Cuvântul “compromis” sugerează
un acord bazat pe cedări reciproce. Dar ştim bine că acest cuvânt se foloseşte
şi atunci când spunem că cineva lasă deoparte convingerile personale ca să se
alinieze unui alt curs al lucrurilor, din motivaţii diverse. Din păcate,
motivaţia generală pentru compromis este nevoia de acceptare. Facem orice de
dragul de a fi incluşi. În grup, în club, în orice. Asta presupune să lăsăm
deoparte orice valoare personală, orice credinţă, orice convingere, orice
direcţie am avea.
Din păcate, experienţa m-a
învăţat că acesta este totală pierdere de vreme şi o sursă nesfârşită de suferinţe
provocate nouă înşine, cât şi celorlalţi care sunt implicaţi în jocul nostru
de-a apartenenţa. Putem renunţa pentru o vreme la valorile personale (sau, de
ce nu, la nonvalorile personale, chiar dacă noi le percepem altfel) dar, mai
devreme sau mai târziu, ceea ce suntem de fapt va ieşi la iveală dezgolind
adevăratul nostru eu, acoperit pentru o vreme de compromis. Atunci lăsăm în
urmă prăpăd, durere, rupturi, dezbinare. Şi toate astea pentru că nu ne
cunoaştem suficient ca să ştim ce vrem şi ce preţ suntem dispuşi să plătim,
până unde suntem în stare să mergem ca să ne facem acceptaţi. Iar apoi când
impulsurile interioare, mai puternice decât noi, ne împing în altă direcţie,
lăsăm în urmă ravagii. Aşa că, din compromisul făcut rămânem şifonaţi,
compromişi, caracterul nostru iese la iveală şi ajungem să fugim de noi înşine
mulţumindu-ne cu surogate.
Dar ce ne facem cu cei care
recurg la compromis ca rampă de lansare pentru manipulare? Ei sunt cei mai periculoşi. Au deja scenariul
în minte şi îl urmăresc cu orice preţ, cu răbdare. Dacă din categoria celor
care fac compromisul că nu ştiu altfel sau pentru incluziune (care sunt naivii
mai bine sau mai rău intenţionaţi), aceştia din urmă, care recurg la compromis
ca platformă pentru a-şi atinge anumite scopuri, fac parte din categoria „sociopaţilor”
care premeditează crima îndelung înainte de a o comite. Altfel, cum să denumesc
o persoană care leagă relaţii având în minte un întreg scenariu care implică
atragerea celorlalţi în jocul său, crezând că este cel mai grozav, iar ceilalţi
nu ştiu ce este mai bine pentru ei?
Dacă nu aş fi cunoscut astfel de
oameni nu aş fi ştiut cum stau lucrurile, dar am avut ocazia să cunosc oameni
de tot felul. Manipulatori subtili, care apelează la coarda sensibilă, care
târăsc după ei un întreg cortegiu de scuze, de lamentaţii, de necazuri, care
mereu îşi plâng soarta… oameni care, confruntaţi, îşi iau angajamente pe care
nu sunt în stare să le respecte şi când se satură de compromis lovesc şi pleacă
fără să-şi recunoască instabilitatea şi motivaţiile greşite. (Şi Domnul
Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din
care îţi poruncisem să nu mănânci?” Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai
dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?”
Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.” Geneza 3) De când
e omul pe pământ, de când s-a îndoit el de Dumnezeu şi a ales să asculte de
şarpe, de atunci se repetă acelaşi scenariu, ca pe-o placă zgâriată: altul e de
vină pentru eşecurile mele şi pentru deciziile mele, el m-a făcut să greşesc,
sau m-a amăgit…!
Ne luptăm cu toţi şi toate,
căutând să ieşim deasupra tuturor mereu, să dovedim că avem dreptate, că suntem
mai buni, să împroşcăm cu noroi în cei care ne-au produs iremediabil rău, în
loc să învăţăm să recunoaştem adevărata luptă… cu noi înşine, cu zidirea
caracterului nostru, care lasă de dorit.
De când l-am auzit pe pastorul
Don Clowers afirmând: „caracterul unui om se poate verifica în şase luni”, am
meditat la aceasta mereu şi am înţeles că îndelunga experienţă a dânsului a
fost cea care l-a îndreptăţit la această afirmaţie.
De ce să ne batem capul când
lucrurile nu merg? De ce să ne agăţăm ca scaiul de oaie de relaţii nepotrivite,
compromise? De ce să nu ne cerem iertare, să iertăm şi să mergem mai departe? De
ce să nu învăţăm din lecţiile de viaţă ca să putem înainta? De ce să nu ne însoţim
cu oameni ca noi, ca să nu mai fim obligaţi la compromisuri? E chiar aşa de
greu? Nu e! Trebuie doar să învăţăm să
recunoaştem adevărata luptă… Care se dă întâi cu noi înşine!
