum facem și cu gândul, atunci când vrem să-l conștientizăm, tot așa trebuie să facem și cu emoțiile. Așa cum atunci când ne este foame simțim acea senzație cunoscută, tot așa fiecare emoție pe care o simțim are o cauză. Contactul cu oamenii, circumstanțele cu care avem de-a face zilnic, experiențele pe care le trăim, activitățile pe care le desfășurăm, toate acestea au potențialul de-a declanșa emoții. Dacă ne uităm puțin în jur, vedem pe tot locul manifestarea acestor emoții. Aproape toate emoțiile au un mod de a se exprima, dacă suntem bucuroși, râdem, dacă suntem triști, plângem, dacă suntem mânioși, țipăm și așa mai departe. Comportamentul nostru este doar o consecință a acestui proces de trecere de la emoție la gând și apoi faptă. Când un comportament este neplăcut sau dăunător, tot procesul trebuie derulat înapoi, până la rădăcina lui. Dacă suntem arțăgoși și certăreți, avem un motiv. Ce ne-a adus această dispoziție, această stare? Ce ni se pare că ne dorim și nu avem, care este frustrarea pe care ne-am clădit comportamentul arțăgos? Ne deranjează cumva vreo situație, vreo persoană, vreo atitudine, vreo nevoie neîmplinită? De ce n-am vrea să înțelegem cum funcționează emoțiile noastre, ca să nu le scăpăm de sub control? De ce n-am vrea să ne corectăm comportamentul și să fim oameni echilibrați și maturi, stăpâni pe noi, siguri pe identitatea noastră și să nu ne lăsăm purtați de toate toanele? Pentru că e o muncă. Pe care nu vrem să o facem. Ne-am obișnuit așa și credem că e normal. Până la urmă, toți au toane și dispoziții schimbătoare, este?
Doar că nu trebuie să fie așa. Cercetătorii și psihologii au dezvoltat de curând o scală a inteligenței emoționale. S-a constatat că unii oameni, deși foarte inteligenți, întâmpină destul de multe dificultăți în relații sau în circumstanțe care au de-a face cu emoțiile. Capacitatea de-a ne ține sub control emoțiile se poate măsura. Emoția apare în zonele inferioare ale creierului, cum ar fi amigdala, iar cunoașterea apare în centrele cerebrale superioare. Astfel, emoția precedă, de obicei, cunoașterea. De aceea trebuie să ne cunoaștem, să ne înțelegem, ca să știm de unde provin emoțiile și, în cele din urmă, acțiunile noastre.
Pe ”Pagina de psihologie” am găsit o clasificare a emoțiilor, care sună așa:
Emoții primare: răspunsuri fie adaptive – luptă, fugă sau îngheț pentru supraviețuire –, fie dezadaptative – luptă, fugă sau îngheț care interferează cu supraviețuirea. 
Emoții secundare: reacții la emoțiile primare. De exemplu, rușinea și furia sunt, de obicei, reacții la rănire. Emoțiile secundare tind să fie adverse și nedorite și interferează cu funcționarea eficientă. 
Emoții instrumentale: încercări de manipulare a mediului. Plânsul pentru a evita pedeapsa așteptată este un exemplu de emoție instrumentală.
Fiecare emoție are trei părți:
Gândurile noastre: idei sau imagini care ne apar în minte atunci când simțim o emoție;
Senzațiile noastre fizice: modificările fizice ale corpului (de exemplu, ritm cardiac crescut sau greață) atunci când simțim o emoție;
Comportamentul nostru: acțiunea pe care avem chef să o facem atunci când simțim o emoție.
Căutăm emoții pozitive, cum ar fi plăcerea, calmul, bucuria, și evităm emoții negative, precum frica, anxietatea, durerea, jena și rușinea. Emoția dă sens experienței noastre de viață și ne pregătește să acționăm. Începând din copilărie, experiența se organizează în „scheme emoționale“ care includ întotdeauna sentimente, tendințe de acțiune și, uneori, credințe. 
Conștientizarea emoțională este foarte importantă. Ea se realizează prin auto-observare. Se poate ține un jurnal cu scopul de a ajuta la conștientizarea sentimentelor automate. Unele persoane tind să evite și să nege că au sentimente puternice de ură sau gelozie și încearcă să nu le recunoască din motive culturale și religioase. Acceptarea este un ingredient cheie în ​​terapia centrată pe emoții. 
Puterea vulnerabilității
Brene Brown a scris câteva cărți foarte bune despre minte și suflet. În ”Puterea vulnerabilității” arată cum putem ajunge în viață la mari realizări permițându-ne să fim vulnerabili. ”Am descoperit (spune ea) că trebuie să ne lăsăm văzuți în totalitate, să ne arătăm vulnerabilitățile. Să iubim din suflet, chiar dacă n-avem nicio garanție.” E greu? Nu! E imposibil!
Spune autoarea, în timpul unui discurs: ”Curând, cam după 6 săptămâni de cercetare, am dat peste un lucru nenumit, care mi-a dezvăluit relațiile într-un mod nemaiîntâlnit, pe care nu-l înțelegeam. [...] S-a dovedit a fi rușinea. Rușinea e ușor de privit ca teama de rupere a relației. „E ceva legat de mine, pe care dacă l-ar ști sau vedea oamenii, nu voi mai fi demnă de o relație cu ei.” Vă pot spune despre ea că e universală, că toți o simțim. Cei care nu simt rușine n-au empatie sau capacitatea de a stabili legături. Nimeni nu vrea să vorbească de ea şi cu cât vorbești mai puțin de ea cu atât mai mult o simți. La baza acestei rușini, a ideii „nu-s suficient de bun” – toți știm sentimentul: nu-s destul de imaculat, de slab, de bogat, de frumos, de deștept, de promovat –, la bază e o chinuitoare vulnerabilitate, ideea că, pentru ca relația să se creeze, trebuie să permitem să fim văzuți cu adevărat.”  [...]  dacă i-aş lua pe toţi cei intervievaţi şi i-aş împărţi în oameni care au sentimentul propriei valori – la asta se reduce: la sentimentul valorii de sine, aceştia simt puternic iubirea şi ataşamentul – şi oameni care se chinuie să-l aibă, care se întreabă dacă-s destul de buni. E o singură variabilă care-i separă pe cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul de cei care se luptă pentru asta. Cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul cred că sunt demni să le primească. Atâta tot. Sunt convinşi că merită. Pentru mine partea grea – ce ne împiedică să creăm relații e teama că nu suntem demni de ele – era ceva ce, personal şi profesional, simțeam că trebuie să înţeleg mai bine. Aşa că am luat toate interviurile unde am găsit autoapreciere, unde oamenii trăiau cu acel sentiment, şi le-am analizat doar pe acelea. Ce aveau oamenii aceia în comun?  [...]  Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost: cordiali. Sunt oameni deschiși, care îşi trag seva din propria valoare.  [...] Au în comun un sentiment al curajului. Vreau să diferențiez pentru voi curajul şi vitejia. Curajul, la originea sa, a pătruns în limba engleză din latinescul „cor”, care înseamnă „inimă”, şi definea persoanele care acționează din toată inima. Acești oameni aveau curajul să fie imperfecți. Aveau compasiunea necesară pentru a fi blânzi cu ei în primul rând, apoi şi cu ceilalţi, pentru că nu putem simți compasiune pentru alţii dacă nu ne tratăm pe noi înșine cu blândețe, şi în sfârşit aveau o legătură. Şi – acum vine partea dificilă – ca rezultat al autenticităţii erau dispuşi să renunţe la cine credeau că trebuie să fie pentru a fi cine erau cu adevărat, ceea ce e obligatoriu pentru crearea legăturii. Mai aveau în comun următorul lucru: (Curaj, compasiune, legătură, vulnerabilitate.) acceptau complet vulnerabilitatea. Erau convinşi că ceea ce-i face vulnerabili, îi face frumoşi. Nu spuneau că vulnerabilitatea le e comodă, dar nici nu spuneau că ar fi chinuitoare, cum auzisem despre ruşine, în interviurile anterioare. Spuneau doar că e necesară. Vorbeau despre disponibilitatea de a spune primii „te iubesc”, despre disponibilitatea de a face ceva când nu ai nicio garanţie, despre disponibilitatea de a aştepta telefonul doctorului cu rezultatul mamografiei. Sunt dispuşi să investească într-o relaţie care s-ar putea să meargă sau nu. Erau convinși că e ceva esențial. [...] Ne amorțim vulnerabilitatea. Trăim într-o lume vulnerabilă. Şi un mod de a-i face faţă e să amorțim vulnerabilitatea. [...] nu poți amorți selectiv emoțiile. Nu poți spune: „Astea-s emoțiile rele: vulnerabilitatea, durerea, rușinea, teama şi dezamăgirea. Nu mai vreau să le simt. Nu poți amorți sentimentele dureroase fără să le amorțești şi pe celelalte. Nu poți amorți selectiv. Amorțindu-le pe cele dureroase amorțim bucuria, recunoștința, fericirea. Apoi ne simțim mizerabil şi ne căutăm țelul şi sensul, apoi ne simțim vulnerabili [...] Şi totul se transformă într-un cerc vicios periculos. Cred că trebuie să ne gândim de ce şi cum amorțim. Nu trebuie să fie vorba de vreo dependență. Alt lucru pe care-l facem e să transformăm orice e incert în certitudine. Religia a trecut de la „cred în soartă şi mister” la certitudine. „Eu am dreptate, tu nu! Să taci!” Atât. Să fie sigur. Cu cât ne temem mai mult, cu atât devenim mai vulnerabili şi ne temem şi mai mult.  [...] Știți cum e descrisă învinovățirea în cercetare? Un mod de a scăpa de durere şi disconfort.  [...] Ne prefacem că acțiunile noastre nu-i afectează pe ceilalţi. Așa facem în viața personală, așa facem și la muncă, fie că e sprijin financiar, accident petrolier sau revocare, ne prefacem că acțiunile noastre n-au impact major asupra altora. [...] Există şi un alt mod de viaţă. Am descoperit că trebuie să ne lăsăm văzuți în totalitate, să ne arătăm vulnerabilitățile. Să iubim din suflet, chiar dacă n-avem nicio garanție. E foarte greu, şi v-o spun ca părinte că e îngrozitor de greu. Să exersăm recunoștința şi bucuria în acele momente oarecum terorizante când ne surprindem: „Pot să te iubesc atât de mult?” „Pot să cred în asta cu atâta pasiune?” „Pot să fiu neînfricat cu asta?” Doar să ne oprim şi, în loc să ne așteptăm la catastrofe, să ne spunem: „Sunt doar profund recunoscător, pentru că a fi atât de vulnerabil înseamnă a trăi.” La urmă şi poate cel mai important, e să fim convinși că suntem suficienți. Când acționăm cu acest crez – „Sunt destul” – încetăm să țipăm şi începem să ascultăm. Suntem mai buni şi mai blânzi cu cei din jur şi cu noi înșine.”
 

Bibliografie:

https://www.paginadepsihologie.ro/conexiunea-dintre-emotii-comportament-si-ganduri/

https://www.youtube.com/watch?v=iCvmsMzlF7o

 

 

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...