Anunţ!

Asociația noastră începe următoarele cursuri/grupe:
- cu adolescente, având tema: "Ce trebuie să ştie o fată" (iar în cadrul grupului se vor discuta probleme ale adolescenţei, chestiuni care ţin de igiena personală, bunele maniere, etc.)
- cu femei (unde se vor discuta probleme de cuplu, de creşterea copiilor, etc.)
- grup de părtăşie cu familii (cupluri)
- club de lectură creştină şi nu numai
- curs de croitorie
- ocultismul şi pericolul pe care îl reprezintă
Specificăm: întâlnirile sunt săpatămânale. Cursurile sunt gratuite, se desfăşoară la domiciliul nostru (în Hunedoara) şi vă rugăm să ne contactaţi la adresa: elena_reinerth7@yahoo.com
Vă aşteptăm cu mult drag!

DONEAZĂ 2%/ Donate

Datele noastre sunt:
Asociaţia Creştin Umanitară Flacăra Speranţei, cod fiscal 23898629, cont bancar RO32BTRL06301201P92687XX, Banca Transilvania.
Our datas: bank account RO32BTRL06301201P92687XX Tansilvania Bank.

luni, 8 decembrie 2014

Cum răspundem noi în faţa Marii Trimiteri?

Cum răspundem noi în faţa Marii Trimiteri? 1
Matei 28:18-20 „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.
Domnul ne-a dat Marea Trimitere ca pe o poruncă, nu ca pe o rugăminte. „Duceţi-vă”, „faceţi” şi „învăţaţi-i” sunt verbe la imperativ. Dicţionarul prezintă imperativul ca pe „modul verbal personal și predicativ care exprimă o acțiune realizabilă, prezentată ca poruncită”. Marea Trimitere nu este o rugăminte, este un mod de viaţă care se cere celui care se prezintă drept creştin, cuvânt care înseamnă urmaş al lui Cristos, nume dat pentru prima dată în Antiohia. Fapte 11:26 „Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.”
Să reluăm: „duceţi-vă” înseamnă mergeţi la ei, nu înseamnă chemaţi-i la voi. Prea mult biserica de azi, cea limitată între zidurile unei clădiri îşi adoarme conştiinţa „chemând”, „invitând” la „evanghelizare” vecinii, rudele, prieteni, prin asta crezând că se achită onorabil de porunca Domnului de a evangheliza. Ne minţim singuri! Ne arătăm aşa doar lenea, ne e mai comod să-i chemăm între zidurile bisericii ca alţii, mai calificaţi, să vorbească de la amvon pentru că viaţa noastră nu vorbeşte despre credinţa noastră! E clar că nu răspundem Marii Trimiteri chemând oamenii la programe. Pentru că în aceeaşi propoziţie Domnul spune: „faceţi ucenici”. Două ore la un program al bisericii nu înseamnă ucenicizare. Domnul a stat cu ucenicii 3 ani şi jumătate. A face ucenici înseamnă a te pune la dispoziţia Domnului ca El să-ţi indice pe cei aleşi de El pentru această lucrare. Dovada este în propoziţia următoare: „învăţaţi-i să păzească…”. Ca să înveţi pe cineva sunt necesare de îndeplinit câteva condiţii: să trăieşti ceea ce spui este una. Altfel, nu te califici. Eşti doar un învăţător mincinos despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează. Apoi, trebuie să te dedici trup şi suflet celui căruia îi slujeşti şi care are nevoie de tine. Aşa cum a făcut Domnul: „Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Şi Petru I-a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” Petru I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” „Doamne”, I-a zis Simon Petru, „nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul!”  Isus i-a zis: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: „Nu sunteţi toţi curaţi.” După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?  Voi Mă numiţi „Învăţătorul şi Domnul” şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi.” Ioan 13:5-17. El ne-a dat o pildă de slujire. Când slujim nu culegem doar roade frumoase şi arătoase ci, înainte de asta, adunăm şi mult gunoi, aşa cum au adunat şi alţii după noi! Nouă ne place partea culesului, dar în ce mă priveşte pe mine şi pe soţul meu, Domnul ne-a spus printr-o prietenă dragă cu mulţi ani în urmă: „Căci aşa vorbeşte Domnul către oamenii din Iuda şi din Ierusalim: „Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi între spini!” Ieremia 4:3. Desţelenirea este munca de jos, pregătirea terenului pentru arat şi semănat. Pare o muncă ingrată, neobservată, grea, dar ştim că aceea ne-a fost încredinţată. Acesta este modul nostru de a „spăla picioare”. Fiecare are propria chemare care reprezintă spălarea picioarelor cuiva. „Învăţaţi-i” începe cu noi. Nu poţi învăţa ce nu ştii şi nu ştii cu adevărat până nu practici. Abia atunci eşti gata să înveţi pe alţii, aşa cum cere Domnul.


Cum răspundem noi în faţa Marii Trimiteri? 2
Marcu 16:15-20
Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau. Amin.
„Iată semnele…”. Ce semne se văd la tine că eşti cu adevărat copilul lui Dumnezeu? Cum arăt eu prin faptele mele că Îl am pe Domnul în viaţa mea? La câţi idoli am renunţat şi pe câţi îi mai car după mine? Care sunt ei, idolii mei? Prietenii la care nu vreau să renunţ şi cu care îmi pierd timpul prin baruri? Banii care au pus stăpânire pe mine în aşa măsură încât nu mă mai interesează modul în care îi câştig? Familia – soţul/soţia şi copiii pe care îi idolatrizez şi pe care îi pun înaintea relaţiei mele cu Domnul, uitând că oamenii nu ne aparţin ci sunt cu noi doar pentru o vreme? Numim idoli doar dumnezeii falşi, icoanele şi chipurile cioplite, uitând că idol este orice trece înaintea lui Dumnezeu ca importanţă. Ne săpăm singuri groapa prin modul nostru de viaţă idolatru şi ne mirăm de ce rugăciunile noastre nu trec de tavan iar apoi Îl acuzăm pe Dumnezeu de toate relele.
„Iată semnele…”. Ce semne se văd la tine că eşti cu adevărat copilul lui Dumnezeu? Scoţi tu draci, ajutând la eliberarea oamenilor de sub întăriturile celui rău, prin rugăciune făcută cu credinţă? Pui tu mâinile peste bolnavi şi îşi primesc vindecarea? Te rogi tu înainte de a mânca şi ceri binecuvântarea Domnului peste orice bagi în gură ca să te asiguri că nu-ţi va face rău? Cum întăreşte Dumnezeu Cuvântul lui propovăduit de tine prin semnele care te însoţesc? Este credinţa ta vie? Sau e doar o teorie?


Cum răspundem noi în faţa Marii Trimiteri? 3
Iacov 2:14-26
„Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.” Vedeţi, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă. Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale? După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.”
Dacă „şi dracii cred… şi se înfioară”, care e diferenţa între ei şi noi? Sunt vorbele şi declaraţiile noastre urmate de fapte? Suntem noi vasele prin care Domnul lucrează la mântuirea, vindecarea şi eliberarea oamenilor? Credinţa fără fapte este moartă. Dacă Dumnezeu este veşnic viu, dacă Domnul a înviat şi stă la dreapta Tatălui, atunci şi credinţa care vine de la El trebuie să fie vie. Credinţa este motorul care pune în mişcare faptele noastre, pentru că ea vine de la Dumnezeu şi schimbă totul, dând viaţă celui ce crede şi transformă oasele uscate în trupuri vii, prin care slava domnului să se arate! (Ezechiel 37). Credinţa nu e vorbărie goală, ci Evanghelia este puterea lui Dumnezeu manifestată! Romani 1:16, 17 „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

Cum răspundem noi în faţa Marii Trimiteri? 4
Există dovada vie a credinţei în viaţa mea sau sunt doar vorbe goale, fără conţinut?
2 Timotei 3:1-7 „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia. Sunt printre ei unii care se vâră prin case şi momesc pe femeile uşuratice, îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna, şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului.”
„Având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea…” este descrierea multor grupuri de credincioşi din ziua de azi. „Aaaa… păi Dumnezeu nu mai face azi minuni… nu mai este nevoie de ele ca în biserica primară… doar atunci a fost nevoie de minuni pentru zidirea bisericii, azi avem Cuvântul scris….” – am auzit mulţi creştini sinceri spunând aceste cuvinte.
2 Tesaloniceni 2:1-12 „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?  Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui.  Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.”
Lepădarea de credinţă începe cu negarea puterii ei. Credinţa fără fapte este moartă. Faptele noastre trebuie să susţină cuvintele noastre, să fie dovada cuvintelor noastre. Caracterul uni om se vede în fapte, nu în vorbe.
1 Ioan 1:6-10. „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.”
Dacă ne mărturisim păcatele şi renunţăm la ele umblăm în lumină. Dacă ascundem umblarea în întuneric şi credem că nu vom fi descoperiţi, ne înşelăm singuri. Trebuie să venim sincer în faţa lui Dumnezeu şi să recunoaştem răzvrătirea noastră, mândria, neascultarea, obrăznicia, gândurile rele şi tot ce nu-I aduce cinste lui Dumnezeu şi să trăim eliberarea pe care ne-o dă adevărul. Numai adevărul ne face liberi! De ce am alege să trăim în minciună! Adevărul e Unul şi e Absolut. Numai în mintea noastră pervertită de minciună putem crede că adevărul e relativ! Ne întoarcem la Dumnezeu, Îl invităm să vină să ia domnia vieţii noastre şi apoi…. o luăm înapoi, punând eu-l nostru înapoi pe tron prin trăirea noastră în fire, prin răzvrătirea faţă de autoritate, prin fapte ale naturii păcătoase, prin justificări şi autoîndreptăţire, prin arătarea cu degetul către alţii. De când diavolul a reuşit să păcălească omul să se răzvrătească faţă de Dumnezeu, omul tot asta face: dă vina pe alţii. Ei mi-au greşit, de aia am plecat, de aia m-am retras, de aia păcătuiesc… Patetic. Fiecare dă socoteală doar pentru sine însuşi. Şi nu putem spune înaintea lui Dumnezeu: „Am vrut să fac binele dar cutare nu m-a lăsat!” Pentru că răspunsul Lui, binecunoscut de altfel, va fi: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”  Matei 7 :21-23 „Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”

Cum răspundem noi în faţa Marii Trimiteri? 5
2 Timotei 2:1-19 “Tu, dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi, ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii. Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. Niciun ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste. Şi cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli. Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele. Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile.  Adu-ţi aminte de Domnul Isus Hristos, din sămânţa lui David, înviat din morţi, după Evanghelia mea, pentru care sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat. De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică. Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. Dacă suntem necredincioşi, totuşi El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur. Adu-le aminte de aceste lucruri şi roagă-i fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă. Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului. Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Şi cuvântul lor va roade ca cangrena. Din numărul acestora sunt Imeneu şi Filet, care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea şi răstoarnă credinţa unora. Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!”
Fărădelegea este trăirea în afara legii. În afara caracterului lui Dumnezeu, care este dragoste, neprihănire, pace, răbdare, bucurie, bunătate, autocontrol, facere de bine. Certurile, neînţelegerile, judecata, bârfa sunt fărădelegi. Răzvrătirea (punerea la îndoială a autorităţii) este fărădelege. Găsim în Cuvânt liste întregi de ceea ce reprezintă faptele firii, naturii păcătoase, dar cel mai important lucru este să cunoaştem pe Dumnezeu, iar atunci putem spune cu certitudine când firea ne duce în afara voii Lui. „…ce-ai auzit de la mine în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii…” Ne întoarcem la Marea Trimitere care ne porunceşte să învăţăm pe alţii. „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. Niciun ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste. Şi cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli.” Ţinta noastră trebuie să fie oglindirea în imaginea lui Cristos, lăsând în urmă „treburile” lumii şi privind la o cauză mult mai înaltă decât noi, înaintarea Împărăţiei. Iar asta cere răstignirea firii, lucru imposibil prin puterea omenească şi posibil doar prin puterea Duhului Sfânt, care trebuie să fie la cârma vieţii noastre. Rânduiala, ordinea, face parte din caracterul lui Dumnezeu. Haosul a fost adus pe pământ de diavolul. „De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică. Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.” Dacă vrem ca viaţa noastră să aibă un sens veşnic, trebuie să trăim după rânduieli. Răzvrătirea poate duce la pierderea mântuirii, nu pentru că Dumnezeu ia înapoi ce ne-a dat, ci pentru că noi o părăsim. Dacă primim un dar şi nu-l deschidem ca să ni-l asumăm, tot aşa e şi cu mântuirea, este acolo, trebuie să o primim şi să o trăim ca să ne aparţină. „… roagă-i fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă. Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului. Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu. Şi cuvântul lor va roade ca cangrena.” Bârfa, judecata, acuzaţiile vin de la diavolul care este tatăl minciunii, pârâşul fraţilor. Nimeni nu este perfect, cu toţii suntem pe calea sfinţirii, de aceea nu putem acuza pe nimeni, judeca pe nimeni, vorbi de rău pe nimeni, pentru că ne facem pasibili de pedeapsa dată unui criminal. Domnul judecă. Nouă ni se porunceşte doar să iubim. „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!” Fărădelegea este trăirea în afara legii Cuvântului lui Dumnezeu. Fie ca, privind în oglinda lui Dumnezeu să se vadă în noi prinzând contur chipul lui Cristos!

joi, 4 decembrie 2014

Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit

"Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta" este un verset drag inimii mele. Zi de zi îmi dau seama de câtă înţelepciune am nevoie să gestionez corect chestiunile vieţii, mai ales în ce priveşte relaţiile, dar nu numai. Unii oameni fac tot ce pot să strice şi să plece, alţii fac tot ce pot sa rămână. Depinde doar de noi să facem ceea ce trebuie. Dumnezeu e credincios. Omul nu prea. Când iau o decizie trebuie să stau înaintea Domnului pentru că numai El ştie răspunsul, altfel... voi regreta. Să ne ajute Dumnezeu să-I cerem sfatul înainte de a lua o decizie, oricare ar fi ea. "Nu te bizui pe înţelepciunea ta" ar trebui să fie rostit întreaga zi dacă vrem să fie bine. Nu putem iubi oamenii fără dragostea lui Dumnezeu, dar cu El putem. Chiar şi aici avem nevoie de înţelepciune. Unii oameni nu au nevoie de iubirea noastră şi trebuie lăsaţi în pace. Domnul spune în Cuvântul Lui: "Eu stau la uşă şi bat...". El nu intră neinvitat. Nici noi nu ar trebui să facem asta. Nu poţi intra cu bocancii în viaţa unui om, dacă el nu te invită înăuntru. Lucrurile astea se văd, nu trebuie spuse, dar atunci când sunt spuse, trebuie să ne retragem. E de bun simţ. Dacă omul nu ne vrea, iar faptele şi vorbele spuse de el arată asta clar (chiar şi tăcerea este un mesaj cât se poate de răspicat) nu ne rămâne decât să ne vedem de drum. Până la urmă, fiecare dă socoteală înaintea lui Dumnezeu şi nu suntem puşi să judecăm pe nimeni. Cine alege să rămână închis şi să-şi plângă de milă se minte pentru că se dă pe mâna celui rău şi îi crede minciunile. Caută justificare la cei ca el şi sprijin acolo. Nimeni nu poate sta singur şi omul se va îndrepta spre cei care simt şi gândesc la fel ca el. Cine se aseamănă se adună, bine zice proverbul. Viaţa unui om este suma faptelor sale. Vorbele sunt egal cu zero atâta timp cât nu dovedeşte cu viaţa lui ceea ce spune. Don Clowers spunea într-o conferinţă: "Caracterul unui om se dovedeşte în 6 luni". Uneori nu este necesar nici măcar atât, omul se deconspiră imediat. Cu toţii avem micile noastre probleme, suntem pe acest pământ să creştem în imaginea lui Cristos. Dacă am vreo certitudine în viaţă, atunci aceea este că Dumnezeu nu se schimbă şi ceea ce promite, face. Sunt momente când trebuie să privim ţintă la El şi atât, să nu ne lăsăm distraşi de alţii sau de circumstanţele lor. Să nu privim la opinia nimănui, ci doar la a Domnului. Lui să Îi aducem mulţumire prin ascultare de El. Şi El nu ne va lăsa singuri. Ne va aduce oameni lângă noi care să ne sprijine, să ne înveţe, să ne ajute să creştem. Şi dacă nu ar fi nimeni, El ne-a promis că nu ne va lăsa, ci va fi cu noi în toate zilele. Oamenii vin şi oamenii pleacă. El rămâne! Oamenii au motivele lor pentru care ni se alătură. El este sincer şi dezinteresat, urmăreşte doar binele nostru. Oamenii judecă, acuză şi condamnă, vânând greşeli, Domnul mângâie, ridică, zideşte şi corectează. El nu e om să fie supus greşelii. El e perfect şi ne cere şi nouă să fim ca El, să fim buni, să fim sfinţi iar asta ţine de alegerea noastră. El e drept şi noi trebuie să fim ca El şi să căutăm dreptatea Lui. El iartă, dar nu aşa ca noi, ci şterge totul, El spune totul la timp, nu ascunde gunoiul sub covor. El e adevărul şi, dacă spunem că suntem creştini înseamnă că şi noi trebuie să spunem numai adevărul. Creştin înseamnă ucenic al lui Cristos. Ce păcat că pentru mulţi acest nume şi-a pierdut greutatea! Dar, slavă Domnului că unde este El minciuna nu rămâne în picioare, nici întunericul, nici confuzia. Să ne rugăm pentru prinşii de război şi pentru cei căzuţi ca să se poată rupe din cercul lor vicios în care îi ţine firea şi să se întoarcă la Dumnezeu cu toată inima. El îi aşteaptă cu braţele deschise. Cu toţii am avut asemenea momente de rătăcire, dar Domnul ne-a primit înapoi. Când ne-am băgat minţile în cap şi ne-am pocăit renunţând la "dreptatea" noastră, El a lucrat. În ultimele trei săptămâni L-am văzut pe Domnul făcând lucruri mari. Am văzut oameni regretând sincer neiertarea, renunţând la judecată şi primindu-şi vindecarea şi restaurarea totală. Domnul e credincios, dar nu ne forţează să trăim liberi. El ne spune ce avem de făcut şi aşteaptă să ne dorim noi libertatea. Cine nu este liber nu trăieşte conform adevărului, pentru că adevărul ne face liberi. Cine nu trăieşte liber trăieşte în minciună, alege să creadă mai bine minciuna firii lui nemulţumite de cine ştie ce, decât să-L creadă pe Dumnezeu pe cuvânt!  Diavolul pune juguri grele pe noi, aduce boli şi neputinţe care sunt rezultatul neiertării, bârfei, judecăţii, idolatriei. Numai dacă ne pocăim sincer şi renunţăm la felul nostru deşert de vieţuire, Domnul ne restaurează. Restaurarea nu este pentru toţi, doar pentru cei care o cer. Domnul e bun şi credincios.  „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă.” Să ne ajute Dumnezeu să vedem asta şi să o trăim zilnic în vieţile noastre!


vineri, 28 noiembrie 2014

Mânia

    De câte ori în viaţa ta de creştin te-ai lăsat condus de ceea ce simţi, spunând „dar nu mă pot abţine”? Cu toţii avem voinţă liberă şi putem lua decizii! Dacă decidem prost, să nu dăm vina pe alţii, aşa cum au făcut Adam şi Eva! Putem să ne abţinem, putem să ne controlăm. Roada Duhului Sfânt, care este autocontrolul, ne-a fost dată ca să ne ajute să ne ţinem sun control. Pe noi înşine. Dacă lăsăm emoţii ca nemulţumirea, supărarea, judecata să se transforme în mânie, ajungem să scăpăm de sub control. Ca şi creştin, nu-mi permit luxul de a trăi după ceea ce simt. Lăsându-ne pradă emoţiilor nu facem decât să comitem sinucidere spirituală: ucizi tot ce vrea Dumnezeu să facă în viaţa ta. Încercăm să schimbăm ceea ce simţim şi nu putem. Atunci trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne schimbe pe noi, ca să fim mai puternici decât emoţiile noastre, ca să le putem controla. Nu trebuie să negăm ce simţim, ci trebuie să negăm dreptul a ceea ce simţim să deţină controlul asupra noastră. Să ne mâniem nu e păcat, ci felul în care răspundem la mânie ne face să păcătuim. 
      Biblia ne învaţă să biruim răul prin bine. Când eşti ispitit să te mânii, du-te şi fă un bine cuiva. Dacă Dumnezeu îngăduie situaţii în care să te mânii, în loc să dai curs mâniei, scoţând pe gură venin, acţionând impulsiv, mai bine ai observa tiparul care există în viaţa ta şi mai bine ai cere lui Dumnezeu să smulgă rădăcinile mâniei, neiertării şi amărăciunii din tine, tocmai acelea care te împiedică să trăieşti ceea ce afirmi că eşti: creştin. 
      Cuvântul creştin nu poate fi asociat cu cuvântul mânie. Este o contradicţie în termeni. Un creştin nu-şi plânge de milă, cerşind compătimire prin cuvintele, faptele sau atitudinile sale. Acesta este egoism. El se încrede în Cuvântul Domnului care spune „n-am să te las, nu te voi părăsi”. Un creştin nu îşi vorbeşte de rău aproapele care l-a dezamăgit sau s-a dovedit mai puţin spiritual şi mai mult uman. Asta este răzvrătire şi judecată care duce la dezbinare. El alege să iubească. Cuvântul „ofensă” are la bază cuvântul grec „skandalon” care înseamnă momeală. Mânia, judecata, amărăciunea sunt momelile diavolului prin care ne agaţă să ne ducă spre dezbinare şi distrugere. Chiar dacă mânia poate fi justificată, Dumnezeu ne spune că are pentru noi o cale mai bună. Unde nu-i pace, nu-i putere. Când eşti mânios prea mult timp, nici nu mai ştii că eşti mânios. Şi spui ca fetiţa din reclamă: „dar nu mă pot abţine!”. Te porţi ca un puşti răzgâiat, care se dă cu fundul de pământ dacă nu obţine ce vrea. Pentru un copil este normal. Dar la un adult arată rău! 
     Prea multe părţi din Biblie ştim, cântăm, cităm, dar prea puţine le trăim cu adevărat! Când mai simţi că nu te poţi abţine să simţi ce simţi, du-te la Dumnezeu şi spune-I: „Doamne, nu voi lăsa ceea ce simt să pună stăpânire pe mine, ştiu că Ţie nu-Ţi place să acţionez aşa şi nu-Ţi aduce cinste. Mă voi încrede în Tine să rezolvi această situaţie cum vrei Tu, iar între timp, eu voi continua să fac ceea ce Tu mi-ai cerut: Îţi voi sluji Ţie. Îţi mulţumesc că nu mai trebuie să am eu grijă de mine, ci acum ai Tu grijă de mine şi poţi face asta mult mai bine decât aş putea eu!”.

joi, 20 februarie 2014

Compromis sau manipulare?


Cuvântul “compromis” sugerează un acord bazat pe cedări reciproce. Dar ştim bine că acest cuvânt se foloseşte şi atunci când spunem că cineva lasă deoparte convingerile personale ca să se alinieze unui alt curs al lucrurilor, din motivaţii diverse. Din păcate, motivaţia generală pentru compromis este nevoia de acceptare. Facem orice de dragul de a fi incluşi. În grup, în club, în orice. Asta presupune să lăsăm deoparte orice valoare personală, orice credinţă, orice convingere, orice direcţie am avea.
Din păcate, experienţa m-a învăţat că acesta este totală pierdere de vreme şi o sursă nesfârşită de suferinţe provocate nouă înşine, cât şi celorlalţi care sunt implicaţi în jocul nostru de-a apartenenţa. Putem renunţa pentru o vreme la valorile personale (sau, de ce nu, la nonvalorile personale, chiar dacă noi le percepem altfel) dar, mai devreme sau mai târziu, ceea ce suntem de fapt va ieşi la iveală dezgolind adevăratul nostru eu, acoperit pentru o vreme de compromis. Atunci lăsăm în urmă prăpăd, durere, rupturi, dezbinare. Şi toate astea pentru că nu ne cunoaştem suficient ca să ştim ce vrem şi ce preţ suntem dispuşi să plătim, până unde suntem în stare să mergem ca să ne facem acceptaţi. Iar apoi când impulsurile interioare, mai puternice decât noi, ne împing în altă direcţie, lăsăm în urmă ravagii. Aşa că, din compromisul făcut rămânem şifonaţi, compromişi, caracterul nostru iese la iveală şi ajungem să fugim de noi înşine mulţumindu-ne cu surogate.
Dar ce ne facem cu cei care recurg la compromis ca rampă de lansare pentru manipulare?  Ei sunt cei mai periculoşi. Au deja scenariul în minte şi îl urmăresc cu orice preţ, cu răbdare. Dacă din categoria celor care fac compromisul că nu ştiu altfel sau pentru incluziune (care sunt naivii mai bine sau mai rău intenţionaţi), aceştia din urmă, care recurg la compromis ca platformă pentru a-şi atinge anumite scopuri, fac parte din categoria „sociopaţilor” care premeditează crima îndelung înainte de a o comite. Altfel, cum să denumesc o persoană care leagă relaţii având în minte un întreg scenariu care implică atragerea celorlalţi în jocul său, crezând că este cel mai grozav, iar ceilalţi nu ştiu ce este mai bine pentru ei?
Dacă nu aş fi cunoscut astfel de oameni nu aş fi ştiut cum stau lucrurile, dar am avut ocazia să cunosc oameni de tot felul. Manipulatori subtili, care apelează la coarda sensibilă, care târăsc după ei un întreg cortegiu de scuze, de lamentaţii, de necazuri, care mereu îşi plâng soarta… oameni care, confruntaţi, îşi iau angajamente pe care nu sunt în stare să le respecte şi când se satură de compromis lovesc şi pleacă fără să-şi recunoască instabilitatea şi motivaţiile greşite. (Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.” Geneza 3) De când e omul pe pământ, de când s-a îndoit el de Dumnezeu şi a ales să asculte de şarpe, de atunci se repetă acelaşi scenariu, ca pe-o placă zgâriată: altul e de vină pentru eşecurile mele şi pentru deciziile mele, el m-a făcut să greşesc, sau m-a amăgit…!
Ne luptăm cu toţi şi toate, căutând să ieşim deasupra tuturor mereu, să dovedim că avem dreptate, că suntem mai buni, să împroşcăm cu noroi în cei care ne-au produs iremediabil rău, în loc să învăţăm să recunoaştem adevărata luptă… cu noi înşine, cu zidirea caracterului nostru, care lasă de dorit.
De când l-am auzit pe pastorul Don Clowers afirmând: „caracterul unui om se poate verifica în şase luni”, am meditat la aceasta mereu şi am înţeles că îndelunga experienţă a dânsului a fost cea care l-a îndreptăţit la această afirmaţie.  
De ce să ne batem capul când lucrurile nu merg? De ce să ne agăţăm ca scaiul de oaie de relaţii nepotrivite, compromise? De ce să nu ne cerem iertare, să iertăm şi să mergem mai departe? De ce să nu învăţăm din lecţiile de viaţă ca să putem înainta? De ce să nu ne însoţim cu oameni ca noi, ca să nu mai fim obligaţi la compromisuri? E chiar aşa de greu? Nu e!  Trebuie doar să învăţăm să recunoaştem adevărata luptă… Care se dă întâi cu noi înşine!



luni, 6 ianuarie 2014

La mulţi ani, 2014!

La mulţi ani celor care azi împlinesc o…. vârstă… ca membri oficiali în Împărăţia lui Dumnezeu, ca noi! Prin noi spun eu, soţul meu, mama, fiul meu… celor care au făcut botezul în apă în ziua de Bobotează.
De la începutul anului Dumnezeu ne vorbeşte şi cu ocazia aniversării noastre, vreau să pun pe hârtie (şi în spaţiul virtual) direcţiile pe care le-am primit de la Dumnezeu pentru acest an.
Marlene McGuirk a postat o profeţie pentru anul 2014. Am tradus-o: “Va fi uşor să te mişti în Duhul în 2014 iar slava Domnului va fi văzută. Pe măsură ce-L căutăm, vom vedea apăsarea (persecuţiile) în natural căzând şi vom intra într-o perioadă cu totul nouă. Va fi cel mai bun an din punct de vedere spiritual de până acum, atât fizic cât şi financiar. Vom atinge cu Evanghelia mai mulţi oameni ca niciodată. Vom fi binecuvântaţi şi vom fi o binecuvântare. Marcu 11:23 spune: Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.”
Citez din motivele de rugăciune lansate de Alfa Omega:
„2014 este un an de cotitură pentru ţara noastră. Motivele de rugăciune ale anului sunt: Pentru Biserică
-pentru intrarea deplină în mandatul dat de Domnul legat de propovăduirea Evangheliei.
-Familii - mântuirea întregii familii, restaurarea relaţiilor şi unitate între soţi, protecţie, restaurarea relaţiilor între generaţii (Mal. 4:6), copii şi tineri- radicali pentru Cristos.
-Unitate în şi între biserici, unitate în Trupul lui Cristos din România. Restaurarea şi vindecarea relaţiilor dintre creştini, întregirea Bisericii Domnului din România, eliminarea dezbinărilor şi neiertărilor care duc la fragmentare.
-Extinderea revelaţiilor despre:  identitatea în Cristos,  autoritatea spirituală, dimensiunea  închinării şi rugăciunii, a principiilor binecuvântării Domnului, a valorilor Împărăţiei lui Dumnezeu.
-Ieşirea Bisericii dintre ziduri cu  mesajul Evangheliei, al speranţei, către comunitate, în localităţile  ţării, ca fiecare creştin să fie un misionar activ în sfera sa de influenţă şi acţiune. Ne rugăm pentru seceriş şi pentru lucrători la secerişul cel mare. Este un an al mântuirii pentru mulţi!
   Pentru România
-Trezirea şi mântuirea în masă a românilor. Să  proclamăm pe Isus Cristos ca Domn şi Stăpân peste România, ca Împărăţia lui Dumnezeu să vie, ca Voia Tatălui să se facă, precum în cer, aşa şi pe pământ, în România. Să declarăm: România închinată Domnului Isus Cristos!”
Când am stat cu familia înaintea Domnului la începutul anului, iată ce ne-a vorbit Domnul fiecăruia:
Emanuel: Ioan 10:10 „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”
Elena: Filipeni 4:13,6 „Pot totul în Hristos care mă întăreşte. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. ”
Leo: Isaia 66:1,5 “Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ascultaţi cuvântul Domnului, voi care vă temeţi de cuvântul Lui: „Iată ce zic fraţii voştri care vă urăsc şi vă izgonesc din pricina Numelui Meu: „Să-Şi arate Domnul slava, ca să vă vedem bucuria!” – Dar ei vor rămâne de ruşine!”
Raluca: Apocalipsa 21:5 “Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”
Noemi: Apocalipsa 1:8 „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”
Iată cum conturează Dumnezeu anul 2014, ca an de biruinţă în El: apăsarea cade, lipsa încetează şi belşugul vine prin credinţă, creştinii ies pe câmpul Evangheliei, împlinindu-şi chemarea, Biserica va reveni la ceea ce Dumnezeu a intenţionat ca ea să fie: Trupul Său unit, barierele cad, competiţia pleacă şi îi ia locul colaborarea, judecata şi bârfa pleacă şi vine dragostea, dezbinarea cade şi o înlocuieşte unitatea, îndoiala pleacă şi lasă loc trăirii prin credinţă, conducerea omului dispare făcând loc manifestării Duhului lui Dumnezeu şi slavei Lui, cele vechi se duc, iată că Domnul face toate lucrurile noi!

Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în veci, noi suntem cei care au nevoie de schimbare, El este credincios promisiunilor Lui, El a vorbit, oare noi vom asculta, vom crede şi ne vom supune? 

marți, 5 noiembrie 2013

Care este mărturia noastră?

3 Ioan - Prezbiterul, către preaiubitul Gaiu, pe care-l iubesc în adevăr.
Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău. A fost o mare bucurie pentru mine când au venit fraţii şi au mărturisit că eşti credincios adevărului şi că umbli în adevăr. Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr. Preaiubitule, tu lucrezi cu credincioşie în tot ce faci pentru fraţi şi pentru străini totodată. Ei au mărturisit despre dragostea ta înaintea bisericii. Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu; căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească ceva de la neamuri. Este datoria noastră, dar, să primim bine pe astfel de oameni, ca să lucrăm împreună cu adevărul.
Am scris ceva bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. De aceea, când voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe care le face, căci ne cleveteşte cu vorbe rele. Nu se mulţumeşte cu atât; dar nici el nu primeşte pe fraţi şi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească şi-i dă afară din biserică.
Preaiubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este din Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu. Toţi, chiar şi Adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie; şi noi mărturisim despre el; şi ştii că mărturisirea noastră este adevărată. Aş avea să-ţi spun multe lucruri, dar nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei.
Nădăjduiesc să te văd în curând, şi atunci vom vorbi gură către gură. Pacea să fie cu tine. Prietenii îţi trimit sănătate. Spune sănătate prietenilor, fiecăruia pe nume. Amin.
Scrisoarea lui Ioan către Gaiu este şi azi oglinda bisericilor noastre şi a fraţilor noştri. Relaţiile între oameni sunt mereu dificile când nu este Duhul Sfânt în control.
Scrisă în preajma anului 90 d.H., scrisoarea lui Ioan conţine multe învăţături pentru noi, conţine tipare şi modele pe care le observăm şi astăzi foarte clar.
Cum primim noi pe cei trimişi de Dumnezeu? Asemeni lui Diotref, căruia îi place să deţină controlul, acţionând nedemn de chemarea pe care ar trebui să o aibă un creştin, sau asemeni lui Dimitrie, care are o mărturie bună între oameni?
Gaiu, ospitalier şi deschis, trăieşte în acelaşi mediu cu opozantul Diotref, care, cu aroganţă, respinge pe cei trimişi de Dumnezeu în ajutorul bisericii locale.
Mândria lui Diotref este demascată de Ioan, care supraveghea creşterea bisericii şi dată pe faţă, aşa cum lumina dă pe faţă orice este din întuneric. Diotref este împotrivitor, arogant, defăimător şi, pe lângă faptul că respinge pe cei trimişi, îi şi ameninţă cu eliminarea din biserică pe cei care îndrăznesc să-i primească. Totuşi, Ioan nu se opune în mod direct răzvrătitului, ci alege să lase pe Dumnezeu să rezolve situaţia, Ioan fiind recunoscut pentru spiritul său blând şi iubitor. El rămâne ancorat în adevăr şi cere lui Dumnezeu să facă dreptate şi să scoată adevărul la iveală, aşa cum ar trebui să ne rugăm şi noi.
Ascultarea de Dumnezeu aduce binecuvântare şi belşug, deşi vor exista şi vremuri de lipsă, pentru că avem nevoie să creştem în credinţă, în dependenţă de Dumnezeu şi să nu ne mai bazăm pe forţele proprii, nici pe alţi oameni.
Dacă trăim punând mai presus Împărăţia lui Dumnezeu şi ne vom face partea, El Se va îngriji de toate nevoile noastre.
Chemarea lui Dumnezeu de a duce mai departe Cuvântul Lui este însoţită de o condiţie: puritatea transmiterii Cuvântului, necompromiterea lui prin acceptarea de ajutor din partea necredincioşilor sau a celor care nu trăiesc conform adevărului, ci conduşi de fire.
Care este mărturia noastră? Ce văd oamenii când privesc la noi?
Văd dragostea lui Dumnezeu şi adevărul necompromis sau văd că ne facem frate cu oricine ne susţine interesele personale?
Punem la dispoziţia fraţilor resursele noastre sau ne bazăm pe alţii ca să ne ridicăm şi să ne facem un nume?
Investim în lucrarea lui Dumnezeu sau ne vedem doar propriul interes?
Administrăm cu înţelepciune resursele lui Dumnezeu sau le folosim în scopuri proprii şi ca să ne susţinem doar propria existenţă?
Întrebăm pe Dumnezeu ce să facem cu resursele Lui sau le împărţim după bunul plac, ca să ne zidim doar reputaţia şi să ne construim relaţii în lume?
Ce spune felul nostru de viaţă despre relaţia noastră cu Dumnezeu? Apărăm adevărul sau propriile interese? Ascultăm de Dumnezeu sau de cei care ne măgulesc? Urmăm chemarea lui Dumnezeu sau pe cei care ne pot îmbogăţi material? Suntem sinceri cu noi şi cu Dumnezeu sau ascundem adevărul sub diverse scuze, căutând să ne însoţim cu cei care ne susţin, ca să avem justificare?
Nimic nu este nou sub soare, tot ce a fost va mai fi. De aceea avem Cuvântul lui Dumnezeu ca îndreptar. Deschide ochii să vezi cine este din Dumnezeu şi cine nu este, ca să nu fie prea târziu pentru tine.
Apoc. 3:14-19 - Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te!
Soluţia este pocăinţa, până mai este har şi nu se închide uşa.
Apoc. 3:1-3 - Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.






luni, 4 noiembrie 2013

Fiţi treji şi vegheaţi!

1 Petru 1:13 De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos.
În multe pasaje biblice găsim avertismente care ne atrag atenţia asupra importanţei vegherii. Acum 2000 de ani Dumnezeu a oferit totul ca noi să putem umbla pe calea Lui. Ne-a dat pe Fiul Său, ca prin credinţa în El să ne putem împăca cu Tatăl ceresc, să putem nu numai să avem viaţa veşnică, ci şi aici pe pământ să trăim o viaţă din belşug. Partea noastră este acceptarea lui Isus ca Domn şi Mântuitor, apoi vom fi născuţi din nou, din natura neprihănită a lui Dumnezeu şi vom fi înfiaţi în marea Familie a lui Dumnezeu care este Biserica. De la etapa de bebeluş spiritual trebuie apoi să creştem până la statura de om mare şi să trăim conform îndemnurilor Duhului care trăieşte în noi. Şi atunci, de ce să veghem?
1 Petru 5:8 Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.
Câtă vreme încă nu facem alegerea să trăim pentru Dumnezeu, diavolul se joacă cu noi dar nu prezentăm un pericol real pentru el. Dar când luăm decizia să aparţinem Domnului şi să lucrăm pentru El, diavolul se supără tare. De acum nu mai este pentru el o joacă de-a pisica şi şoarecele, pentru că devenim duşmanii lui declaraţi şi, în momentul în care am pronunţat „Doamne, vino în inima mea şi fii Mântuitorul şi Domnul meu” i-am declarat război. Chiar dacă ştie că ne-a scăpat din mână, el nu va înceta pe orice cale să ne corupă, să ne intimideze, să ne descurajeze, să ne facă să renunţăm. Se va folosi de fiecare slăbiciune a noastră ca să dea cu noi de pământ. De aceea trebuie să urmăm exemplul fecioarelor înţelepte:
Matei 25:1-13 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.
Uşa s-a închis în timp ce întârziatele încercau să recupereze timpul. Tot aşa a fost şi pe vremea lui Noe:
Geneza 6:13,18,22 7:1,5,15,16 Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul. Dar cu tine fac un legământ; să intri în corabie, tu şi fiii tăi, nevasta ta şi nevestele fiilor tăi împreună cu tine. Aşa a şi făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu. Domnul a zis lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni. Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul.  Au intrat în corabie la Noe, două câte două, din orice făptură care are suflare de viaţă. Cele care au intrat, erau câte o parte bărbătească şi câte o parte femeiască, din orice făptură, după cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Apoi Domnul a închis uşa după el.
De asta este foarte important să auzim vocea Domnului, să ascultăm de El şi să facem ce avem de făcut. Este important să facem tăcere în noi înşine ca să-L putem auzi pe El. Nu trebuie să dăm mereu vina pe diavolul pentru toate falimentele nostre, pentru că cele mai multe eşecuri le experimentăm atunci când lăsăm firea noastră să preia controlul. Când ne bazăm pe emoţiile noastre, când credem că ştim totul, când punem la îndoială autoritatea lui Dumnezeu contestând pe cei pe care i-a pus în autoritate peste noi şi noi ne-am angajat faţă de ei, atunci lăsăm firea noastră să preia controlul şi ieşim de sub protecţia lui Dumnezeu.
Romani 8:1,2 Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.
Cel care trăieşte după îndemnurile Duhului nu greşeşte. Acelaşi Duh care L-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în mine. El m-a izbăvit de păcat şi moarte şi m-a aşezat în Familia lui Dumnezeu, unde voi creşte, voi primi hrană spirituală, unde îmi voi exercita darurile spre folosul altora, unde voi învăţa ce înseamnă să trăieşti într-o familie, unde îmi va fi testată credinţa, unde îmi va fi testat caracterul, integritatea, loialitatea. Însă diavolul nu va sta cu mâinile încrucişate, ci va căuta să mă înşele, de aceea trebuie să veghez mereu şi să compar tot ce mi se întâmplă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Iată cum vine duşmanul şi înşeală şi, dacă nu veghem, ne poate păcăli.
Iosua 9:3-20 Locuitorii din Gabaon, de partea lor, când au auzit ce făcuse Iosua Ierihonului şi cetăţii Ai, au întrebuinţat un vicleşug şi au pornit la drum cu merinde pentru călătorie. Au luat nişte saci vechi pe măgarii lor şi nişte burdufuri vechi pentru vin, rupte şi cârpite, iar în picioare purtau încălţăminte veche şi cârpită, şi erau îmbrăcaţi cu nişte haine vechi pe ei; iar toată pâinea pe care o aveau pentru hrană era uscată şi mucegăise. S-au dus la Iosua în tabără la Ghilgal şi i-au zis lui şi tuturor celor din Israel: „Noi venim dintr-o ţară depărtată, acum deci faceţi legământ cu noi.” Bărbaţii lui Israel au răspuns heviţilor acestora: „Poate că voi locuiţi în mijlocul nostru, cum să facem noi legământ cu voi?” Ei au zis lui Iosua: „Noi suntem robii tăi.” Şi Iosua le-a zis: „Cine sunteţi voi şi de unde veniţi?” Ei i-au răspuns: „Robii tăi vin dintr-o ţară foarte depărtată, pentru faima Domnului Dumnezeului tău; căci am auzit vorbindu-se de El, de tot ce a făcut în Egipt şi de ce a făcut celor doi împăraţi ai amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon, împăratul Hesbonului, şi lui Og, împăratul Basanului, care era la Aştarot. Şi bătrânii noştri şi toţi locuitorii din ţara noastră ne-au zis: „Luaţi cu voi merinde pentru călătorie, duceţi-vă înaintea lor şi spuneţi-le: „Noi suntem robii voştri; acum deci faceţi legământ cu noi.” Iată pâinea noastră: era caldă când am luat-o ca merinde de acasă, în ziua când am plecat să venim la voi, şi acum s-a uscat şi s-a mucegăit.  Burdufurile acestea de vin, când le-am umplut, erau noi de tot şi iată-le s-au rupt; hainele şi încălţămintea noastră s-au învechit de lungimea prea mare a drumului.” Bărbaţii lui Israel au luat din merindea lor şi n-au întrebat pe Domnul. Iosua a făcut pace cu ei şi a încheiat un legământ prin care trebuia să-i lase cu viaţă, şi căpeteniile adunării le-au jurat lucrul acesta. La trei zile după încheierea acestui legământ, copiii lui Israel au aflat că erau vecini cu ei şi că locuiau în mijlocul lor. Căci copiii lui Israel au plecat şi a treia zi au ajuns la cetăţile lor; cetăţile lor erau Gabaon, Chefira, Beerot şi Chiriat-Iearim. Dar nu i-au bătut, pentru că fruntaşii adunării le juraseră pe Domnul Dumnezeul lui Israel că-i vor lăsa cu viaţă. Şi toată adunarea a cârtit împotriva căpeteniilor. Toate căpeteniile au zis întregii adunări: „Le-am jurat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, şi acum nu putem să ne atingem de ei. Iată ce le vom face: îi vom lăsa cu viaţă, ca să n-aducem peste noi mânia Domnului, din pricina jurământului pe care li l-am făcut.”
Vegherea este vitală. Iată cum un moment de neveghere a permis duşmanilor să intre drept în mijlocul poporului, după ce Dumnezeu poruncise ca nici unui neam păgân să nu i se dea voie să se amestece cu poporul ales. Dar copiii lui Dumnezeu s-au lăsat păcăliţi şi au dat voie idolatrilor să intre în ţara lor, pe pământul lor, în familia lor. Aşa ne porunceşte Dumnezeu şi astăzi, să dăm afară din viaţa noastră orice păcat, orice compromis, orice legătură străină de El, orice rădăcină care ne ţine legaţi de situaţii sau relaţii nedumnezeieşti. De aceea ne-a dat Duhul Sfânt ca să ne fie învăţător, călăuzitor, sfătuitor. Dacă prin naşterea din nou am primit Duhul Sfânt care acum locuieşte în noi, nu mai avem nici o scuză să păcătuim. Şi nici să dăm vina pe alţii că ne-au făcut să păcătuim. Dacă ei aleg să trăiescă în păcat sau după alte principii decât cele biblice, este mai bine să-i lăsăm să plece, chiar dacă pentru suflet doare pe moment. Este mai bine să suferim acum decât pentru veşnicie. Nu trebuie să fim ca omul acela care, chemat de Isus să-L urmeze a vrut să se întoarcă să îşi ia rămas bun de la familie iar Domnul l-a mustrat, ştiind că legăturile sufleteşti au mare putere să ne tragă înapoi (Luca 9:61). Să veghem ca să nu permitem duşmanului să se insinueze subtil în viaţa noastră, în familia noastră, în acţiunile noastre, în deciziile noastre, în relaţiile noastre. Şi, mai ales, să ne asumăm răspunderea pentru păcatele noastre şi să ne pocăim, să nu dăm vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă. Dacă cineva alege să trăiască greşit, este între el şi Dumnezeu, sau între el şi diavolul, nu este treaba noastră să analizăm viaţa nimănui, decât a noastră, pentru că vom da socoteală pentru viaţa noastră şi atât.
Atunci când suntem în voia lui Dumnezeu El ne va ajuta cu tot ce avem nevoie. Ne va echipa şi ne va da resurse ca lucrarea şi voia Lui să se facă. La Dumnezeu nimic nu este imposibil, pentru că în mâna Lui e totul. El poate face ca şi timpul să stea în loc atunci când copiii Lui fac lucrarea Lui, ca să le vină în ajutor.
Iosua 10:12-15  Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe amoriţi în mâinile copiilor lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel: „Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului, şi tu, lună, asupra văii Aialonului!” Şi soarele s-a oprit, şi luna şi-a întrerupt mersul, până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună, aproape o zi întreagă. N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel. Şi Iosua şi tot Israelul împreună cu el s-a întors în tabără la Ghilgal.
Vegherea este importantă pentru înaintarea noastră. Hotărârea noastră de a rămâne în picioare este suficientă ca Dumnezeu să ne ţină. Atitudinea inimii noastre de a dori să facem ceea ce ne-a cerut Dumnezeu este vitală ca El să ne poată sprijini. Când Petru a păşit jos din corabie nu a păşit pe ape, ci pe credinţă. Asta l-a ţinut. Este important să înţelegem călăuzirea Duhului Sfânt pentru că ceea ce facem din fire nu este plăcut Domnului. Aptitudinile noastre nu ne sunt suficiente să înaintăm pe Cale, chiar dacă „dăm bine” în faţa oamenilor. Mai devreme sau mai târziu resursele ni se vor epuiza şi ne vom trezi în punctul din care am plecat, sau mai rău. Nu suntem aici să facem plăcere oamenilor, ci lui Dumnezeu. Dacă rămânem singuri pe Cale nu este o pierdere aşa de mare pentru că suntem în voia lui Dumnezeu şi, după ce trecem testul, Dumnezeu ne va da o Familie. Calea bună este îngustă, nu încap doi oameni pe ea şi nici bagajele. Dar, dacă alegem să plăcem oamenilor, vom fi cu adevărat singuri, pentru că oamenii ne vor dezamăgi cu siguranţă. Când urmăm chemarea lui Dumnezeu s-ar putea să nu avem prea mulţi susţinători, pentru că uneori Dumnezeu ne testează hotărârea de a-L urma şi nu ne lasă nici să ne luăm rămas bun de la familie, nici să ne „îngropăm morţii” pentru că ştie că asta ne-ar abate din drum. Dar dacă ne încăpăţânăm şi insistăm, ne lasă în voia minţii noastre şi apoi să nu ne mirăm dacă ne întoarcem şi găsim uşa închisă. Nu ştim când uşa se va închide şi vom rămâne pe dinafară, cu scuzele noastre penibile cu tot! Slavă Domnului că încă avem har! Important este să ştim cu siguranţă ce ne-a cerut Dumnezeu să facem şi încotro mergem şi să afirmăm asta cu toată tăria, cu riscul de a rămâne singuri.
Evrei 12:3 Uitaţi-vă, dar, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.
Este important să fim atenţi ce facem şi cu cine ne însoţim ca să nu ne lăsăm distraşi de uneltirile celui rău şi de firea noastră vulnerabilă încă la rău. Putem trăi biruitori încă înainte să murim şi să urcăm la cer, dar asta presupune ascultare în toate de Domnul. El ştie ce este mai bine pentru noi, El ştie când va închide uşa în nasul nostru, deci să fim atenţi să nu ne trezim prea târziu, când uşa arcei va fi sigilată de Domnul şi noi vom rămâne în ploaie. El vrea ca noi să fim protejaţi de ploaie în interiorul arcei, El vrea ca noi să scăpăm din potop ca să dăm apoi rod de acelaşi fel cu noi, înmulţindu-ne şi stăpânind pământul. La fel ca pe vremea lui Noe, El face astăzi curăţenie pe pământ şi în poporul Lui. De aceea trăim vremuri atât de dificile.
2 Timotei 4:1-5 Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Eşti în arcă sau pe dinafară?

Trăim vremuri ca Noe, când Dumnezeu, sătul de păcatul omenirii i-a spus lui Noe: „Iată specificaţiile navei pe care trebuie să o construieşti. Voi da un potop care va rade de pe faţa pământului omul, pentru că răutatea lui a ajuns până la Mine!” Şi acum răutatea oamenilor ajunge până la cer, dar Dumnezeu nu va mai da un potop, pentru că a promis că nu o va mai face. Dar este sigur că El pregăteşte ceva important. A fost un an greu, de cernere, de separare, de triere, de regrupare. A fost greu să rămânem în picioare, dar am rămas, chiar dacă de câteva ori am fost îngenuncheaţi. Am auzit glasul Domnului care a spus: „Iată ce voi face, eşti tu dispus să plăteşti preţul?” Sunt vremuri în care Dumnezeu porunceşte construirea unui arce, care este Biserica, familia Lui. Sunt vremuri în care El dă indicaţii specifice, exacte şi noi trebuie să le urmăm, fiecare la rândul cetei lui. Eşti tu gata? Ţi-ai găsit „ceata”? Ţi-ai găsit familia? Ştii unde aparţii, aşa încât, atunci când Dumnezeu va închide uşa arcei să fii înăuntru? Sau te vei trezi că ţi se închide uşa în faţă? Copilul lui Dumnezeu aude vocea Tatălui aşa cum oaia cunoaşte glasul păstorului. Păstorul ştie care îi sunt oile, pentru că ele ascultă vocea lui, el lasă să treacă la odihnă pe poarta staulului doar oile, nu şi caprele sau lupii. Dumnezeu are ordine în toate şi, aici pe pământ a lăsat ca model pentru Împărăţia Lui Biserica şi familia. Aşa cum copilul nu iese din casă fără să spună unde merge, cu cine şi cât va sta, Biserica trebuie să aibă disciplina ei. Fiecare trebuie să-şi cunoască locul, rolul şi să plătească preţul. Eşti tu dispus ca, pentru o mîntuire aşa de mare, să plăteşti preţul? Sau rămâi nepăsător, căutându-ţi autoîndreptăţirea prin justificări izvorâte dintr-o fire nerăstignită?
“De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele. Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o”. Evrei 2:1-3
Eşti o oaie rătăcită? Caută-ţi turma şi aşează-te bine acolo, caută-ţi familia în care să creşti, în care să te hrăneşti, în care să pui umărul la efortul de-a construi Casa lui Dumnezeu! Un cărbune scos din foc se stinge. Fiecare din noi trecem prin deşert din când în când, face parte din procesul de mântuire, când suntem încercaţi şi testaţi, dar dacă mereu repetăm aceleaşi greşeli şi nu ne trezim, s-ar putea ca uşa să se închidă în faţa noastră. Este posibil să fim născuţi din nou şi totuşi să alegem să trăim ca înainte de a fi fost născuţi din nou, dar pentru toate vom da socoteală, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este dragoste, este ordine şi echilibru dar şi dreptate. Şi poruncile Lui nu sunt grele, decât pentru firea care nu se lasă răstignită. Dumnezeu separă lumina de întuneric, aşa cum a făcut-o încă de la crearea lumii. Atunci a separat ziua de noapte, acum separă lumina spirituală de întunericul spiritual. Tu unde te afli, în arcă sau preferi să înoţi de unul singur, sperând să supravieţuieşti? Sau nici măcar nu eşti încă un copil al lui Dumnezeu, înfiat prin Sângele lui Isus? Caută Faţa Lui şi El se va lăsa găsit.
Dumnezeu a lăsat modele ca în toate să ştim ce avem de făcut. Aşa cum un bebeluş nou născut aruncat în stradă nu va supravieţui, nici un creştin nu poate creşte în afara Familiei lui Dumnezeu. În cel mai bun caz, bebeluşul va fi luat de pe stradă şi dus într-un centru de stat unde i se va asigura creşterea în felul lumii, i se va asigura hrana, îmbrăcămintea şi educaţia, în cel mai bun caz, dar nu va ştii ce este aceea o familie, nu va ştii ce înseamnă să aparţii undeva, nu va ştii ce înseamnă ordinea, ascultarea de autoritate şi supunerea. Dacă nu eşti integrat în Familia lui Dumnezeu ca să nu dai socoteală nimănui, înseamnă că nu vrei să asculţi nici de Dumnezeu, pentru că El a poruncit ca fiecare să-şi găsească locul în Trup. Eşti răzvrătit şi deci în neascultare. Te aştepţi ca Dumnezeu să te asculte când te rogi? Rugăciunile tale nu vor trece de tavan pentru că Dumnezeu a stabilit toate lucrurile cu un scop: pentru binele tău. Dumnezeu nu se lasă batjocorit, nu vă înşelaţi singuri: ce seamănă omul, aceea va secera.

Dumnezeu pregăteşte ceva important, ceva măreţ. Eşti în arcă sau pe dinafară? 

miercuri, 23 octombrie 2013

Vremurile de mare tulburare aduc schimbare

Străbatem vremuri de mari tulburări, de revolte şi dispute. Vedem în jurul nostru peste tot certuri, neînţelegeri, frământare, rupturi şi dezbinare. Sunt vremurile de cernere promise şi aşteptate. Viteza cu care se desfăşoară totul ne-a luat pe mulţi prin surprindere şi ne-a buimăcit. Ca şi cum am fi prinşi într-un vârtej, ne-a apucat ameţeala înainte să ne dăm seama ce se întâmplă. Şi-n toate astea, am uita că Dumnezeu e suveran! Şi că El e în controlul tuturor lucrurilor!
Mă simt ca Petru care a coborât din barcă! Şi, uitând de ce mă aflu în valuri, m-am temut şi m-am scufundat! Dar amintindu-mi că Domnul e lângă mine, L-am strigat, El a întins mâna şi m-a scos din acele ape mari şi frământate. Vasul de lut trântit la pământ se sparge! Am încercat să adun cioburile şi să lipesc vasul la loc, dar nu s-a mai putut. Nu mai e acelaşi lucru! Vasul spart şi lipit nu mai ţine apa! Domnul a promis că din inimile noastre vor curge râuri de apă vie, dar cum dacă vasul e crăpat? 2 Corinteni 5:17 spune: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Psalmul 26:2 spune că avem şi noi partea noastră de făcut: „Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii şi inima!” Stând înaintea Lui cu inima deschisă, hotărâtă să primească cercetarea, mustrarea şi îndreptarea, avem mereu o şansă la El! Drumul spre Ţara Promisă trece prin deşert şi acolo este încercată credinţa noastră şi încrederea neclintită în lucrurile care nu se văd!
„Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.” Romani 8:22 Dacă ştim că totul este în controlul lui Dumnezeu, de ce ne mirăm că nelegiuirea noastră a ajuns până la El? El nu face decât să aducă lucrurile în ordine! Încă din primăvară am auzit cum scutură Dumnezeu tot ce nu este după voia Lui. Începuse de mult acest proces iar acum „şocul” exploziei trezirii ajunge la noi. Avem una din două alegeri de făcut: prindem valul şi ne lăsăm duşi de el în ţara promisă de Tatăl nostru Cel ceresc sau ne împotrivim şi ne ducem la fund, murind înecaţi.
Apocalipsa 12 ne avertizează cu privire la vremurile pe care le trăim. Diavolul încearcă să ne fure chiar naşterea din nou, dacă îi dăm voie. Aduce tulburare, lupte, încercări şi, dacă suntem atenţi, vedem cum întreg pământul se scutură, se cutremură, pentru că ceea ce se întâmplă în spiritual se răsfrânge şi asupra materiei. Totul este creaţia lui Dumnezeu şi totul este în controlul Lui. Să ne păzim  „până la capăt mântuirea cu frică şi cutremur”. Filipeni 2:12
Este mai mult decât oricând imperios necesar să avem mare grijă ce facem cu mântuirea noastră. 1 Petru 5:8 spune că diavolul dă târcoale căutând victime. Avem nevoie de credinţă şi de harul lui Dumnezeu clipă de clipă, nu putem permite firii să ne conducă, ci trebuie să trăim proclamând adevărul, în dependenţă totală de Dumnezeu, sub călăuzirea necurmată a Duhului Sfânt.
Sunt vremuri de cernere. Sunt vremuri în care Dumnezeu aşează noi temelii unei biserici corupte de interese materiale şi doctrine false. Tinerii au visuri profetice, învăţătorii şi predicatorii bisericilor proclamă sfinţirea şi curăţirea, cei care stau lângă Dumnezeu sunt tot mai puţini, pentru că drumul este tot mai îngust şi tot mai greu. Dumnezeu ne arată că pe calea îngustă nu încăpem cu bagaje, El ne aduce ocazii în care să lăsăm bagajele jos, dar dacă ţinem cu încăpăţânare de ele, El ne va lăsa în pace! Aşa cum a lăsat şi pe tânărul bogat să aleagă lucrurile materiale (Luca 18). Inima tânărului era aplecată asupra lucrurilor care-i ofereau o falsă siguranţă şi el nu a fost dispus să le lase de dragul Domnului. Cămila nu trece prin urechile acului cu bagaje după ea, dar liberă de bagaje va trece, la Domnul toate-s posibile!
Vara acestui an a adus în viaţa noastră o revelaţie proaspătă. Am aflat încă odată că împreună cu Dumnezeu suntem nelimitaţi. Un nou nivel de revelaţie este eliberat celor care au urechi de auzit pentru că viziunea noastră trebuie ajustată ca să ţină pasul cu planul lui Dumnezeu. Trecutul rămâne în urmă cu tot cortegiul lui de răni şi traume, iar Dumnezeu aşează peste copiii Lui o mantie de vindecare şi restaurare. Dacă ne împotrivim şi Îi rezistăm, nu vom primi revelaţia, dar dacă ascultăm, deschidem o uşă largă către noi vremuri de restaurare, vindecare, binecuvântare. Ascultarea ne descoperă noi strategii de luptă împotriva celui rău şi armatelor lui. Ascultarea aduce fiecare piesă din puzzle la locul ei perfect. Ascultarea aduce înţelegerea greşelilor din trecut şi a efectelor lor, ca să putem cere vindecarea. Ascultarea măreşte credinţa noastră şi încrederea că Dumnezeu este în control şi ştie ce face. Ascultarea aduce tăcere peste fire şi descoperiri noi din Cuvânt. Ascultarea aduce biruinţă asupra duşmanului şi armatelor lui, aduce curăţenie în noi şi în jurul nostru, la toate nivelurile, de la cel spiritual, la cel psihic/emoţional, la cel fizic/trupesc şi la cel relaţional. Ascultarea ne arată care este locul nostru în economia lui Dumnezeu. Ascultarea aduce roada Duhului Sfânt, care este dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, înfrânarea şi pune în noi dorinţa după părtăşie reală, împreună cu cei aleşi, dorinţa ce cooperare cu fraţii şi surorile, pentru că suntem împreună lucrători cu El şi cu ceilalţi.
Înaintea tratamentului, doctorul descoperă cauza şi apoi oferă reţeta. Înaintea tratării simptomelor, înainte să semănăm şi să zidim, trebuie să smulgem, să tăiem, să dărâmăm şi să nimicim întăriturile celui rău, rădăcinile şi buruienele din viaţa noastră (Ieremia 1:10). Ca balonul nostru cu aer cald să se poată înălţa, trebuie să aruncăm din nacelă sacii cu balast. Şi dacă noi nu facem asta, o va face Dumnezeu în felul Lui suveran, dacă în viaţa noastră a existat acel moment în care să fi spus: „Doamne, sunt la dispoziţia Ta, iată-mă, trimite-mă!”
Odată ce I-ai încredinţat viaţa ta Lui, să nu te miri de felul în care El lucrează şi să nu cârteşti, ci să-I mulţumeşti, pentru că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Şi vei vedea roadele mai târziu. Noi nu trăim prin vedere, ci prin credinţă! Tu ai grijă să semeni sămânţa bună care nu putrezeşte (1 Corinteni 15), să aduni comori care nu sunt roase de molii şi rugină (Matei 6).
Firea aduce suferinţă, trăirea în fire aduce moarte. Pentru că plata păcatului este moartea şi firea este coruptă de păcat. De aceea spune Dumnezeu „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.” Romani 1:28 şi în Romani 12:2 Pavel ne învaţă: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
Ceea ce Dumnezeu avea de făcut, a împlinit acum 2000 de ani, de acum este alegerea noastră să facem ce trebuie, iar El va fi mereu cu noi să ne ajute: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” Matei 28:20.
Tranziţia prin care trecem este, dacă stăm să privim atent, universală. Înainte ca Dumnezeu să lărgească teritoriile Bisericii, El curăţeşte terenul şi cheamă lucrătorii. Peste tot, cei care sunt călăuziţi de Duhul care este totul în toţi, vorbesc aceeaşi limbă! Înainte ca totul să crească, trebuie întâi să scadă la unitatea reală, la acordul divin din care să rodească adevărul. 1 Corinteni 1:10 „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi, în chip desăvârşit, într-un gând şi o simţire.” Dumnezeu nu vrea să zidească pe o temelie crăpată. El nu vrea ca pereţii Templului Lui să fie fisuraţi, ci vrea o Biserică pe care porţile locuinţei morţii să nu o poată birui! Matei 16:18 - „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Pe acest Petru care s-a lepădat de 3 ori, Dumnezeu îl restaurează de 3 ori şi apoi zideşte pe el! Nu pe Iuda, vânzătorul, care a trădat şi apoi, copleşit de vinovăţie, s-a spânzurat. Dumnezeu nu alege pe cei perfecţi, ci perfecţionează pe cei aleşi! Unitatea se vede şi se simte prin Duhul Domnului, oamenii se recunosc unii pe alţii - cei care sunt de acelaşi fel! Cu toţii avem locul perfect în ogorul Domnului, cu toţii avem chemarea personală şi numai împreună suntem tari!

Mă rog ca Dumnezeu să aducă restaurare peste copiii Lui, mă rog ca Domnul să curăţească şi să sfinţească Biserica Sa, mă rog pentru o revelaţie proaspătă şi pentru o ungere nouă, mă rog pentru putere şi izbândă în aceste vremuri de adâncă tulburare, mă rog pentru prinşii de război ca să vină înapoi la Domnul, lăsând firea deoparte, mă rog pentru o nouă temelie fundamentată pe adevăr şi Cuvânt, pe Duhul Sfânt, mă rog pentru claritate în înţelegerea planului lui Dumnezeu şi pentru strategii noi. Amin! 

„Caracterul” unui trădător

De ce ghilimele la cuvântul din titlu? Pentru că nu mă refer la caracter ca ansamblul însuşirilor psihice şi morale a unei persoane (şi care se manifestă în comportamentul ei) ci mă refer la ceea ce este caracteristic, particular şi ceea ce defineşte un trădător.
Dicţionarul are câteva sinonime pentru acest cuvânt: primul este vânzător. Iar modelul este Iuda, care L-a vândut pe Domnul pentru 30 de arginţi. Din lăcomie? Nu. A fost şi acesta un motiv, dar adevăratul motiv a fost ura lui faţă de Isus. Nu a înţeles niciodată Cine era Isus şi ce lucrare desfăşura. El crezuse că Domnul va fi Cel care îi va izbăvi de sub robia romană şi, iată că planurile lui fuseseră date peste cap când s-a convins că nu era aşa. Domnul avea un scop mult mai înalt decât cel pământesc. Dar un om robit de propriul scop mărunt ca Iuda, nu putea vedea dincolo de motivaţia lui. Şi iată prima caracteristică a trădătorului: motivaţia inimii lui. Ceea ce crede el funcţionează ca un motor care îl împinge înainte şi îi ocupă atât de mult gândurile încât este orb faţă de orice altceva. Iuda, modelul în ale trădării, ştia ce face. Biblia ne spune că a aşteptat confirmarea şi apoi a trădat. Cred că asta l-a impulsionat odată în plus, i-a dat senzaţia de putere pe care o aşteaptă orice trădător: faptul că victima ştie ce o aşteaptă dar nu se poate apăra. Trădătorul nu înţelege că nu are nici un fel de putere. Mândria lui nu-l lasă. Zâmbeşte sfidător, plecând să-şi facă jocul, neînţelegând că adevărata victimă este el însuşi. De aceea nu face singur nimic, ci îşi caută suport în cei slabi, care sunt atraşi de „puterea” lui aparentă. Ca să nu fie măcinaţi de vinovăţie, trădătorii caută justificări actelor lor făcând în acelaşi timp bine. Aşa a crezut şi Iuda. Ca dovadă, el s-a dat bine pe lângă mai marii vremii interpretând scopul lui Isus pe pământ după bunul lui plac. Iată că trădătorul mai are o caracteristică: vederea slabă! El nu poate vedea dincolo de propriul său scop. Este atât de obsedat de el însuşi, încât nimic altceva nu mai contează. Fiind un om plin de mânie, îşi va arăta adevărata faţă atunci când nu i se va face pe plac.
Al doilea sinonim din dicţionar este infidel, necredincios. O asemenea persoană  nu este capabilă de ataşament. De aceea caută justificări pentru faptele sale: va găsi mereu „motive” prin care să justifice lipsa lui de loialitate, dar, dacă veţi discuta cu o asemenea persoană, veţi vedea că mereu se concentrează asupra lor înşişi: „eu nu sunt apreciat, eu nu sunt iubit, eu sunt respins, ce poţi să-mi oferi mie, cu mine cum rămâne, nu dai doi bani pe mine…” Aşa că o asemenea persoană poate fi recunoscută foarte uşor după două criterii: caută motive să-şi justifice alegerile iar aceste motive au mereu de-a face cu cei pe care îi consideră vinovaţi de „suferinţa” lor şi apoi caută aliaţi care să le susţină părerea şi alegerea. Ei nu vor rămâne singuri, pentru că atunci ar putea plăti cu viaţa, ca Iuda, care rămas singur după trădare, s-a spânzurat, înţelegând ce-a făcut.
O altă caracteristică a trădătorului este incapacitatea de a-şi asuma răspunderea. Mereu sunt alţii de vină pentru deciziile lor. Mereu eşecurile lor au fost cauzate de alţii. Şi, partea cea mai evidentă, chiar bătătoare la ochi, este aceea că totuşi caută să păstreze legătura cu cei pe care i-au trădat. Întotdeauna Iuda va arunca cu noroi şi apoi va spune: „rămânem prieteni”. Te sărută şi te îmbrăţişează acuzându-te, în acelaşi timp, voalat, că tu eşti de vină pentru cele întâmplate, apoi te asigură că va ţine legătura cu tine. Iar imediat după aceasta se va îndrepta către susţinătorii săi cu care îşi va face imediat planuri.
 „A înşela în mod voit şi perfid încrederea cuiva, săvârşind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu duşmanul” şi „A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvenţă faţă de o acţiune, de o idee” sunt alte definiţii date de dicţionar actului de trădare. Iar de aici deducem alte caracteristici ale trădătorului: duplicitatea, minciuna, egoismul, mândria, autocompătimirea, autojustificarea. Un trădător este duplicitar şi mincinos. Dacă are noţiunea de minciună, nu va minţi făţiş, ci prin omisiune.  Va pune distanţă între el şi obiectul trădării sale ca să nu fie nevoit să-l/s-o privească în ochi. Când va fi obligat să se vadă cu acea persoană, va privi tot timpul în jos, căutându-şi de lucru cu mâinile, sau, dacă este nevoit să privească în ochi persoana vizată, vei vedea în ochii lui/ei dispreţ, sfidare, expresii care îi vor însoţi cuvintele acuzatoare, menite să-i justifice purtarea. Vei recunoaşte în vorbirea lui/ei expresiile complicilor de infracţiune. Mândria şi egoismul sunt motoarele care îl împing la acte de trădare. Siguranţa care îl/o însoţeşte este falsă, menită să-i justifice faptele şi alegerile. Asta în cazul în care mai are o fărâmă de conştiinţă. Când este descoperit şi confruntat, se autocompătimeşte şi se justifică aruncând vina pe tine, că s-a ajuns aici din vina ta, pentru că ai făcut asta sau asta sau nu i-ai făcut pe plac atunci şi atunci.
Şi ajungem acum şi la fondul problemei: cauza. Ce îi determină pe oameni să trădeze?
„Trădarea a existat din cele mai vechi timpuri, semn că ea este adânc inscripţionată în ADN-ul uman. Fiecare dintre noi a trădat într-un fel sau altul, la un moment sau altul. Nu pentru că „aşa a fost destinul”! Ci pentru că este rezultatul unei ALEGERI pe care am făcut-o la un moment dat. Pentru că atunci ego-ul a fost mai puternic sau mai presus decât ceilalţi. Pentru că am cedat unui impuls sau unui instinct sau, dimpotrivă, pentru că a fost rezultatul unui plan îndelung elaborat. De ce trădăm? Nu pentru că a existat Iuda Iscarioteanul! Ci pentru că nu am reuşit să ne controlăm dorinţele, instinctele. Pentru că aşa am crezut de cuviinţă. Pentru că face parte din viaţă. Suntem unicii vinovaţi de tot ceea ce ni se întâmplă şi trebuie să ne asumăm asta.” (citat din http://experimentesiexperiente.wordpress.com/)
„Ca să cunoşti un om, observă-l atunci când îşi atinge obiectivul, nu când şi-l ratează; pentru că atunci când eşuăm, mândria noastră ne susţine, iar atunci când reuşim, ne trădează.” (Charles Caleb Colton)
Uneori trebuie să avem acest gen de atitudine: ”Îmi pare rău că simţi că nu poţi fii o persoană autentică şi sinceră în prezenţa mea. Nu am intenţionat niciodată să îţi îngrădesc libertatea, dreptul de exprimare sau autenticitatea. Dacă pot să te ajut cu ceva să îmi spui.“ Apoi te întorci şi îţi vezi de treburile tale şi decizi dacă este benefic sau nu pentru tine să continui să relaţionezi cu această persoană. Cei din jur nu îţi pot face rău decât pe măsura slăbiciunilor tale. Dacă partenerul […] te părăseşte, înşeală sau minte şi simţi că asta te trage în jos, poţi considera că partenerul s-a descalificat singur şi nu poate face parte din viaţa ta. Nu poţi controla ce simt, fac sau sunt cei din jur.” Pera Novacovici
„Adesea trădarea este actul de a sprijini un grup rival format, sau este o renunţare completă la normele decise anterior sau presupus decise de o parte sau de cealaltă. Cineva care trădează pe alţii este denumit trădător. Trădare este un element utilizat în mod obişnuit în opere literare şi este adesea asociat cu o persoană sau în ce priveşte un complot.” (Wikipedia)
Din punct de vedere psihologic, trădătorul este un egoist mândru, incapabil să înţeleagă relaţiile sincere, bazate pe încredere. El nu poate trăi fără să pună ceva la cale, fără să adune pe alţii ca el în jurul lui. Adânc în el, trădătorul este un om labil, fără bază sigură. A fost trădat în trecut şi a ales să sufere şi să se răzbune, în loc să aleagă vindecarea. Nu mai are încredere în oameni şi priveşte mereu peste umăr, căutând mereu explicaţii paranoice în orice vede pe alţii făcând. Totul se raportează la el, el fiind în centrul vieţii lui şi trăieşte ca să se apere şi ca să-şi împlinească scopurile. Este un om ratat (d.p.d.v. moral), fără simţ etic, incapabil să aibă relaţii sănătoase. Este plin de mânie şi îşi controlează foarte bine mimica până îşi atinge scopul. Apoi, când nu mai are nimic de câştigat din relaţia trădată, îşi arată adevărata faţă. Pleacă atunci când este dat pe faţă şi îşi caută alte victime. Încet, îşi pierde orice simţ moral şi în toate va avea justificarea pregătită. Ambalează scopurile lui în culori sclipitoare care iau ochii mânjind în acelaşi timp pe cei trădaţi în culori sumbre. El crede că ştie ce vrea, dar nu are suport moral să susţină faptele sale.
Problema, în schimb, este mult mai adâncă. Problema este spirituală. Trădarea ca mod de viaţă este rezultatul multor alegeri pe termen lung, majoritatea greşite. Întotdeauna vor fi trădători şefi şi trădători manipulaţi. Cei dintâi sunt maeştri. Au întotdeauna la ei arsenalul pregătit. Ştiu foarte bine să împroaşte cu noroi şi au mereu apărarea pregătită. Când sunt confruntaţi, muşcă şi fug. Cei care urmează acestor maeştri sunt victimele propriei înşelări. Sunt oameni slabi, fără coloană vertebrală, fără motivaţie, săraci cu duhul. Dacă nu conştientizează ce fac, vor deveni şi ei, la rândul lor, maeştri ai manipulării. Învaţă de la „cei mai buni”. Trădătorii sunt caracterizaţi prin instabilitate, pentru că trebuie să fie versatili. Nu-i vei auzi niciodată să aibă păreri pe care să le susţină şi mâine. Mâine se vor da după cum suflă vântul, ca să facă faţă provocărilor şi să nu fie deconspiraţi. Când sunt descoperiţi, trec la acuzaţii ca să justifice ceea ce fac. Pentru că fac orice să dea vina pe alţii, pe sistem, pe răutatea oamenilor, pe orice altceva decât slăbiciunile lor.

Iuda a trădat pentru 30 de arginţi a fost folosit şi aruncat şi, pentru că nu şi-a asumat răspunderea, rămas singur, s-a spânzurat. Petru a trădat şi el, şi încă de 3 ori. Dar, confruntat cu slăbiciunea lui, a recunoscut, a regretat, s-a întors şi a cerut iertare. Atunci a fost restaurat. Ce bine ar fi dacă am face toţi la fel! Dar câţi ne recunoaştem greşeala? În Matei 26:46 Domnul spune: „„Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!… Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” Atitudinea Lui faţă de trădător a fost să-l aştepte stând în picioare. A ştiut şi totuşi l-a lăsat să facă ce intenţiona. În schimb, ucenicii dormeau fără să ştie ce se întâmplă. Dacă ar fi ştiut probabil că s-ar fi agitat, ar fi judecat, s-ar fi opus, l-ar fi dat pe Iuda afară din mijlocul lor. Nici ei nu au înţeles mult mai bine ca Iuda ce se întâmpla. De aceea Dumnezeu ne cere să veghem. Să stăruim în adevăr şi să credem că Dumnezeu Îşi împlineşte cuvântul în timpul ales de El. Vremuri ca acestea pe care le trăim acum au mai fost, nu e nimic nou sub soare! Important este cum trecem prin aceste vremuri şi cum ieşim din ele. Calea este îngustă ca să nu putem căra bagaje cu noi! Nu trebuie să plângem după bagajele lăsate în urmă, nu trebuie să privim în trecut, ci să mergem înainte. Vom fi mereu priviţi şi analizaţi iar înaintarea noastră este văzută de toţi şi multe depind de atitudinea noastră. Când suntem în balonul cu nacelă, ca să ne înălţăm, trebuie să aruncăm balastul. Şi când în viaţă ne este greu să facem asta, ne dă şi Dumnezeu o mână de ajutor! Să avem grijă cât şi cum ne plângem, ca nu cumva să vorbim chiar împotriva lui Dumnezeu! 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...