Marcu 2:1-12
Vindecarea slăbănogului.
„După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă şi s-au adunat îndată aşa de mulţi, că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul. Au venit la El nişte oameni care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul. Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” Unii din cărturari, care erau de faţă, se gândeau în inimile lor: „Cum vorbeşte Omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei şi le-a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sunt iertate”, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, „Ţie îţi poruncesc”, a zis El slăbănogului, „scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă.” Şi îndată, slăbănogul s-a sculat, şi-a ridicat patul şi a ieşit afară în faţa tuturor; aşa că toţi au rămas uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu şi ziceau: „Niciodată n-am văzut aşa ceva!”
Aşadar, ce este mai uşor pentru om? Să creadă sau să cârtească? Desigur: să cârtească. Ce nu înţelegem, condamnăm! 1 Corinteni capitolul 8 vorbeşte despre cele două tipuri de cunoaştere: cea umană, care îngâmfă şi cea divină, care zideşte şi edifică. Omul căzut, trăitor în firea şi natura lui păcătoasă nu-L poate nici vedea, nici cunoaşte pe Dumnezeu prin sine însuşi. Natura omului căzut este despărţită de Dumnezeu şi Singura Cale pentru ca noi să ne putem întoarce la Dumnezeu a fost jertfa de la cruce. Oricine spune că-L poate înţelege pe Dumnezeu prin sine, se minte singur. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât în duh şi adevăr. Numai cine are Duhul lui Dumnezeu Îl poate cunoaşte şi recunoaşte pe Dumnezeu. Este scris! De aceea cârteau cărturarii din Marcu 2.
Când omul crede în Dumnezeu şi primeşte naşterea din nou, prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, duhul lui este răscumpărat imediat. (1 Ioan toate cele 5 capitole). 1 Ioan 5:11 şi 12 ne spun: „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” Această viaţă din Dumnezeu începe imediat ce am crezut. Numai că omul este, pe lângă duh, trup şi suflet- sediul emoţiilor şi raţiunii. Iar acestea nu sunt încă răscumpărate. De aceea vorbeşte Pavel aşa mult despre lupta firii cu duhul în Romani. Duhul nostru acum este născut din nou. El doreşte să stea lângă Dumnezeu şi să facă voia Lui. Dar trupul şi sufletul se împotrivesc. Ele trebuie aliniate la voia lui Dumnezeu şi supuse Duhului Sfânt. Asemenea unui copil răsfăţat, sufletul şi trupul încă nerăscumpărate îşi cer „drepturile” cu care au fost învăţate pe când eram în lume. Dar ele trebuie disciplinate şi când fac asta, trebuie să le spunem: „taci, trupul meu, taci, sufletul meu, voi sunteţi acum Templul Duhului Sfânt şi ceea ce vreţi voi acum contravine voii lui Dumnezeu!”
Dar câţi dintre noi facem asta? Câţi dintre noi eşuăm zilnic în umblarea noastră cu Dumnezeu? Câţi dintre noi renunţă la a-şi controla singuri viaţa şi, când, ajungem în poziţii de conducere, controlăm chiar şi viaţa altora pentru care ne credem răspunzători, cărora ne credem superiori având aşa zisa autoritate dată de Dumnezeu asupra lor. Ne înşelăm singuri şi îi înşelăm şi pe alţii, devenind dintr-o râvnă prost înţeleasă şi condusă de raţiunea noastră, exact acele morminte văruite despre care ne-a avertizat Domnul în Matei 23:
Isus mustră pe cărturari şi Farisei.
Atunci Isus, pe când cuvânta gloatelor şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte. Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: „Rabi! Rabi!” Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi „Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi „Dascăli”; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa va fi smerit; şi oricine se va smeri va fi înălţat.
Nelegiuirile cărturarilor şi Fariseilor.
Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul? „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.” Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul? Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui; cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el; şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.” Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci. Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta.
Iată cât de clar condamnă Domnul tradiţiile noastre, raţiunile noastre, judecăţile noastre. Iată cât de evident este păcatul celor puşi în autoritate care cred că ştiu totul şi că sunt responsabili de tot. Unul Singur este Domnul şi doar El este Cel care învaţă. Doar El stăpâneşte. Până nu vom ştii să ne controlăm pornirile de „stăpâni”, vom avea doar o autoritate autoproclamată, nicidecum una reală, dată de Dumnezeu. Noi nu suntem puşi aici să stăpânim peste nimeni şi nici să păzim pe nimeni. Nu suntem părinţii nimănui şi nici preoţii nimănui. Nu suntem responsabili pentru nimeni, nu suntem mai mari sau mai mici decât nimeni. Fiecare va da socoteală de sine însuşi înaintea lui Dumnezeu. Oamenii nu sunt „oile” noastre personale. Ei sunt copiii lui Dumnezeu, nu ai noştri! Când ne depăşim atribuţiile şi încercăm să controlăm circumstanţe, oameni, destine devenim acele morminte văruite. Cu ce suntem mai buni decât acei pe care-i numim eretici?
Când credem în Dumnezeu şi primim naşterea din nou suntem ca acel copilaş nou născut al cărui singur scop este să stea în braţele mamei lui. Atunci suntem lacomi după Dumnezeu, după laptele duhovnicesc, după studierea Cuvântului, după biserică şi părtăşia cu fraţii, după laudă, închinare şi rugăciune.
Dar după un timp, când dobândim mai multe cunoştinţe din Cuvânt, devenim ca adolescenţii care cred că ştiu tot. Nu mai poţi, ca părinte, să le dai vreun sfat, pentru că te consideră depăşit, învechit, perimat. Asemenea adolescent/tânăr este plin de sine însuşi, „atotcunoscător” şi „atotsuficient”. Din păcate, la stadiul acesta rămân cei mai mulţi creştini. Ei cred că ştiu tot, nu mai au nevoie de nimic. Relaţia lor cu Dumnezeu este condusă de nevoia lor de a controla totul şi pe toţi. Mândria este vizibilă la ei atunci când încerci să le spui orice… se comportă ca acei cărturari din Marcu 2. Acest tip de creştin trebuie lăsat în mâna lui Dumnezeu. Nu are rost cearta de vorbe. Al are destule cunoştinţe şi contraargumente ca să te bage în buzunar, să te obosească până renunţi şi-l laşi în pace iar el va crede „Na! Că am dovedit că am dreptate!” Drept este Unul Singur: Dumnezeu. El şi numai El ştie ce este drept.
Apoi vine cea de-a treia fază, la care, din păcate, puţini dintre noi ajung: maturitatea. Atunci când, asemenea acelui tânăr de mai înainte, care se căsătoreşte şi ajunge la rândul lui părinte, el acum înţelege raţiunile propriilor lui părinţi. Înţelege înţelepciunea lor şi îşi doreşte să fi stat mai mult cu ei, lângă ei, să capete şi el din înţelepciunea lor. În această fază Dumnezeu ne dă o altă foame după El, ne dă setea aceea de a-L cunoaşte mult mai adânc. Nu ne mai mulţumim cu lapte. Vrem mai mult din El şi El caută oameni flămânzi după El şi dornici după prezenţa Lui. Asta este ca şi atunci când mergi la cineva în vizită iar gazda îţi întinde pe masă tot ce are mai bun şi te îmbie cu toate, iar ţie nu-ţi e prea foame. În cele din urmă, sătul de insistenţele gazdei, iei de complezenţă, din politeţe, dar nu este ca şi cum ţi-ar fi foame. Atunci ai aprecia altfel totul, chiar dacă nu ar fi atâtea feluri pe masă! Asta este definiţia făţărniciei: iau din politeţe, dar nu diger şi nu apreciez nimic, pentru că sunt deja plin de tot ce ştiu şi cred eu că e bine. De aceea ne cere Dumnezeu să fim ca nişte copii: caută copilul explicaţii savante la ce îi cere părintele să facă? NU! EL CREDE! ÎŞI CREDE PĂRINTELE! Are încredere în el.
Dumnezeu nu lucrează în felul lumii. Găsim asta de nenumărate ori scris în Biblie. Oare ce Biblie citim noi? Trebuie să avem mare grijă să nu cumva să ne împotrivim lui Dumnezeu atunci când luăm decizii privitoare la viaţa noastră sau a altora. Credem uneori că ştim totul. Dar se dovedeşte de multe ori că nu ştim nimic. Ne rugăm de atâţia ani pentru trezire spirituală. Iar când trezirea vine şi Duhul Domnului se mişcă, suntem orbi şi ne învârtim în cerc, ba mai mult, suntem călăuze oarbe pentru alţii. Noi nu suntem responsabili pentru nimeni în afara noastră. Dar, pe de altă parte, vom da socoteală pentru cei cărora le-am oprit creşterea cu atotsuficienţa noastră de călăuze oarbe şi morminte văruite! Nu ne interesează certurile de vorbe. Certurile arată doar mărginirea noastră. Arată doar micimea caracterului nostru.
Dacă lumea, când îţi cere ceva, îţi explică întâi cum să faci, Dumnezeu lucrează exact invers. În Împărăţia lui Dumnezeu, accesul se face prin credinţă. El îţi cere întâi să faci şi abia când ai păşit şi ai făcut primii paşi, îţi va explica de ce ţi-a cerut acel lucru şi îţi va explica şi cum trebuie făcut. Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin raţiune omenească. El este supra logic. Noi trăim prin credinţă. De aceea ne numim credincioşi. Credinţa este substanţa a ceea ce nădăjduim noi. Dar credinţa fără fapte este moartă. Dacă spunem că credem, trebuie să şi acţionăm conform cu ceea ce afirmăm. Altfel nu suntem decât morminte văruite. Dispreţul nostru pentru fraţi arată adevărata noastră credinţă. Competiţia din mijlocul adunărilor noastre, arată adevărata noastră credinţă. Bârfa, ca să nu mai spunem trăirea în păcat, trăirea în chip firesc, arată că ceea ce credem sau spunem că credem sunt doar vorbe. Cine sunt eu să pot pune etichete fratelui meu? Asta arată despre mine că nu am nici discernământ, nici dragostea lui Dumnezeu care-mi este poruncită, nici caracterul lui Cristos. Dacă mă erijez în atotcunoscător, răstignesc din nou pe Domnul care a murit tocmai ca să dovedească limitele omului şi incapacitatea de a se mântui singur. La teorii suntem tari cu toţii. Dar practica dovedeşte că n-a trecut nimic de la minte la inimă. Suntem doar teoreticieni în loc să fim împlinitori ai Cuvântului, aşa cum ni s-a cerut!
Dumnezeu nu se schimbă. Asta stă în caracterul Lui. Numai noi trebuie să ne schimbăm. Pentru că avem nevoie de înnoire zi de zi. Circumstanţele, minciunile pe care le credem… ele se vor schimba. Pentru că numai Adevărul nu se schimbă. Nu pot exista mai multe adevăruri, pentru că este Unul. Atunci cineva trebuie să greşească. Nu pot avea cu toţii dreptate. A face compromisuri când vine vorba despre adevăr este un pact cu diavolul. Pe care mulţi dintre noi îl facem zilnic, de dragul „păcii” şi de dragul salvării aparenţelor. Dar tot ce nu este din Dumnezeu, va fi dat pe faţă. Asta este cert!
Suntem aşa de binecuvântaţi că Dumnezeu nu se schimbă! Că El nu poate minţi. Şi că El a murit ca eu să mă pot schimba! Dar câţi dintre noi suntem dispuşi să plătim preţul? Prea puţini. Şi ne înşelăm singuri, înşelând şi pe alţii şi ţinând ascunsă poarta spre cer. Firea nu se lasă răstignită uşor. Dumnezeu nu ne forţează uşa. El bate încetişor. Dacă am fi capabili să stăpânim vacarmul din mintea noastră îndoctrinată de învăţăturile lumii sau de atotsuficienţa noastră, L-am auzi. Dacă am fi capabili să înţelegem că ascultarea de Dumnezeu nu implică emoţiile noastre, poate am fi mai ascultători.
Dumnezeu ne-a lăsat raţiunea, emoţiile şi trupul ca să fie folosite în manifestările Duhul Sfânt care ne-a fost dat prin credinţă. Dar noi le folosim ca să „filtrăm” prin înţelegerea noastră alegând cu sufletul şi raţiunile noastre omeneşti ce să dăm voie şi ce să nu dăm voie să se manifeste. Credem că nu facem decât să controlăm ceea ce suntem. Numai că înfrânarea despre care ni se vorbeşte în roada Duhului se referă la controlul asupra naturii păcătoase. Adevărul este că nu putem controla nimic, atâta timp cât este scris că totul este în controlul lui Dumnezeu. Nu vedem ce mare har ni s-a dat atunci când am fost lăsaţi să alegem. Şi, mai mult decât atât: pentru că nu ne putem controla pe noi înşine, căutăm să-i controlăm pe cei mai slabi ca noi şi asta ne dă o oarecare satisfacţie. Stă în natura noastră păcătoasă.
Ce ne rămâne de făcut? Un singur lucru: să ne pocăim. De atotsuficienţa noastră. De mândrie. De siguranţa că ştim totul. De incapacitatea noastră de a păşi înainte prin credinţă, înainte să avem răspunsuri. De dorinţa noastră de control asupra lucrurilor, oamenilor, circumstanţelor. De dorinţa noastră de a fi independenţi, când Dumnezeu ne cere să fim dependenţi doar de El, Cel care ne-a creat şi Singurul care ştie ce este mai bine pentru noi. De gândul că suntem responsabili de oamenii din jurul nostru când nu este deloc treaba noastră. De aroganţa de a ne aşeza în locul Bunului Păstor, Singurul Stăpân de drept al turmei Lui!
Adevărul ne face liberi. Cine nu este liber, nu are adevărul. Cine caută să îngrădească pe alţii şi să-i închidă în propria lui cutie de valori, nu are adevărul! Cine nu are dragoste necondiţionată pentru aproapele lui, nu are adevărul!
Romani 3:4 spune:
„Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat, şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.”
1 Corinteni 14 cu versetul 1 ne spune: „Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi. (v3) Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere.” Cine spune că este din Dumnezeu şi nu are dragoste, minte. Felul cum ne tratăm fraţii în Cristos şi aproapele, spune totul despre credinţa noastră. Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu nu are dragoste, ci este dragoste. Asta este natura Lui. Tot aşa cum Dumnezeu este Adevărul. Aşadar, acest dar profetic este dragostea. Dacă spun că profeţesc şi vorbesc împotriva fratelui meu, cum se împacă faptele mele cu Cuvântul lui Dumnezeu care spune că profeţia este zidire, sfătuire şi mângâiere? Este treaba lui Dumnezeu să îndrepte, să mustre, să disciplineze, nu a mea. Aşa că ar trebuie să mă pocăiesc dacă mi-am depăşit atribuţiunile şi m-am băgat pe terenul lui Dumnezeu! Mie mi s-au dat două porunci: să-L iubesc pe Dumnezeu şi să-mi iubesc aproapele! Cu ce drept îmi judec eu fratele sau sora? Sigur că în biserică trebuie să existe ordine, disciplină, dar mai întâi dragoste. Dacă nu există dragoste, devenim un club exclusivist în care, în numele dragostei, facem tot felul de abuzuri.
1 Corinteni 15:23 „Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui.
Hristos este cel dintâi rod;
apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos.”
Evrei 5:12 „În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi
aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare.”
Gal 3:28 „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus.”
Dacă aceste cuvinte sunt scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, noi de ce nu le-am citit încă? Dacă suntem cu toţii egali, de ce facem separare între noi pe criterii omeneşti? De ce unul este al lui Pavel iar altul al lui Apolo? De ce unul este mai mare şi altul mai mic? Cu ce drept decid eu lucrurile privitoare la biserica din care fac parte mai înainte de a consulta fraţii? Dacă trebuie să fim chipul lui Dumnezeu pe pământ, de ce Dumnezeu nu se vede în noi? De ce oamenii ne vorbesc de rău din pricina purtării noastre (nu din pricina prigoanei)? Dacă suntem toţi una în Hristos, de ce facem diferenţe între noi? De ce unii suntem mai „neprihăniţi” ca alţii? De ce unii reprezintă autoritate şi alţii nu, când Domnul ne spune în Ioan 14: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl; Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” De ce limităm manifestările lui Dumnezeu până la excluderea totală din biserică? De ce afirmăm că azi nu se mai fac minuni şi vindecări când Dumnezeu spune că El nu se schimbă şi că nu minte?
Şi în 1 Petru 2:5 ni se spune: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.”
Evrei 5 şi 6: „Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec.” Asupra celor de mai sus avem multe de zis şi lucruri grele de tâlcuit, fiindcă v-aţi făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul. De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică. Şi vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu. Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit. Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Dar, dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc. Măcar că vorbim astfel, preaiubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea. Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi. Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaşi râvnă, ca să păstreze până la sfârşit o deplină nădejde, aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele. Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, S-a jurat pe Sine însuşi şi a zis: „Cu adevărat te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa.” Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. Oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie care pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei. De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”
1 Petru 2:9 Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.
Slavă lui Dumnezeu că înaintea Lui suntem cu toţii egali! Pentru El, fiecare om contează în mod egal. La El nu este deosebire, ne iubeşte pe toţi la fel. Dacă eu cred în El, El va turna în inima mea Duhul Său Sfânt care va fi de acum Călăuzitorul meu, Mângâietorul meu, Învăţătorul meu, mă va mustra, certa sau îndrepta atunci când greşesc. Avem nevoie unii de alţii, ca mădulare ale aceluiaşi Trup al cărui Cap este Cristos. În asta constă unitatea. Coloseni 2:18,19 „Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi, printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.
Matei 7: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă în al tău?… Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă.”
Romani 14:13 „Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.”
1 Cor. 6:7 „Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi este un cusur pe care-l aveţi. Pentru ce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba?”
Pot şti eu oare totul? Nu! Atunci să-L las pe Dumnezeu să judece şi să-mi fac eu treaba la care am fost chemat. Judecata şi dreptatea le are Dumnezeu. Nu omul. Oricât de învăţat ar fi el, nu poate şti toate lucrurile. Atâta timp cât faptele noastre nu oglindesc cuvintele noastre, suntem acele chimvale răsunătoare din 1 Corinteni 13. Creştinul care se uită mereu peste umăr bănuindu-i pe toţi de intenţii rele, arată doar cât de limitat Îl crede el pe Dumnezeu. Ca şi cum Dumnezeu nu Şi-ar putea purta singur de grijă Lui şi alor Lui! Parcă ar avea nevoie de mine să-l apăr! Ooooops! Mi-am depăşit atribuţiile! Tot ce trebuie eu să fac este să-mi ţin firea sub controlul Duhului, să trăiesc conform cu ceea ce afirm că sunt şi să-L las pe Dumnezeu să se ocupe de restul lucrurilor. Să fiu acel împlinitor al Cuvântului care mi se cere să fiu, nu doar un vorbitor (Iacov 1:22). Dacă nu mă hrănesc din Cuvântul lui Dumnezeu care are puterea de a da viaţă, sunt doar un creştin lumesc, firesc, biruit de propriile-mi limite, care nu reuşeşte să depăşească „adolescenţa spirituală”. Care nu reuşeşte să-şi răstignească firea şi să se lase călăuzit de Duhul Domnului dincolo de orice înţelegere omenească.
Dumnezeu este acelaşi, ieri, azi şi în veci.
1 Corinteni 2:9-11: „Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu.”
Deuteronom 31:8 „Domnul însuşi va merge înaintea ta, El însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta!”
“Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Apocalipsa 21:8. De ce tocmai fricoşii sunt pe primul loc în această teribilă listă a morţii? Sunt ei mai vinovaţi decât desfrânaţii, idolatrii, vrăjitorii, mincinoşii şi ceilalţi nelegiuiţi care au făcut din păcat un mod de viaţă? Nu ne revine nouă, oamenilor, sarcina de a stabili gradul de vinovăţie al semenilor noştri. Există însa cel puţin două motive cât se poate de pertinente care fac ca un om, biruit de un anumit gen de frică, să se regăsească pe lista neagră a celor excluşi din Împărăţia lui Dumnezeu:
1) Frica ne determină să facem ceea ce, în mod normal, nu am face.
De ce ne temem de oameni? De ce ne temem de reacţia lor? De ce tăcem când unul dintre noi are gura mai mare decât noi? Dacă motivul ar fi spiritual pentru că tăcem, ar fi bine. Pentru că Dumnezeu nu are nevoie ca noi să facem pe avocaţii Lui, Lui nu-I plac certurile de vorbe şi adevărul întotdeauna va ieşi la iveală acolo unde este Dumnezeu. Numai că motivele noastre sunt fireşti: ne temem să nu pierdem relaţii care contează pentru noi, ne temem să nu ne ştirbim reputaţia şi alte motive care nu au de a face cu Dumnezeu. Nici Isus nu S-a apărat când a fost acuzat pe nedrept. Aşa că trebuie să punem în mâna Domnului dreptatea şi El va face dreptate. Dar vai de cei care-I vor sta împotrivă. Dar acesta este cu totul alt subiect, pentru o altă discuţie.
Închei cu cuvintele Domnului nostru din rugăciunea din Ioan 17:
„Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: – tot ce este al Meu este al Tău, şi ce este al Tău este al Meu – şi Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu, în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr. Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una – Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.”
AMIN
