Anunţ!

Asociația noastră începe următoarele cursuri/grupe:
- cu adolescente, având tema: "Ce trebuie să ştie o fată" (iar în cadrul grupului se vor discuta probleme ale adolescenţei, chestiuni care ţin de igiena personală, bunele maniere, etc.)
- cu femei (unde se vor discuta probleme de cuplu, de creşterea copiilor, etc.)
- grup de părtăşie cu familii (cupluri)
- club de lectură creştină şi nu numai
- curs de croitorie
- ocultismul şi pericolul pe care îl reprezintă
Specificăm: întâlnirile sunt săpatămânale. Cursurile sunt gratuite, se desfăşoară la domiciliul nostru (în Hunedoara) şi vă rugăm să ne contactaţi la adresa: elena_reinerth7@yahoo.com
Vă aşteptăm cu mult drag!

DONEAZĂ 2%/ Donate

Datele noastre sunt:
Asociaţia Creştin Umanitară Flacăra Speranţei, cod fiscal 23898629, cont bancar RO32BTRL06301201P92687XX, Banca Transilvania.
Our datas: bank account RO32BTRL06301201P92687XX Tansilvania Bank.

luni, 15 martie 2021

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a X-a (și ultima din serie). Credința

 

Am tot auzit cuvintele ”credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Dar cât de bine auzim noi? Cum auzim, cu ce auzim? În copilărie ne-au tot spus părinții: ”îți intră pe-o ureche și-ți iasă pe cealaltă!” când părea că auzim dar nu ascultăm. Cam așa stau lucrurile și cu credința. În capitolul credinței, Evrei 11, citim: ”Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri cari se văd.” Dumnezeu a zis, (ne spune Geneza) și totul a luat ființă. Credința este puterea lui Dumnezeu, este forța care schimbă oamenii, este un dar al harului lui Dumnezeu. Avem definiția ei în Evrei 11:1 și 11:6.

Știm din Biblie că Avram este părintele credinței. Cum așa? De ce? Pentru că el crezut pe Dumnezeu și Dumnezeu i-a socotit această încredere neprihănire. Dicționarul traduce neprihănirea ca o stare fără păcat, puritate, iar traducerile moderne spus că neprihănirea este îndreptățire, cu alte cuvinte, putem sta înaintea lui Dumnezeu, prin credință, fără teamă. Care a fost viața lui Avram cu Dumnezeu? Dumnezeu l-a chemat, el a auzit, Dumnezeu i-a zis ”du-te” și el a plecat. Unde? N-a știut unde va merge! (Evrei 11:3-9,11) A plecat fără să știe unde se duce. A știut doar că Dumnezeu ce promite, face! Și s-a dus. Astăzi noi avem cuvântul scris. Puțini dintre noi își mai bazează viața și relația personală cu Dumnezeu pe experiență. Ni se pare că auzim ceva și, ca să ne confirmăm, mergem la Biblie și căutăm acolo ceva care să confirme ce-am auzit. Și numim asta credință. Citim despre Avram că s-a dus și nu știa unde se duce. Când a ajuns acolo, s-a așezat ”ca într-o țară care nu era a lui”. Cum te simți în viața pe care o duci acum? Este sufletul tău liniștit? Este totul în regulă? Ești unde ai crezut că trebuie să fii? Este locul unde te afli acela în care ai crezut că te vei afla? Ești acolo unde ai crezut că vei merge? Sau nu? DAR, cu toate acestea, ești încredințat că totul va fi bine?

La început, am primit fiecare, odată cu credința - nașterea din nou și, cu nașterea din nou - Duhul Sfânt. Am plecat la drum. Dumnezeu, care este Creatorul a tot ce există, a început să ne pregătească pentru a putea fi ”împreună lucrători cu El”. El a făcut lumea după niște reguli, după niște legi eterne. Noi funcționăm după aceleași legi. La început, ca unor copii, ni s-au dau câteva cuburi cu care să învățăm a construi, dar, din păcate, unii dintre noi nu trec mai departe de acele cuburi ale copilăriei spirituale, așa că Dumnezeu nu ne poate încredința materia primă a unei lucrări mai ample.

În Habacuc 2:2 spune: ”Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi ușor!” Iar în Isaia 30:8, cuvântul lui Dumnezeu spune același lucru: „Du-te acum”, zice Domnul, „de scrie aceste lucruri înaintea lor pe o tăbliță şi sapă-le într-o carte, ca să rămână până în ziua de apoi, ca mărturie pe vecie şi în veci de veci.” Scrie viziunea vieții tale și pune-o înaintea ochilor tăi pentru a fi focalizat în permanență asupra realizării ei. Astfel, Biblia spune că noi trebuie să învățăm să ne identificăm viziunea, dorințele și să le punem pe o tablă, în cazul nostru pe o listă, o hârtie. Este adevărat că această tăbliță este inima noastră, dar, în ce mă privește, funcționez mai bine dacă scriu lucrurile, așa ca în verset și le țin înaintea ochilor, ca să nu le pierd din vedere.  

Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi ușor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreșit.

Ceea ce Dumnezeu ne-a dat ca viziune sau chemare, am închis în ”cutia” capacității noastre de înțelegere, ca s-o putem ”citi”. Atât am putut face la vremea aceea, atât am putut înțelege. După o vreme, credem că împlinirea zăbovește. Atunci începem să căutăm în altă parte. Ne pierdem răbdarea. Dar nu ne gândim nicio clipă că poate n-am înțeles noi bine, că poate am avut (și avem încă) o înțelegere limitată de sufletul nostru. Trebuie să fim flexibili, să putem înțelege tot mai mult și tot mai clar ceea ce ne spune Dumnezeu, ca să nu oprim sau să stricăm viziunea pe care am primit-o. Pentru că, având o relație personală cu Dumnezeu, avem puterea de a înțelege și a duce la îndeplinire ce am primit, atât cât este partea noastră de făcut, chiar dacă lucrurile nu vor fi, în final, așa cum am crezut noi că vor fi.

Dacă ești confuz cu privire la viziunea ta, întoarce-te de unde ai plecat, amintește-ți și împrospătează-ți viziunea, începe să chemi lucrurile care nu se văd ca și cum ele ar fi deja, pregătește-te să le vezi, chiar dacă ele nu vor arăta așa cum ai crezut tu că vor arăta.

Cred că cel mai greu lucru este să ne dăm seama când este Dumnezeu Cel care ne vorbește. Dacă nu-ți vorbește El ca să cobori din barcă, cum te vei putea întoarce înapoi, în barcă?

Dumnezeu vorbește exact identității tale. Dacă vei asculta și vei înțelege corect, vei deveni ceea ce trebuie. Dumnezeu vrea să-ți spună:

Dincolo de ceea ce faci, Eu vreau să fii fericit/ă fiind TU!

Lasă-L pe Dumnezeu să te iubească în acel unic mod, în care nu iubește pe altcineva. Dacă ești părinte, știi că oricâți copii ai avea, îi iubești la fel, dar în mod diferit, pentru că sunt toți ai tăi, dar sunt diferiți. Ca să poți ajuta pe cineva, trebuie ca, mai întâi, Dumnezeu să fi lucrat în viața ta, ca să aducă schimbarea, vindecarea, transformarea, devenirea. Nu poți da mai departe decât ceea ce ai! Nu te poți ruga pentru altcineva ca să fie vindecat, câtă vreme tu ești bolnav! Nu te poți ruga pentru eliberarea cuiva, câtă vreme tu ești dominat de fire, de pofte, de păcat sau mai rău. Nu te mai mulțumi cu puțin!

Dumnezeu te întreabă azi: ce vrei pentru tine?

Când te întreabă asta, nu te întoarce către El să-I spui: ”Ce vrei Tu, Doamne!”, pentru că El te întreabă pe tine. Vrea ca tu să știi ce vrei. Ca să-I poți cere. Biblia ne spune că nu avem pentru că nu cerem. Dacă Dumnezeu investește încredere în tine, și-ți cer să-I spui ce-ți dorești, atunci n-ar trebui să pozezi în ”smerit” – ”nu știu, Doamne, Tu știi!”, ci ar trebui să te gândești bine ce vrei și să-i ceri. Nu se pune problema să ceri ceva ce nu este după voia Lui, pentru că, de-acum, ar trebui să știi care este voia Lui. Ne este greu să-I cerem lucruri, așa-i? Da. Din două motive: din mândrie (uneori mascată sub o smerenie de tip ”nu merit”) și de frică (”n-o să-mi dea”). Dar știm foarte bine că merităm, pentru că suntem copiii Lui preaiubiți, iar frica vine din faptul că știm că ținem în mână lucruri de care nu avem nevoie, din rutină sau obișnuință și va trebui să le dăm drumul, ca să primim ceva mai bun. E ca atunci când soțul sau soția te întreabă: ”Ce vrei să facem azi?” și tu spui ”ce vrei tu, dragă”, apoi toată ziua strâmbi din nas nemulțumit/ă că nu-ți convine ce-a ales.

Aceasta este lipsă de responsabilitate și ceri altuia să decidă pentru tine ca să ai pe cine da vina dacă lucrurile nu merg cum ți-ai dorit.

El vrea să-ți dea nu numai ceea ce ai nevoie, ci și ceea ce îți dorești, ceea ce are mai bun pentru tine, pentru că te iubește și vrea să-ți fie bine!

Credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. Dar cât de bine auzim noi, cât de clar, cât de curat? Și cât din cuvântul auzit va fi filtrat prin mintea, emoțiile, voința și imaginația noastră și, astfel, pervertit? Biblia ne spune să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima? Ce înseamnă asta? Înseamnă că mintea, emoțiile, voința și imaginația trebuie supuse în totalitate Lui! Dacă ar fi așa, am gândi, am simți, am vrea și ne-am imagina exact ca El. În sufletul nostru nu putem avea încredere, atâta timp cât nu-I este suspus în totalitate lui Dumnezeu. Cine, în afară de Fiul, poate spune că are inima toată a Lui?

Domnul a avut îndrăzneala să spună: ”Eu și Tatăl una suntem!” Noi nu putem spune asta, pentru că ne lăsăm distrași de poftele, dorințele, firea noastră, lucrurile care sunt după voia lui Dumnezeu. Știm că nu ne calificăm să spunem așa. Dar am putea, nu-i așa?

Oare Isus putea să spună nu atunci când a auzit chemarea să meargă să Se jertfească pentru noi?  Sigur că putea! Dar n-a făcut așa, ci a mers, știind că va trebui să plătească un preț. Noi de ce nu putem face la fel? Avem tot ce ne trebuie, Dumnezeu ne-a echipat pentru ascultare!

Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă pecețile? Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție şi preoți pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăți pe pământ!” (Apocalipsa cap. 5)

Pe ce se baza auzirea lui Avram? El, Moise, David și toți ceilalți n-aveau un cuvânt scris. Ei își bazau auzirea și umblarea pe experiență. Singurul lor cadru de referință a fost acționarea pe baza a ceea ce au auzit, chiar dacă era contrat logicii lor sau emoțiilor lor sau imaginației lor. În lumea Vechiului Testament oamenii pășeau în viață prin credință, fără să fi avut o Biblie scrisă, cum avem noi. Chiar dacă și-au exprimat îndoielile (Sara a râs când a auzit promisiunea), au pășit bazați pe cuvântul auzit de la Dumnezeu în mod direct.

Oare vrea Dumnezeu să auzim și noi așa? Sigur că vrea! Și atunci de ce nu auzim? Noi credem că înțelegem, dar n-am experimentat acel fel de credință. Noi căutăm ca Dumnezeu să ne schimbe mediul, soțul, soția, copiii, rudele, vecinii, colegii, circumstanțele, dar nu ne gândim că Dumnezeu vrea să ne schimbe pe noi. A auzit Isus pe Tatăl corect? Da. Putem și noi auzi mai bine și mai corect? Da. De ce nu se întâmplă așa? Pentru că toată credința noastră se bazează doar pe niște versete învățate pe de rost și nu pe experiență. Știm că nu ne putem încrede în noi, pentru că mai avem o fire nerăscumpărată, dar uităm că în tot procesul devenirii noastre, Dumnezeu a avut har nemăsurat. Ne-a tolerat greșelile, ca să putem învăța și să putem crește, să putem sta în picioare. Sufletele noastre sunt atât de prinse de alte lucruri, de alte priorități, încât nu putem auzi cum trebuie. Credem cum am fost învățați că ”într-o zi, în cer...” vom fi vindecați, eliberați, dar Dumnezeu vrea să fim așa aici și acum. Dacă nu ar vrea așa, de ce ne-ar mai lăsa în viață după ce am fost mântuiți, dacă n-ar fi așa, la ce-ar folosi credința noastră celor de pe pământ, unde ne-ar fi mărturia? Asemeni religioșilor vremii Lui, care nu înțelegeau ce spunea El și căutau să-L omoare, nici noi nu înțelegem, ei căutau să-L omoare pentru că a spus ”Eu și Tatăl una suntem”. Noi nu îndrăznim să spunem asta, chiar dacă știm că suntem copiii Lui, dar pentru asta trebuie să fim acolo, pe linia aceea, în postura aceea de ascultare totală și dedicare totală. Și nu vrem. Este incomod. E greu. E imposibil. Ba nu e! Pentru că toate-s posibile pentru cel ce crede!

Ioan 14 face referire la cuvintele Domnului, care a zis că noi vom face lucruri mai mari decât a făcut El. Înțelegi asta? Fără o credință mai mare, care să vină printr-o auzire mai clară, nu avem cum să facem astfel de lucruri.

Dumnezeu a promis lui Avram un fiu. Sara n-a avut răbdare și i-a dat-o lui Avram pe Agar. A rezultat Ismael. Și ție ți-a promis Dumnezeu lucruri. Tu știi care sunt acelea. Dacă nu s-au împlinit încă, te-ai întors din drum sau ai continuat pe Calea îngustă? Când Dumnezeu îți vorbește fugi la Biblie să primești confirmarea sau mergi la o Persoană, la Domnul? Să nu înțelegeți că vă îndemn să nu mai citiți Biblia, dar  Isus nu a îndrumat oamenii cât a fost pe pământ la o carte scrisă, ci la El! El i-a învățat pe ucenici Calea prin experimentare, nu dintr-o carte, fie ea și Biblia. Dacă treci prin persecuții, ce faci? Te întorci din drum sau mergi înainte? Ai experimentat multă durere? Sufetul tău a fost chinuit și a suferit? A fost această durere așa de mare încât să te întorci din drum?

Dacă dorința de a merge înainte este mai mare decât durerea, atunci ai ajuns mai departe decât ai crezut.

În viața de credință suntem ca acel alergător la maraton. Pornim la drum și alergăm. La un moment dat ajungem la capătul puterilor, la ceea ce specialiștii numesc ”punctul mort”, de care simțim că nu mai putem trece. Dar trecem, dacă nu ne oprim. Simți că-n viața ta ai ajuns la punctul de care nu poți să mai treci? Atunci ai nevoie de trezire! De o împrospătare, o înviorare, o infuzie de putere. Dacă ceri, o vei primi. Dacă nu, vei compromite relația cu Dumnezeu și te vei mulțumi cu Ismael, în locul lui Isac, cel veritabil! Dacă în tine se va vedea imaginea pe care ai primit-o de la Dumnezeu, atunci ești echipat corespunzător și ai toate resursele să mergi mai departe, chiar dacă va trebui să urci acel munte pe care simți că nu-l poți urca. Și chiar dacă n-am primi împlinirea promisiunii în timpul vieții noastre, ce s-ar întâmpla? Eroii Bibliei nu au primit această împlinire, această făgăduință, în timpul vieții lor. Și au fost considerați de către Dumnezeu speciali. Dar nu mai speciali ca noi, pentru că ei au așteptat ca și noi să fim împreună cu ei la împlinirea făgăduinței: ”Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11:39,40)

Dacă visul pe care l-a pus Dumnezeu în inima ta depinde de felul cum asculți, atunci împlinirea acestui vis este responsabilitatea ta. Dacă Dumnezeu te întreabă ”tu ce vrei pentru tine?”, asumă-ți răspunderea și spune-I ce vrei. Dacă El îți pune două situații în față și te pune să alegi, înseamnă că are încredere în tine. Dacă vei greși, te va corecta. Așa vei învăța și vei înainta.

Tatăl și Fiul sunt una. Noi suntem în Fiul. Atunci avem aceeași identitate. Ce vede Fiul pe Tatăl făcând, aceea face. Acesta este rezultatul identității lor comune! Dumnezeu vrea să aibă încredere în noi. Dar asta este posibil numai dacă ne vom face și noi partea. Dacă ne ridicăm dincolo de sufletul nostru,  Îl putem vedea pe Dumnezeu și vom fi împreună lucrători cu El. Atunci nu-L vom mai întreba care este voia Lui, pentru că o vom cunoaște! Când îți înțelegi și-ți recunoști limitările, El poate avea încredere în tine, pentru că voința ta, inima ta este supusă Lui. El știe că de-acum umbli prin credință și poți coborî din barcă!  

luni, 8 martie 2021

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a IX-a. Voința și motivația

Voința este definită de literatura de specialitate drept ”acel mecanism de autoreglare, prin intermediul căruia reușim să ne activăm și să ne mobilizăm energia fizică și neuropsihică în vederea  depășirii obstacolelor pentru satisfacerea stărilor de necesitate (motivație) și atingerea scopurilor”.

Cu toții cunoaștem rugăciunea arhicunoscută care spune ”facă-se voia Ta...” din Matei 6:10. În cadrul filozofiei și psihologiei, cauza determinantă a voinței oscilează între liberul arbitru și destin. În cultura populară românească este cunoscut și repetat des proverbul ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!”, ca și cum omul s-ar naște cu un destin predeterminat și nu are de ales, trebuie să se lase purtat de valul vieții.

Actul de exercitare a voinței presupune existența unor motive, a unei motivații. Analizarea motivelor până la înțelegerea scopurilor, duce la luare unei hotărâri și apoi la punerea ei în practică. Cele mai importante trăsături ale voinței sunt forța, perseverența, consecvența, fermitatea și independența. Forța este energia necesară de care este nevoie pentru a depăși obstacolele de depășit. Ea are de-a face cu două categorii de obstacole: interne (impulsuri, tendințe, tentații, etc.) și externe (naturale, fizice, relaționale, sociale, etc.). Auzim adesea formulări ca: ”are o voință puternică” sau ”n-are niciun pic de voință”. În funcție de forța interioară cu care un om își depășește obstacolele, condiția, își pune în aplicare deciziile, acel om este catalogat de alții ca având o voință puternică sau slabă. Perseverența este capacitatea de a depune efortul necesar pentru atingerea obiectivelor, în ciuda piedicilor apărute. Consecvența este necesară pentru menținerea deciziei luate și a direcției spre care se dorește a merge. Fermitatea este stabilitatea deciziilor, iar atunci când scopul este bun, corect, justificat fermitatea are conotație pozitivă, iar atunci când scopurile sunt nejustificate, refuzul de a schimba decizia devine o trăsătură negativă, adică încăpățânare. Iar independența este capacitatea de a-ți duce viața de sine stătător, pe baza hotărârilor și scopurilor proprii.

Voința nu apare de nicăieri, ea are la bază o intenție, un impuls, un scop. Sau așa ar trebui să fie. Atunci când nu ne batem capul să ne cunoaștem, când urmăm orbește niște impulsuri, niște nevoi, niște tentații este ca și cum motorul nostru interior ar trece dincolo de rațiune și s-ar impune. Motivele care declanșează un act de voință sunt diverse. De la nevoi/necesități primare (foame, sete, nevoi de afirmare, de siguranță, de socializare, etc.) până la tentații, avem o sumedenie de factori care ne îndeamnă la acțiune. Sau la inacțiune.

Într-un articol de pe blogspot, prof. Olga Roateș spune: ”Activitatea voluntară prezintă obligatoriu motiv, scop și mijloace de realizare. Chiar în desfășurarea ei, în diferitele sale etape putem constata intervenția celorlalte fenomene psihice. În prima etapă se actualizează anumite motive  și orientarea preliminară spre anumite scopuri. Motivele pot fi de tot felul (de la organice la cele superioare, de la cognitive la afective etc.). Legarea motivului de scop înseamnă dorință, apoi, formularea în cuvinte (limbaj) ca intenție și în final se construiește planul mintal al acțiunii. Aici gândirea are rolul hotărâtor. Ea e cea care surprinde relațiile  dintre cerințele obiective și capacitățile subiective, deci mărimea obstacolului,  orientează voința spre scopuri raționale, realizabile, apreciază modalitățile, mijloacele de execuție a activității.  În etapa luptei motivelor concurente, care îndeamnă omul către activități (scopuri) diferite, tot gândirea e cea care ajută voința să aleagă scopul mai valoros, consecințele ce decurg de aici. Prefigurarea imaginativă a acestui scop valoros susține deliberarea.  În etapa deciziei (alegerea unui motiv valoros și eliminarea/amânarea celorlalte) intervin trăirile afective (omul resimte efectiv, chiar dramatic,  situațiile implicate în satisfacerea unora și nesatisfacerea  altora). Tot în această etapă a deciziei intervin o serie de trăsături de personalitate: trăsături temperamentale, nivel de aspirații, atitudini față de succes/eșec, sistemul personal de valori, trăsături voluntare de caracter. În etapa execuției sunt mobilizate toate informațiile (unele din memoria persoanei), operațiile  și capacitățile (aptitudini, inteligență, creativitate)  cerute de activitate. În etapa verificării rezultatului și generalizării schemei de lucru, spre a putea fi folosită și altă dată, iarăși gândirea revine în prim plan.

           Procesele afective sunt și ele beneficiarele acestui tip de reglaj. Știm că există trăiri pozitive sau negative. Ele sunt energetice mobilizează și reorganizează resursele energetice ale omului.  Reglajul voluntar se îndreaptă către păstrarea trăirilor ce susțin  activitatea,  diminuare sau chiar eliminarea celor ce împiedică activitatea, atingerea scopului( îngrijorare, neliniște, teama, frustrarea etc.)

        Legat de personalitate, calitățile voinței sunt integrate în structuri mai complexe și devin trăsături voluntare de caracter.”

Pe scurt: motivul stă la baza acțiunii. Acest motiv, fie el de origine emoțională, fie intelectuală, primește un scop, pe care autoarea îl numește dorință. Pasul următor este intenția și apoi urmează punerea în aplicare a acesteia prin întocmirea unui plan de acțiune. Deși pare un proces simplu, natural, nu e chiar așa ușor. ”În etapa deciziei (alegerea unui motiv valoros și eliminarea/amânarea celorlalte) intervin trăirile afective (omul resimte efectiv, chiar dramatic,  situațiile implicate în satisfacerea unora și nesatisfacerea  altora).”  În această etapă omul decide să acționeze sau nu, pe baza multor factori. Educația, mediul de proveniență, sistemul de valori moștenit și autoimpus, sunt cel puțin câteva din variabilele care vor duce la un rezultat sau altul.

Prof. dr. Cristina Antoaneta Morjan a publicat un articol despre relația între motivație și afectivitate într-o revistă a Universității Constantin Brâncuși din Târgu-Jiu. În acest articol spune:  

”Motivația se definește ca fiind fenomenul psihic reglator ce constă în ansamblul necesitaților interne ce declanșează și susțin activitatea omului, in timp ce afectivitatea este procesul reglator ce reflectă trăirile subiective, rezultate din satisfacerea sau nesatisfacerea unor trebuințe. Așadar, dacă motivația poate fi considerată "motorul" vieții noastre psihice, afectivitatea constituie suportul sau "combustibilul" energetic și totodată ecoul sau rezonanța în subiect a stimulilor ce acționează din exterior sau din interior, în funcție de starea internă a individului la un moment dat. Fiind o entitate în acelaşi timp biologică, psihică și socială, omul normal se caracterizează printr-o multitudine de trebuințe, motive, interese, convingeri, etc, pe care însă nu și le poate satisface integral și imediat, fapt ce-i provoacă o diversitate de trăiri afective mai simple sau mai complexe, pozitive sau negative, trecătoare sau de durată, etc. Motivația se exprimă în emoție, dar și emoțiile se repercutează asupra motivelor, declanșând acțiunea. Dorințele, motivele, aspirațiile omului împreună cu sentimentele, convingerile sale, generează atitudinile sale, îi conturează deci caracterul, ele jucând rolul unui selector de informații și situaţii. (Omul bun, milos, tandru se va comporta altfel decât cel nemilos, distant). De aceea s-ar putea spune, parafrazând un vechi proverb: "Spune-mi ce interese ai ca să-ți spun cine eşti". Un alt aspect relevant pentru relația celor doua fenomene este faptul că toate calitățile proceselor afective se manifestă în funcție de motivație astfel: polaritatea depinde pe de o parte de realizarea sau nerealizarea trebuințelor, dorințelor care creează stările afective pozitive sau negative, iar pe de altă parte, caracterul stenic sau astenic al acestora este apreciat în relațiile lor cu motivele care pot declanșa și susține acțiunea sau o pot frâna, bloca, amâna; intensitatea proceselor afective este dependentă de valoarea obiectului pentru subiect.”

Între voința noastră și motivele noastre, de oricare ar fi ele, este o legătură certă, dar nu foarte vizibilă. Poate această legătură este evidentă pentru cei care ne privesc, lângă care trăim, dar nu este neapărat observată de noi, decât în măsura în care îi acordăm suficientă atenție. Pentru că se întâmplă toate ”în ograda noastră”, suntem subiectivi. Trebuie să avem atât inteligență emoțională cât și maturitate, ca să ne cunoaștem bine și să ne recunoaștem emoțiile și motivele. Obiectivitatea și capacitatea de a ne detașa, ca să ne putem analiza motivațiile, sunt de dorit în viața noastră. Una este cunoașterea teoretică și alta practica.

Oscilația între credința în predestinare și voința liberă/liberul arbitru a creat atâtea doctrine și religii în lume. În creștinism există două linii evidente: o parte din creștini cred că destinul ne este trasat dinainte, alții cred că avem o voință liberă și este alegerea noastră dacă vrem să-L primim pe Isus ca Domn și Mântuitor, apoi să ne supunem voința Lui.

Chiar și în acest lucru vedem că alegerile noastre au motivații diferite. Unii aleg viața creștină de teama iadului, alții din dragoste față de Dumnezeu și bunătatea Lui. Alegerile noastre de azi pun temelia pentru omul care vom fi mâine. La venirea în această lume oamenii sunt echipați cu tot ce este necesar pentru devenirea lui. De munca pe care va alege să o depună (sau nu) depinde ceea ce va deveni.

Oamenii sunt atât de diferiți, vin la Dumnezeu cu un istoric atât de divers, cu mediul cultural și educația atât de diverse, încât nu se poate trage o linie și să se concluzioneze că unii sunt corecți iar alții greșiți.

Partea sufletească a omului, care cuprinde mintea, emoțiile și voința, este partea de care creștinul trebuie să se ocupe în mod deosebit. Pentru că este partea lui de lucrat. Dumnezeu este de partea noastră, să ne ajute, dacă noi suntem serioși în devenirea și maturizarea noastră. Dar trebuie să ne facem partea. Nu putem aștepta ca Dumnezeu să facă totul în locul nostru, El Și-a făcut deja partea prin faptul că ne-a dat nașterea din nou.

Filipeni 2:12 spune că este responsabilitatea noastră să păstrăm ce am primit: ”după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur”, iar Petru spune în prima lui epistolă, în versetul 9 care va fi răsplata pentru efortul nostru: ”pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre”.

 

Bibliografie

http://psiped-olga.blogspot.com/2016/05/relatia-dintre-vointa-si-celelalte.html

https://www.utgjiu.ro/revista/dppd/pdf/2016-03/2_Morjan%20Cristina%20Antoaneta.pdf

 

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a VIII-a. Emoțiile

 

Sfera afectivității omului este foarte variată. Emoțiile, dispozițiile, sentimentele şi pasiunile sunt câteva categorii care fac parte din latura emoțională a sufletului uman.
Emoțiile sunt trăiri afective cu durată scurtă, cu intensitate în general ridicată, dar variabilă, şi de obicei apar ca reacție la lucrurile sau gândurile cu care ne confruntăm. Unele din emoții, groaza, furia, disperarea şi bucuria explozivă se trăiesc extrem de intens. Ele mai poartă denumirea de emoții șoc tocmai pentru că, atunci când le trăim, au tendința de a acapara întreaga ființă, scăpând controlului conștient al omului şi, sub imperiul lor, oamenii săvârșesc cel mai des fapte necugetate.
Dispozițiile, în schimb, sunt trăiri afective cu o intensitate mai mică, mai difuze şi generalizate care pot dura ceva mai multă vreme (ore, zile). Atunci când suntem bine dispuși avem tendința de a ne bucura mai des, mai mult, pe când atunci când suntem prost dispuși parcă nimic nu ne intră în voie şi găsim ușor motive de ceartă şi de nemulțumiri.
Când vine vorba despre sentimente, atunci e bine de știut că, aceste sunt trăiri afective (mai) complexe - pentru că intervin în menținerea şi manifestarea lor şi alte procese psihice. Au o durata lungă (ani, întreaga viaţă), o intensitate moderată şi o stabilitate crescută. Ele evoluează din emoții prin repetare şi cristalizare şi tocmai din acest motiv uneori poartă aceleaşi nume (ură, iubire). Însă mecanismul de formare constă în faptul că, de exemplu, emoția îndrăgostirii repetată si stabilizată (la vederea aceleiași persoane dragi) dă naștere, prin cristalizare sentimentului iubirii, care sentiment se întreține mai apoi voluntar şi conștient. În cele din urmă pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, de foarte lungă durată (întreaga viaţă), foarte stabile şi care implică în manifestarea lor întreaga personalitate a omului. Nu de puține ori se spune că pasiunile îl "stăpânesc" pe om. Ele îi mobilizează omului întreaga energie către satisfacerea ei. Unele pasiuni sunt nobile si constructive pe când altele sunt negative (patimi, vicii).
Prin filtrul celor cinci simțuri, noi percepem lumea într-un mod unic. Moștenirea noastră genetică, mediul în care am crescut, familia și școala, toate modelează personalitatea noastră într-un mod unic. De la perceperea lumii înconjurătoare, până la impulsurile noastre primare care ne dictează ce să ne dorim, ce nevoi avem, senzațiile se transformă în emoții, emoțiile se cristalizează prin dispoziții în sentimente, apoi începem să conștientizăm ce simțim și ce ne dorim, iar aceasta naște gândul. Gândul produce atitudini iar atitudinile se transformă în comportamente.
Tot acest proces de conștientizare al emoțiilor și sentimentelor poate fi dificil. Uneori nu înțelegem ce dorim sau ce simțim. Este doar o senzație difuză, confuză, care ne produce neplăcere și o stare de agitație și este greu să-i dăm de capăt. Dacă derulăm firul înapoi, așa cum facem și cu gândul, atunci când vrem să-l conștientizăm, tot așa trebuie să facem și cu emoțiile. Așa cum atunci când ne este foame simțim acea senzație cunoscută, tot așa fiecare emoție pe care o simțim are o cauză. Contactul cu oamenii, circumstanțele cu care avem de-a face zilnic, experiențele pe care le trăim, activitățile pe care le desfășurăm, toate acestea au potențialul de-a declanșa emoții. Dacă ne uităm puțin în jur, vedem pe tot locul manifestarea acestor emoții. Aproape toate emoțiile au un mod de a se exprima, dacă suntem bucuroși, râdem, dacă suntem triști, plângem, dacă suntem mânioși, țipăm și așa mai departe. Comportamentul nostru este doar o consecință a acestui proces de trecere de la emoție la gând și apoi faptă. Când un comportament este neplăcut sau dăunător, tot procesul trebuie derulat înapoi, până la rădăcina lui. Dacă suntem arțăgoși și certăreți, avem un motiv. Ce ne-a adus această dispoziție, această stare? Ce ni se pare că ne dorim și nu avem, care este frustrarea pe care ne-am clădit comportamentul arțăgos? Ne deranjează cumva vreo situație, vreo persoană, vreo atitudine, vreo nevoie neîmplinită? De ce n-am vrea să înțelegem cum funcționează emoțiile noastre, ca să nu le scăpăm de sub control? De ce n-am vrea să ne corectăm comportamentul și să fim oameni echilibrați și maturi, stăpâni pe noi, siguri pe identitatea noastră și să nu ne lăsăm purtați de toate toanele? Pentru că e o muncă. Pe care nu vrem să o facem. Ne-am obișnuit așa și credem că e normal. Până la urmă, toți au toane și dispoziții schimbătoare, este?
Doar că nu trebuie să fie așa. Cercetătorii și psihologii au dezvoltat de curând o scală a inteligenței emoționale. S-a constatat că unii oameni, deși foarte inteligenți, întâmpină destul de multe dificultăți în relații sau în circumstanțe care au de-a face cu emoțiile. Capacitatea de-a ne ține sub control emoțiile se poate măsura. Emoția apare în zonele inferioare ale creierului, cum ar fi amigdala, iar cunoașterea apare în centrele cerebrale superioare. Astfel, emoția precedă, de obicei, cunoașterea. De aceea trebuie să ne cunoaștem, să ne înțelegem, ca să știm de unde provin emoțiile și, în cele din urmă, acțiunile noastre.
Pe ”Pagina de psihologie” am găsit o clasificare a emoțiilor, care sună așa:
Emoții primare: răspunsuri fie adaptive – luptă, fugă sau îngheț pentru supraviețuire –, fie dezadaptative – luptă, fugă sau îngheț care interferează cu supraviețuirea. 
Emoții secundare: reacții la emoțiile primare. De exemplu, rușinea și furia sunt, de obicei, reacții la rănire. Emoțiile secundare tind să fie adverse și nedorite și interferează cu funcționarea eficientă. 
Emoții instrumentale: încercări de manipulare a mediului. Plânsul pentru a evita pedeapsa așteptată este un exemplu de emoție instrumentală.
Fiecare emoție are trei părți:
Gândurile noastre: idei sau imagini care ne apar în minte atunci când simțim o emoție;
Senzațiile noastre fizice: modificările fizice ale corpului (de exemplu, ritm cardiac crescut sau greață) atunci când simțim o emoție;
Comportamentul nostru: acțiunea pe care avem chef să o facem atunci când simțim o emoție.
Căutăm emoții pozitive, cum ar fi plăcerea, calmul, bucuria, și evităm emoții negative, precum frica, anxietatea, durerea, jena și rușinea. Emoția dă sens experienței noastre de viață și ne pregătește să acționăm. Începând din copilărie, experiența se organizează în „scheme emoționale“ care includ întotdeauna sentimente, tendințe de acțiune și, uneori, credințe. 
Conștientizarea emoțională este foarte importantă. Ea se realizează prin auto-observare. Se poate ține un jurnal cu scopul de a ajuta la conștientizarea sentimentelor automate. Unele persoane tind să evite și să nege că au sentimente puternice de ură sau gelozie și încearcă să nu le recunoască din motive culturale și religioase. Acceptarea este un ingredient cheie în ​​terapia centrată pe emoții. 
Puterea vulnerabilității
Brene Brown a scris câteva cărți foarte bune despre minte și suflet. În ”Puterea vulnerabilității” arată cum putem ajunge în viață la mari realizări permițându-ne să fim vulnerabili. ”Am descoperit (spune ea) că trebuie să ne lăsăm văzuți în totalitate, să ne arătăm vulnerabilitățile. Să iubim din suflet, chiar dacă n-avem nicio garanție.” E greu? Nu! E imposibil!
Spune autoarea, în timpul unui discurs: ”Curând, cam după 6 săptămâni de cercetare, am dat peste un lucru nenumit, care mi-a dezvăluit relațiile într-un mod nemaiîntâlnit, pe care nu-l înțelegeam. [...] S-a dovedit a fi rușinea. Rușinea e ușor de privit ca teama de rupere a relației. „E ceva legat de mine, pe care dacă l-ar ști sau vedea oamenii, nu voi mai fi demnă de o relație cu ei.” Vă pot spune despre ea că e universală, că toți o simțim. Cei care nu simt rușine n-au empatie sau capacitatea de a stabili legături. Nimeni nu vrea să vorbească de ea şi cu cât vorbești mai puțin de ea cu atât mai mult o simți. La baza acestei rușini, a ideii „nu-s suficient de bun” – toți știm sentimentul: nu-s destul de imaculat, de slab, de bogat, de frumos, de deștept, de promovat –, la bază e o chinuitoare vulnerabilitate, ideea că, pentru ca relația să se creeze, trebuie să permitem să fim văzuți cu adevărat.”  [...]  dacă i-aş lua pe toţi cei intervievaţi şi i-aş împărţi în oameni care au sentimentul propriei valori – la asta se reduce: la sentimentul valorii de sine, aceştia simt puternic iubirea şi ataşamentul – şi oameni care se chinuie să-l aibă, care se întreabă dacă-s destul de buni. E o singură variabilă care-i separă pe cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul de cei care se luptă pentru asta. Cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul cred că sunt demni să le primească. Atâta tot. Sunt convinşi că merită. Pentru mine partea grea – ce ne împiedică să creăm relații e teama că nu suntem demni de ele – era ceva ce, personal şi profesional, simțeam că trebuie să înţeleg mai bine. Aşa că am luat toate interviurile unde am găsit autoapreciere, unde oamenii trăiau cu acel sentiment, şi le-am analizat doar pe acelea. Ce aveau oamenii aceia în comun?  [...]  Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost: cordiali. Sunt oameni deschiși, care îşi trag seva din propria valoare.  [...] Au în comun un sentiment al curajului. Vreau să diferențiez pentru voi curajul şi vitejia. Curajul, la originea sa, a pătruns în limba engleză din latinescul „cor”, care înseamnă „inimă”, şi definea persoanele care acționează din toată inima. Acești oameni aveau curajul să fie imperfecți. Aveau compasiunea necesară pentru a fi blânzi cu ei în primul rând, apoi şi cu ceilalţi, pentru că nu putem simți compasiune pentru alţii dacă nu ne tratăm pe noi înșine cu blândețe, şi în sfârşit aveau o legătură. Şi – acum vine partea dificilă – ca rezultat al autenticităţii erau dispuşi să renunţe la cine credeau că trebuie să fie pentru a fi cine erau cu adevărat, ceea ce e obligatoriu pentru crearea legăturii. Mai aveau în comun următorul lucru: (Curaj, compasiune, legătură, vulnerabilitate.) acceptau complet vulnerabilitatea. Erau convinşi că ceea ce-i face vulnerabili, îi face frumoşi. Nu spuneau că vulnerabilitatea le e comodă, dar nici nu spuneau că ar fi chinuitoare, cum auzisem despre ruşine, în interviurile anterioare. Spuneau doar că e necesară. Vorbeau despre disponibilitatea de a spune primii „te iubesc”, despre disponibilitatea de a face ceva când nu ai nicio garanţie, despre disponibilitatea de a aştepta telefonul doctorului cu rezultatul mamografiei. Sunt dispuşi să investească într-o relaţie care s-ar putea să meargă sau nu. Erau convinși că e ceva esențial. [...] Ne amorțim vulnerabilitatea. Trăim într-o lume vulnerabilă. Şi un mod de a-i face faţă e să amorțim vulnerabilitatea. [...] nu poți amorți selectiv emoțiile. Nu poți spune: „Astea-s emoțiile rele: vulnerabilitatea, durerea, rușinea, teama şi dezamăgirea. Nu mai vreau să le simt. Nu poți amorți sentimentele dureroase fără să le amorțești şi pe celelalte. Nu poți amorți selectiv. Amorțindu-le pe cele dureroase amorțim bucuria, recunoștința, fericirea. Apoi ne simțim mizerabil şi ne căutăm țelul şi sensul, apoi ne simțim vulnerabili [...] Şi totul se transformă într-un cerc vicios periculos. Cred că trebuie să ne gândim de ce şi cum amorțim. Nu trebuie să fie vorba de vreo dependență. Alt lucru pe care-l facem e să transformăm orice e incert în certitudine. Religia a trecut de la „cred în soartă şi mister” la certitudine. „Eu am dreptate, tu nu! Să taci!” Atât. Să fie sigur. Cu cât ne temem mai mult, cu atât devenim mai vulnerabili şi ne temem şi mai mult.  [...] Știți cum e descrisă învinovățirea în cercetare? Un mod de a scăpa de durere şi disconfort.  [...] Ne prefacem că acțiunile noastre nu-i afectează pe ceilalţi. Așa facem în viața personală, așa facem și la muncă, fie că e sprijin financiar, accident petrolier sau revocare, ne prefacem că acțiunile noastre n-au impact major asupra altora. [...] Există şi un alt mod de viaţă. Am descoperit că trebuie să ne lăsăm văzuți în totalitate, să ne arătăm vulnerabilitățile. Să iubim din suflet, chiar dacă n-avem nicio garanție. E foarte greu, şi v-o spun ca părinte că e îngrozitor de greu. Să exersăm recunoștința şi bucuria în acele momente oarecum terorizante când ne surprindem: „Pot să te iubesc atât de mult?” „Pot să cred în asta cu atâta pasiune?” „Pot să fiu neînfricat cu asta?” Doar să ne oprim şi, în loc să ne așteptăm la catastrofe, să ne spunem: „Sunt doar profund recunoscător, pentru că a fi atât de vulnerabil înseamnă a trăi.” La urmă şi poate cel mai important, e să fim convinși că suntem suficienți. Când acționăm cu acest crez – „Sunt destul” – încetăm să țipăm şi începem să ascultăm. Suntem mai buni şi mai blânzi cu cei din jur şi cu noi înșine.”
 

Bibliografie:

https://www.paginadepsihologie.ro/conexiunea-dintre-emotii-comportament-si-ganduri/

https://www.youtube.com/watch?v=iCvmsMzlF7o

 

 

vineri, 5 martie 2021

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a VII-a. Mintea

 

Am observat adesea tot felul de probleme ale sufletului la creștini. De la blocaje la dependențe, de la emoții scăpate de sub control la rigiditate în gândire, de la emoții negative la amărăciune și lista poate continua. 

Gândurile toxice.

Joyce Meier și Caroline Leaf au o serie de interviuri în care doamna Leaf spune: ”Oamenii cred că sunt controlați. Unul dintre domeniile mele actuale de cercetare e conceptul de voință liberă. Încerc să îi fac pe oameni sa înțeleagă că gândul e ceva real. Mulți oameni cred că gândul e ceva abstract, ceva ce nu poate fi simțit sau atins. Totuși e ceva real. Când te gândești, tu îți aduni amintiri in creier. Gândurile din creierul tău arată ca niște copaci. Interesant e că un gând bun, bazat pe ceva pozitiv, arată altfel decât un gând negativ. Gândurile toxice așa cum le numesc eu, acele gânduri care îți vor afecta întregul corp, arată diferit și se formează diferit. Procesul e același, dar acestea se formează cu o altă cantitate de substanţe chimice, cu combinații chimice diferite. Deci, un gând toxic arată altfel decât un gând bun, are mici spini. Imaginează-ți că un gând arată ca un copac. Așa arată celulele nervoase din creierul tău și locul unde sunt stocate toate amintirile tale, ca ramurile unui copac. Acesta e un gând bun pentru că cel toxic are spini mici. Asta se datorează unui întreg proces chimic. Alegi combinațiile chimice greșite și pe memoria ta cresc mici spini De fiecare data când te întorci la acel gând toxic, acei mici spini își vor expulza otrava, adică excesul de substanţe chimice, care va circula prin trupul tău și te va îmbolnăvi. Aceste substanţe chimice urmează o ruta precisă. În primul rând ele merg la inimă. Viața e în sângele tău, așa că ele încep prin a-ți afecta inima.. Apoi trec la sistemul imunitar. Am studiat mici strategii folosite de soldați și modul în care ele se aplică din punct de vedere chimic și științific corpului uman. Din punct de vedere științific și chimic, în corpul tău se duce o adevărată bătălie. Fiecare gând care vă trece prin minte are un efect chimic incredibil de mare asupra corpului tău. Îți schimbă legăturile neuronale. În 4 zile tu îți poți schimba rețelele neuronale.” În acord cu cuvântul lui Dumnezeu, Dr. Leaf spune că toxicitatea gândurilor poate fi schimbată. În Romani 12:2, Pavel ne oferă soluția: ”Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârșită.” Fii atent la gândurile tale, vorbește din promisiunile lui Dumnezeu pentru tine și așa vor lua ființă. Nu da atenție gândurilor toxice, înlocuiește răul cu binele.

Trăirea conștientă

Permite gândurilor să apară în mintea ta dar nu le lăsa să-și facă cuib, dacă acel gând nu este unul bun, căci te vei îndepărta de la momentul prezent în care este toată puterea ta! Biblia spune ”De aceea, cum zice Duhul Sfânt: ‚Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile ca în ziua răzvrătirii’” (Evrei 3:13). Noi avem doar ziua de astăzi. Ieri - a trecut. Mâine - nu știm cum va fi sau dacă va fi. Ne rămâne ziua de astăzi. Fă și tu ca ziua de astăzi să fie prima către schimbarea ta. Ceea ce decizi și faci astăzi îți definește și modelează ziua de mâine. Trăirea conștientă înseamnă să acorzi atenţie momentului prezent, conștient, intenționat. Principala cauză a nefericirii noastre este dependența de gândurile pe care le întreținem zilnic în spațiul conştienţei noastre, mai ales cele negative. S-a descoperit că zilnic avem între 30 000 si 60 000 de gânduri. Pur şi simplu nu ne putem opri din gândit! Şi asta nu ar fi deloc o problemă dacă 90% dintre gândurile de astăzi nu ar fi aceleaşi sau foarte asemănătoare cu gândurile de ieri! Majoritatea gândurilor noastre sunt repetitive, automate şi inconștiente. Matei 6:19-21 ne spune: ”Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” Inima (sau voința) urmează mintea. Analizează-ți gândurile zilnice și ai să vezi unde se află comoara ta. Degeaba cerem -prin rugăciuni fierbinți- prosperitate, liniște, iubire, dacă gândurile noastre sunt opuse și gândim în termeni de sărăcie, deznădejde, neliniște şi desconsiderare! Supravegherea gândurilor, practica stării de ‘mindfulness’, trăirea conștientă, devine unicul mod prin care începem să primim ceea ce vine către noi ca şi răspuns din partea lui Dumnezeu. De asemenea, Biblia spune că ceea ce semănăm, aceea culegem. (Galateni 6:7). În Geneza 1:11, Dumnezeu instituie o lege, aceea a rodului după soiul seminței: ”Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânța lor pe pământ.” Şi așa a fost.” E nevoie să conștientizăm mereu ce încearcă mintea să facă. Este modul ei de operare. În  momentul în care nu suntem deloc conștienți de ceea ce ni se întâmplă, putem să urmărim un gând din aproape în aproape, până ajungem să ne “trezim” după jumătate de oră că am fost total absenți din realitatea curentă. Nu te-ai trezit niciodată cu gândul dus departe, atât de departe, încât nu mai știi de unde ai plecat? Trebuie să te chinui să derulezi firul înapoi ca să-ți amintești de unde ai plecat!  Primul pas este să devenim conștienți de ce anume gândim. Conștientizează-ți gândurile, numește-le. Fă liste, notează gândul, întreabă-te la ce-ți folosește, dacă nu cumva mai mult îți dăunează, ține un jurnal, sunt atâtea metode! Învață să oprești îngrijorarea, fii mulțumitor și antrenează-ți bucuria în asta. Fii prezent în orice faci, nu fii cu gândul dus departe. Psihologii definesc starea de a trăi conștient drept o stare în care atenția noastră nu este distrasă, fiind caracterizată de angajamentul, concentrarea și dedicarea către ceea ce avem de realizat. Pentru că mintea noastră nu are deprinderea de a fi conștientă, trebuie să o disciplinăm să devină atentă, alertă, conștientă.

Mindfulness implică amintire, dar nu înseamnă a locui în amintire ci presupune să ne amintim să ne reorientăm atenția şi conştientizarea asupra experienței curente cu inima deschisă, în mod receptiv, mindfulness înseamnă conştientizarea experienței prezente cu acceptare, să-ți cultivi acceptarea, să fii recunoscător pentru momentul prezent, să înveți cum să simți clipa prezentă înseamnă să descoperi savoarea imbatabilă a acestui moment. (citate din quantumcoaching.ro și damaideparte.ro)

A trăi atent, conștient, este de dorit. Deși marte parte din timp îl petrecem cu automatisme, de când ne trezim și mergem să ne spălăm pe dinți, până ne așternem la somn seara, facem ceea ce trebuie făcut fără să dăm prea multă atenție. ”Când începi să fii atent la tine, observi că, în diverse contexte, în diverse situații de viață, faci lucrurile într-o anumită manieră, tot timpul la fel. Pentru că ai fost atent la toate aceste contexte, dintr-o dată apare o conștientizare: „Aha, ăsta este un tipar al meu!” Și, tot atunci, pot apărea și întrebările: „Îl păstrez sau nu? Mă ajută sau nu?”. Conștientizările nu pot fi învățate din cărți, ele vin foarte firesc, datorită atenției pe care o exerciți asupra ta. În egală măsură, ești atent la ce este în jurul tău, la ce se întâmplă în fiecare dintre relațiile tale, doar observând –fără analiză, fără evaluare, critică, judecată și altele de acest fel- și așa apar conștientizări despre viață.” (Zoia Zărnescu, interviu)

Intenția este o dorință, un gând de a face ceva. Când începi să-ți conștientizezi lumea gândurilor îți dai seama că ai unele planuri, unele nevoi, unele dorințe. Dar, până să ajungi să le pui în practică, e drum lung. ”Să ai încredere în cine eşti şi ce ai de făcut pe aici, să ai încredere în ceilalţi oameni – pentru că înțelegi de ce se manifestă cum se manifestă, să ai încredere în existență – pentru că știi că funcționează după niște legi valabile de când lumea. Dintr-o dată, cu aceste înțelegeri, totul este mult mai simplu şi vezi cum funcționează lucrurile: ai un gând-intenție, vrei să faci ceva, vrei să se întâmple ceva benefic pentru tine şi pentru alţii, iar atunci când vezi că, zi după zi, gândul ăsta curat se împlinește, poți să spui că trăiești conștient.” (Extras din interviu Zoia Zărnescu – Inspire Magazine) 

Cât timp trece de la intenție la conștientizare?

Iată că nu putem urmări firul gândurilor până acolo unde ne putem înțelege cortegiul de consecințe. Unele comportamente nu ne plac, nici la alți oameni, nici la noi. Dar cum ajungem să avem comportamente indezirabile? Dacă ați ascultat interviul lui Caroline Leaf, ați aflat că orice gând fixat în memorie produce efecte pe termen lung. Fiecare experiență trăită, fiecare lucru învățat, fiecare relație, toate lasă urme ale trecerii lor în memoria noastră. Unele lucruri ne străduim să le uităm, pentru că ne-au afectat. Dar ele nu dispar, rămân îngropate adânc în memorie și ies la iveală atunci când un eveniment asemănător are loc, dându-ne acea senzație de deja-vu. Mai ales dacă am crescut într-un mediu în care nu am avut nici un cuvânt de spus, cu timpul voința ni s-a ”tocit” și am ajuns să nu mai credem că putem decide nici măcar în ce privește viața noastră. De foarte multe dintre aceste gânduri ”uitate” nu suntem conștienți și așa ajungem să trăim mecanic, prin acele automatisme despre care vorbeam mai sus.  

Urmăresc un serial de comedie, ”Big bang theory” și în unul dintre ultimele episoade văzut mi-a atras atenția un concept: de la intenție la faptă, de multe ori, trece timp lung sau nu se mai pune intenția în aplicare. Amânarea nu e sinonim cu răbdarea. E și mai rău când nici nu ne dăm seama de intențiile noastre, de gândurile noastre, mai ales atunci când sunt rele.

Proverbul spune: ”Ce poți face azi, nu lăsa pe mâine”. Biblia spune în Matei 23:23 ”pe acestea trebuie să le faceți, şi pe acelea să nu le lăsați nefăcute.” Dar interpretarea obișnuită a oamenilor spune cam așa: ”Ce poți face azi, lasă pe mâine, că poate nu mai trebuie făcut sau poate face altul!” Am auzit fiecare expresia: ”intenția contează!”, nu? La ce ne ajută? Probabil cel mai mare inamic al creșterii (în toate domeniile) este amânarea. Sunt oameni care amână totul, oameni care amână doar lucrurile care nu le plac și sunt oameni care rar amână un lucru.

Care sunt cauzele amânării ? Supraaglomerarea sau suprasolicitarea cu sarcini, obiective, nevoi; lipsa de energie sau de resurse: bani, timp; scuzele pe care ni le spunem “nu sunt suficient de bun, nu sunt suficient de pregătit, etc.”; lipsa de claritate și priorități clare în activități, obiective; credințele autolimitate: gen nu se poate, nu e important; lipsa de informare sau cunoaștere a subiectului sau a ce presupune acțiunea respectivă; lipsa unui mentor sau a cuiva care a atins acel obiectiv, a făcut acea acțiune; fricile: de necunoscut, de moarte sau de durere, evitarea durerii; lipsa de încredere și de stima de sine suficientă/sănătoasă; obișnuințele și starea latenta a corpului/a minții de a intra în zona de confort; așteptarea de condiții favorabile sau prielnice; dorim să realizăm totul dintr-o singură lovitură. (citat din ”Cum să oprești amânarea”, Sebastian Bala.)

Cum să combatem amânarea? Fii atent în primul rând la ceea ce îți spui și gândești despre acea acțiune. Poți să rezolvi o problemă doar dacă o cunoști sau recunoști că ai o problemă. Iată o strategie în 3 pași pe care dacă practici te ajută să nu mai amâni activitățile: Împarte activitățile care se întind pe un timp îndelungat în porțiuni mai mici de timp a câte 10-15-25 minute; stabilește priorități clare și cu ce începi; stabilește când începi acțiunea și apucă-te imediat indiferent dacă ești pregătit sau nu.

Care sunt uneltele tale prin care combați amânarea? O listă cu obiective scrise. O listă cu priorități clare. Un plan organizat de acțiune. Un ceas. Fă acțiunea atunci când ai spus că o faci, indiferent că îți place sau nu. Sfat practic: Faptul că ești ocupat toată ziua cu diverse activități, nu înseamnă că ești și productiv. Poate pentru că ești prea ocupat cu activități prea puțin valoroase, nu ai timp să faci acele activități cu valoarea ridicată pentru tine și le tot amâni. Fă mai întâi acele activități importante și valoroase pentru tine. Oricum, nu ai timp să faci totul și asta pentru că nu tot ceea ce îți propui e neapărat important.

Mintea omul poate fi cel mai bun prieten al lui sau cel mai mare dușman. Dar, dacă ne asigurăm că mintea noastră este schimbată după cuvântul lui Dumnezeu, că a dobândit principii sănătoase de trăire, că înțelege modul de funcționare al sufletului și care este diferența între suflet și duh, avem toate șansele să trăim din belșug, conștient, în prezent, lăsând trecutul în trecut și îndreptându-ne spre viitor cu încredere. În cuvântul lui Dumnezeu găsim manualul de funcționare al omului, găsim îndreptarul pentru o viață împlinită și eficientă, găsim tot ce avem nevoie să trăim neinfluențați de oameni sau de circumstanțe. Petru ne îndeamnă să trăim duhovnicește, dacă am auzit chemarea lui Dumnezeu și să ne străduim ca prin faptele noastre, oamenii să știe că suntem creștini: ”De aceea, dați-vă şi voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta..” (2 Petru 1:5)


Bibliografie:

https://www.damaideparte.ro/descoperiri/trairea-constienta-si-beneficiile-acesteia-asupra-rezultatelor-noastre/

https://www.quantumcoaching.ro/mindfulness-trairea-constienta

https://productivi-tea.com/tag/constientizare/

http://www.inspire-magazine.ro/cum-sa-iti-constientizezi-si-sa-iti-depasesti-tiparele/

https://www.youtube.com/watch?v=VJ1Kh7YhkbU

https://www.sebastianbala.ro/cum-sa-opresti-amanarea-sebastianbala-ro/

miercuri, 3 martie 2021

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a VI-a. Sufletul creștinului născut din nou

 

Dacă în zona literaturii ezoterice, de dezvoltare personală, psihologie există mii de titluri despre cum să primești vindecare, cum să afli cine ești, cum să crești în maturitate și în inteligența emoțională, în zona literaturii creștine sunt foarte puține astfel de cărți. Și nu înțeleg de ce. Cum a ajuns sufletul omenesc să fie tratat ca și inexistent?

Pot numi câteva cărți care mi-au folosit foarte mult și am câțiva autori preferați de la care am avut foarte multe de învățat. Cred că pe primul loc în preferințele mele stă Lloyd Douglas. Primele trei cărți ale lui pe care le-am citit sunt ”Obsesia”, ”Parada” și ”Obstacole”. Minunate, profunde, te trimit direct la Biblie și la autorul ei. Larry Crabb are câteva cărți grozave, de asemenea. ”Înțelegând oamenii” este pe primul loc în topul meu. Psiholog ca formare, și-a dat seama că psihologia separată de credință nu face prea mulți bani și s-a întors la Dumnezeu după ce a străbătut o perioadă de scepticism. ”Schimbare lăuntrică” și ”Vise năruite” sunt alte două comori literare. Apoi, în zona vindecării sufletești, mai sunt cei trei autori: Frank MinirthRobert HemfeltPaul Meier, cu prețiosul volum ”Labirintul codependenței”, urmat de un manual aplicativ extraordinar. Excelent pentru cei interesați, este volumul ”Vindecare prin eliberare” al lui Peter Horrobin, foarte practic pentru consilierii creștini și nu numai. Nu pot lăsa afară din lista mea seria lui Joyce Meier, ”Vorbind deschis despre.....”, care tratează probleme ca îngrijorarea, stresul, singurătatea, nesiguranța, frica, descurajarea. Martyn Lloyd_Jones are câteva titluri foarte bune, ”Depresia spirituală”, ”Trezirea”, ”Încercarea credinței”, foarte clare și care fac legătura între sufletul omului și duhul lui, ca să înțeleagă oricine că lupta asta este normală, reală și se duce la biruință, dacă este dusă corespunzător. ”Cele două fețe ale dragostei” scrisă de Garry Smalley și John Trent, ”Fascinanta aventură a dragostei” de Ed Wheat, ”Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman și ”Taina căsătoriei” de Mike Mason sunt de asemenea preferatele mele în domeniul relațiilor, dar și al descoperirii personale.

Poate fi doar o părere personală, dar dacă un creștin nu se educă în acest domeniu, are toate șansele să devină un bigot cu capu-n nori, desprins de viața de aici, de pe pământ, ascet cu forța, cu o viață limitată și ”superioară”, la nasul căruia n-ajungi nici cu prăjina, greu de suportat, care va afla când va pleca de pe acest pământ c-a existat viață și înainte de moarte.

De ce un creștin n-ar știi cine este, ce temperament și ce tip de personalitate are, de ce n-ar fi preocupat de sufletul lui, ca să-și poată înțelege și controla felul de-a fi? Știați că există o carte ”Învingând temperamentul prin Duhul Sfânt”, de Tim LaHaye, o carte foarte bună care vă poate ajuta să vă cunoașteți, să vă înțelegeți, să-i înțelegeți și pe alții și să vă cizelați comportamentul greșit? Ca și în ”Cele două fețe ale dragostei. Fermitatea și tandrețea” în care autorii pun pe tapet cele patru tipuri de temperament principale, de asemenea recomandă echilibru chiar dacă se spune că temperamentul este înnăscut și nu se schimbă.

Spune psalmistul: ”Da, Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este sprijinul sufletului meu!” (Psalmul 54:4). În relația personală cu El, Dumnezeu ne dă revelație personală zilnic, acea pâine de toate zilele, cum spune Biblia, dar câți creștini primesc acea mană din cer zilnic? Câți o cer, de fapt, pentru că dacă ar cere-o ar primi-o! Pe lângă asta, eu am considerat necesar să mă educ, să înțeleg oamenii, așa cum spune Crabb, să țin cont de experiența acestor autori și de studiile lor de-o viață, să iau din toate numai ce este bun pentru mine și să cresc în maturitate și în credință.

Așa cum un om care n-a experimentat nașterea din nou nu poate vorbi despre acest fenomen, nici un om care n-a experimentat relația cu Dumnezeu nu poate vorbi despre ce nu cunoaște. Eu cred că nu este nimic nou sub soare și Dumnezeu ne dă suficiente resurse să putem să creștem și să ne maturizăm, să zidim pe temelia pusă de Cristos și de cei care au zidit după El. Niciun om nu știe totul, fiecare are nevoie de educare și este bine când avem atâtea materiale la dispoziție care să ne ajute în creșterea noastră și-n umblarea noastră pe acest pământ. Dacă afirmăm că suntem născuți din nou și avem o relație personală cu Dumnezeu, atunci am primit și Duhul Sfânt care ne spune ce e bine și ce e rău. Avem roada Duhului și darurile Lui, printre care este și darul deosebirii duhurilor. Așa că nu putem greși când alegem ce să facem, cum să trăim, ce să citim. Greșim doar când ne comparăm cu alții, când credem că experiența altora ni se potrivește mănușă, sau că experiența noastră se poate aplica altora, când luăm o viziune care ne gâdilă urechile și încercăm să ne-o însușim, când urmăm orbește un lider sau altul, o doctrină sau alta. Dar, atâta vreme cât Dumnezeu este în controlul vieții noastre, nu putem greși.

marți, 2 martie 2021

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a V-a. Omul are un suflet sau este un suflet?

 

Chiar dacă în viața de zi cu zi experimentăm multe lucruri legate de trup, care trebuie hrănit, care muncește și obosește, care trebuie îngrijit și așa mai departe, destul de devreme în viață realizăm că este ceva dincolo de trup, că nu avem doar acest trup, ci mai este ceva pe lângă el, dincolo de el.

În cartea Genezei 2:7 citim: ”Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.”

Sufletul omenesc este în centrul identității personale a unei ființe omenești. Așa cum a spus C.S. Lewis: „Nu ai un suflet. Ești un suflet. Ai un trup." Cu alte cuvinte, identitatea personală nu se bazează pe a avea un trup, ci este necesar un suflet. În mod repetat în Biblie oamenii sunt numiți „suflete".

Există adesea confuzie între duhul și sufletul omului. În anumite locuri, Scriptura pare să folosească termenii interschimbabil, dar în mod sigur există o deosebire subtilă. Altfel cum ar putea Cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă „până acolo că desparte sufletul și duhul" (Evrei 4.12)? Când Biblia vorbește despre duhul omului, de obicei vorbește despre o forță lăuntrică care animă omul într-o direcție sau alta. În mod repetat e prezentat ca un imbold, o forță dinamică (de exemplu în Numeri 14.24). “Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37) (https://www.gotquestions.org/Romana/omenesc-sufletul.html)

Tema sufletului a preocupat cu intensitate, de-a lungul secolelor, atât știința, cât şi filozofia. Un doctor american susține că sufletul ar cântări 21 de grame, iar alți oameni de știință sunt convinși că au dovada că sufletul chiar există. În anul 1907, doctorul american Duncan McDougal din Haverhill, Massachusetts,  a cântărit trupurile a șase pacienți bolnavi de tuberculoză în fază terminală pentru a observa dacă părăsirea sufletului în momentul morții are vreun impact asupra greutății corporale. În urma acestui experiment, echipa de cercetători condusă de McDougal a stabilit că în momentul morții fiecăruia din cei 6 subiecți umani, greutatea corporală a acestora a scăzut, invariabil, cu 21 de grame. Doctorul a repetat experimentul pe 15 câini, la care nu a înregistrat nici o schimbare de greutate în momentul morții. Teoriile lui McDougall au fost abordate în filmul „21 de grame“. În 1988, o serie de alte experimente conduse de revista „Noetic Science” au dus la concluzia că sufletul uman are 0,01 grame. Cercetările au fost efectuate de specialiști germani care au cântărit mai mult de 200 de pacienți muribunzi, înainte şi după moartea lor. Când cercetătorii moderni vorbesc despre suflet în afara acestui context cultural şi psihologic, în general, tratează termenul de suflet ca un sinonim poetic pentru minte. Cartea lui Francis Crick (laureatul premiului Nobel pentru descoperirea structurii moleculare a ADN-ului), „Uluitoarea Ipoteză“ (1994), spre exemplu, are subtitlul „Știința caută sufletul“. Crick susține că cineva poate învăța tot ce se poate cunoaște despre sufletul uman prin studierea funcționării creierului uman. Depinzând astfel de credințele cuiva privind relația dintre suflet şi minte, descoperirile în neuroştiinţă pot fi relevante în înțelegerea sufletului. Știința a făcut de atunci numeroase progrese în domenii ce permit evaluarea dovezilor care contestă sau atestă existența sufletului. Perspectiva creștină asupra sufletului este bazată atât pe învățăturile Vechiului, cât şi ale Noului Testament. După învățătura creștină, sufletul este o substanță reală, vie, imaterială sau spirituală şi nemuritoare. El străbate prin trupul material şi este legat de el, dar transcende materialitatea trupului. Omul este „cineva“ nu numai „ceva“, tocmai datorită sufletului său. Omul este cineva prin acest substrat înzestrat cu conștiința şi cu capacitatea de reacții conștiente şi libere. Sufletul omului, nu-l putem defini în esența lui, ci îl putem doar descrie în manifestările lui, ca fapt  esențial  care face pe om un subiect conștient şi voluntar, unic şi de neînlocuit. Dar studiind felul în care cuvântul suflet este folosit în Scriptură, putem ajunge la câteva concluzii. Exprimat simplu, sufletul omenesc este partea unei persoane care nu este de natură fizică. Este partea fiecărei ființe umane care rămâne veșnic, după ce trupul experimentează moartea.

(https://adevarul.ro/locale/turnu-severin/ce-este-fapt-sufletul-omului-cantareste-teoriile-oamenilor-stiinta-invatatura-crestina-despre-suflet-1_553aa3e7cfbe376e3585a3e9/index.html)

N-am pretenția să fac o analiză a sufletului, nici din punct de vedere a alcătuirii lui din rațiune, simțire și voință, nici din punct de vedere al etimologie cuvântului (care vine din latinul suflitus – suflare). Dicționarul numește suflet totalitatea proceselor afective, intelectuale  și voliționale ale omului.

În Evanghelia după Ioan aflăm că, prin credință, putem primi o naștere nouă, din Duh și astfel ne împăcăm cu Dumnezeu: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5)

Deși oamenii care cred în jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus ”sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” (Romani 3:24), iar ”... tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12.13), în 1 Petru 1:9 citim: ”veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre.” Pavel spune filipenilor: ”Astfel dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea.” (Filipeni 2:12) Iată, aici aflăm că avem și noi câte ceva de făcut în ceea ce privește sufletul nostru.

În biserici auzim mereu vorbindu-se despre nașterea din nou și mântuire. Ni se spune că trebuie să avem grijă de sufletele noastre, că altfel mergem în iad. Dar, din păcate, în foarte puține biserici se tratează problemele sufletului. Odată născut din nou, creștinului i se predică teorie, fără să i se spună cum să aplice practic ceea ce aude. Nu e de mirare că bisericile noastre sunt atât de slabe, atât de duplicitare, atât de firești. Omul este tratat ca și cum după nașterea din nou ar trebui să plutească pe norișori, ca un îngeraș, să ignore complet viața dinainte, să se poarte ca și cum s-ar fi născut și ar fi crescut direct în banca din biserică. De cele mai multe ori, relația creștinului cu pastorul/liderii săi se rezumă la predica pe care o aud duminica. Dacă ne uităm la cei trei ani și jumătate de slujire ai Domnului pe pământ, vedem că a fost nedezlipit de ucenicii Săi. N-am pretenția ca și acum să fie la fel, dar mi-ar plăcea ca pastorii să fie mai apropiați de congregație, să fie mai interesați de viața și problemele oamenilor, să nu se mulțumească cu predica pe care le-o servesc duminica. Dar despre astea, în partea următoare.

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a IV-a. Să stai drept într-o lume strâmbă

      Pastor Dee spunea deunăzi că trăim într-o lume ciudată, de parcă am fi în ”zona crepusculară”. Făcea o comparație cu ceea ce simți atunci când zbori la distanță mare și te confrunți cu diferența de fus orar. Când vine timpul de masă sau mers la somn în zona din care ai plecat, trupul tău obișnuit cu ritmul acela, se simte îmboldit să-și urmeze obiceiul. Dar acolo unde te afli acum e zi, nu-i vremea de mers la culcare, nu-i vremea de masă! Iar, dacă stai mai mult acolo, începi să te obișnuiești cu ritmul nou și când te întorci acasă o iei de la capăt. Tot dezorientat ești, tot ai senzația că plutești...că nu știi pe ce lume te afli! O altă pildă pe care ne-a dat-o, foarte actuală, de altfel, este aceea că, uneori, în viață te simți ca într-o mulțime mare și compactă, care merge într-o direcție anume. Dacă tu vrei să mergi în direcția opusă, chiar dacă reușești să te întorci spre direcția în care vrei să mergi, tot valul mulțimii te va purta încotro merge ea! Lumea de azi se schimbă rapid. Iar noi trebuie să trăim așa cum spunea Pavel corintenilor, prin înțelepciunea lui Dumnezeu descoperită în Duhul Său, prin care trebuie să trăim zi de zi, clipă de clipă. Trebuie să fim ca acel șofer sau pilot profesionist care știe exact când trebuie să schimbe direcția de mers, când să se ferească de obstacolele care-i ies în cale. În Efeseni capitolul 5, într-un context în care se descrie modul de viață al lumii, Pavel ne sfătuiește să răscumpărăm timpul, să înțelegem care este voia lui Dumnezeu, ca s-o trăim. Asta înseamnă să trăim cu Dumnezeu în inimă, cu capul pe umeri și mulțumitori pentru tot ce avem și suntem.

     Ceea ce ne-a adus până aici, ne va duce și mai departe. Ce te-a adus până aici? Trecutul tău, traumele tale, ADN-ul strămoșilor tăi? Dacă așa este, atunci să știi că mai este speranță, pentru că ”toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.” (Romani 8:28) și că toate-s posibile pentru cel ce crede (Marcu 9:23). Ce crezi tu? În ce crezi? Crezi că trecutul tău te-a făcut ceea ce ești? Sau crezi că acest lucru se poate schimba? Crezi că, dacă părinții tăi n-au reușit mare lucru în viață și tu ești condamnat să trăiești la fel? Sau crezi că ai un Dumnezeu care poate orice, dacă-I ceri? Întrebarea este, Îi ceri oare ceva? Sau te resemnezi să trăiești ca un învins? Ai încercat până acum să faci ceva cu viața ta, ca să conteze? Dacă ai încercat și ai eșuat, de unde ți-ai luat puterea și resursele? Până acum ai crezut în ”puterea minții” (autosugestiei) sau crezi că este un Dumnezeu care te poate ajuta? ”Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplătește pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6) Dacă n-ai făcut-o până acum, încearcă. Ai să rămâi surprins de ceea ce poate El să facă. Lumea numește această atitudine slăbiciune, spune că acești oameni sunt slabi și au nevoie de o ”cârjă” pe care să se sprijine, pentru că nu se pot ține pe picioare singuri. Dar Biblia numește aceasta credință. Acea credință care este venită tot de la El și fără de care este cu neputință să-I fim plăcuți Lui (Evrei 11:1, 6). Asta nu înseamnă că, dacă nu credem, El nu ne iubește! El ne iubește și atunci. Dar nu poate lucra în viața noastră transformare, restaurare, vindecare, propășire, biruință, dacă nu credem. El vrea ca noi să dorim să-L ascultăm și să alegem voia Lui, nu ne-a făcut roboței sau clone care să fie manevrați de sfori, ca o păpușă de lemn. Nu v-ați întrebat de ce unora le merge mai bine ca altora? Sau de ce unii, care nu par să fie oameni de succes, sunt oameni simpli, dar au așa o pace și o bucurie de a trăi? Dumnezeu face diferența în viața omului. Ești conștient/ă de asta? Dacă până acum nu te-ai gândit la așa ceva, poate este timpul să începi să te gândești. Poate ar trebui să îți deschizi puțin orizontul spiritual și să începi să crezi. Să crezi că este Cineva care te iubește, care îți vrea binele, care te vrea întreg, sănătos și fericit, care vrea să ai o viață din belșug, să fii o epistolă vie pentru cei din jurul tău. Ăsta este succesul. ”Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului Dumnezeului tău, pe care ți le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini şi nu te vei abate nici la dreapta, nici la stânga de la toate poruncile pe care vi le dau astăzi...” (Deut. 28:13,14) Aceasta este promisiunea Lui pentru cei ce-L cred pe cuvânt. N-ai vrea să te numeri și tu printre ei? 

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a III-a. Scrie promisiunea pe tăbliță, ca să fie mărturie

      Habacuc 2:2 spune: ”Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi ușor!” Iar în Isaia 30:8, cuvântul lui Dumnezeu spune același lucru: „Du-te acum”, zice Domnul, „de scrie aceste lucruri înaintea lor pe o tăbliță şi sapă-le într-o carte, ca să rămână până în ziua de apoi, ca mărturie pe vecie şi în veci de veci.” Scrie viziunea vieții tale și pune-o înaintea ochilor tăi pentru a fi focalizat în permanență asupra realizării ei. Astfel, Biblia spune că noi trebuie să învățăm să ne identificăm viziunea, dorințele și să le punem pe o tablă, în cazul nostru pe o listă, o hârtie. Când scrii o listă, pe care să o faci în credință, cu obiectivele tale, cu dorințele tale, cu prioritățile tale, cu proiectele tale, le vezi, le citești, le ai în fața ochilor în fiecare zi, ca să știi cum să te rogi și ce să faci. Atenție: aceste lucruri trebuie să fie în acord cu ce vrea Dumnezeu să împlinești în viața ta. Altfel, te aliniezi fruntașilor veacului acestuia, care vor fi nimiciți (1 Cor. 2:6).

În lumea de azi sunt pline bibliotecile de cărți cu titlul ”XYZ... pentru idioți/tonți (dummies  în engleză)” (în care acea carte te învață să faci orice); 1,2,3,n,x.. reguli ca să ai succes; etc. Toate aceste ”manuale” chiar pot fi scrise la inspirație divină, dar asta nu este o garanție că acele reguli vor funcționa și pentru tine. Viața ta e unică, chemarea ta e unică, viziunea ta e unică, așa că și ”cartea vieții tale” va fi unică. Dumnezeu nu a creat clone. A creat ființe unice, într-o diversitate care este proprie creației divine.

Ca să urmez acest ”trend” spiritual care a urmat anului ”covid”, am pus și eu pe listă după Anul Nou tot ceea ce-mi doresc să împlinesc în perioada care urmează, voi face un afiș, ca să mă pot ruga și pentru să pot bifa ceea ce se va împlini. Uneori, în condiții ca acestea, este necesar un imbold suplimentar pentru a ne trezi din amorțeală și a ne reporni motoarele. Dacă Dumnezeu te inspiră să te rogi pentru un lucru, trebuie să știi că acel lucru poate deveni realitate. Perseveranța în rugăciune este dovada că îți pasă de anumite lucruri. Dacă nu perseverezi, dacă nu revii asupra unor lucruri în rugăciunile tale, înseamnă că nu mai sunt importante pentru tine. Dacă nu știi ce să faci, dacă ai ajuns să stagnezi în viața ta spirituală (și nu numai), dacă lâncezești, să știi că Dumnezeu nu S-a oprit din activitate! El lucrează și acum, chiar dacă tu nu poți vedea deocamdată acest lucru. Dacă pare că timpul s-a oprit în și nu se mai întâmplă nimic, poate că trebuie să te apropii mai mult de Dumnezeu. Dacă nu mai auzi nimic proaspăt și relevant de la El, poate e zgomot prea puternic în mintea ta. Dacă nu ai pace, dacă nu ai bucurie, probabil sufletul tău e frământat de lucrurile firii, ești agățat de trecut sau ești afectat de nemulțumiri și frustrări, iar izvorul de pace din tine este firav pentru că nu-i mai dai atenția cuvenită. 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...