Articole

O nouă săptămână

Primăvara e frumoasă, chiar dacă oriunde te întorci vezi numai corupţie.
Primăvara rămâne anotimpul trezirii la viaţă, chiar dacă orice vezi la tv şi-n media înseamnă numai urâciune şi vulgaritate. Nu ştiu cum fac, dar mereu mă trezesc dezamăgită de poporul ăsta de ... nici nu mai zic ce gândesc! Destul păcătuiesc gândind, fac şi eu parte din acest popor. Continuare... pe Phoenixmission
 
..........................................................
Concubinajul, o soluţie?
Preluat din http://www.napocanews.ro/2010/07/concubinajul-casatoria-si-efectele-asupra-copilului.html
Concubinajul, cunoscut de asemenea ca şi coabitare, tinde să devină o modă. Una rea. Devine un fenomen tot mai răspândit în ţările occidentale, în ţările scandinave ajungând chiar la 20% din cuplurile care locuiesc împreună. Unii numesc acest fenomen un aspect social pozitiv întrucât, spun ei, îngăduie libertate partenerilor de a-şi continua separat stilul de viaţă preferat fără a se adapta responsabilităţilor inevitabile pe care căsătoria şi familia naturală le impun. De ce însă de-a lungul mileniilor societatea a stigmatizat concubinajul? Care este impactul concubinajului asupra copiilor? Dar asupra partenerilor? Să fie el tocmai acea reţetă perfectă de asociere a fiinţelor umane care simultan cu aducerea partenerilor împreună le acordă ăi libertate fără responsabilităţi? Are concubinajul un efect şi asupra viitorilor soţi, al stabilităţii unei eventuale căsătorii sau asupra familiei?
Care sunt consecinţele asupra copilului atunci când este născut într-o familie căsătorită vs într-o familie care coabitează, la vârstele de 3 respectiv 5 ani? 
*          Până copiii ajung la vârsta de 3 ani există deja diferenţe semnificative dpdv statistic între cei născuţi într-o familie căsătorită comparativ cu copiii născuţi unui cuplu care coabitează. În general, copiii părinţilor căsătoriţi demonstrează o mai bună dezvoltare emoţională, socială şi cognitivă decât copiii părinţilor care nu sunt căsătoriţi.  
*          Atât la 3 ani cât şi la 5 ani, diferenţele semnificative se înregistrează în privinţa dezvoltării emoţionale şi sociale a copiilor, mai puţin în ce priveşte dezvoltarea cognitivă.  
*          Cele mai negative efecte asupra copiilor sunt în general înregistrate în cazurile în care părinţii s-au despărţit – indiferent de statutul marital al părinţilor înaintea separării. 
 *          Diferenţele observabile între copiii părinţilor căsătoriţi, respectiv cei ai părinţilor care coabitează sunt comparabil mai mici decât cele înregistrate prin compararea pe alte criterii – de exemplu, copiii părinţilor cu nivel înalt de educaţie comparaţi cu copiii părinţilor cu foarte puţină educaţie; sau diferenţele înregistrate între copiii părinţilor singuri respectiv cei născuţi în cadrul unui cuplu; ori între copiii părinţilor bogaţi comparativ cu copiii ai căror părinţi au un venit redus.
Schimbările care au intervenit în ultimele decenii în instituţiile dreptului familiei pot fi justificate în primul rând de un proces de rupere de tradiţii , de afirmarea progresivă a individului, de relaţiile tot mai frecvente între persoane aparţinând unor generaţii diferite, dar şi de emanciparea feminină.
Modernizarea instituţiilor clasice ale dreptului familiei (recunoaşterea efectelor legale ale concubinajului, căsătoria între persoane de acelaşi sex) se datorează şi unui nou ritm de mişcare al societăţii, în care indivizii, mult mai flexibili, nu doresc să se angajeze în căsătorii, preferând simplitatea unei coabitări care să producă efectele legale dorite, dar fără a fi nevoiţi să suporte anevoioasele proceduri de desfacere prezente în cazul căsătoriei. Tendinţele actuale de convieţuire pot fi interpretate ca decadente, dovadă insurmontabilă de distanţare a indivizilor faţă de valorile morale tradiţionale, sau în sens contrar, pot fi întâmpinate ca o mărturie a toleranţei sociale, a emancipării culturale şi a unui plus de libertate.
Instituţia clasică a căsătoriei a fost protejată de codurile civile europene din secolul al XIX-lea, legiuitorii vremii interpretând-o ca un centru de gravitate al societăţii, condiţie sine qua non a echilibrului social . Divorţurile erau greu de obţinut, iar copiii din afara căsătoriei erau desconsideraţi. Codul Civil francez din 1804 recunoştea doar modelul patriarhal al familiei, având ca unică funcţie procrearea şi transmisiunea drepturilor succesorale. Cuplurile nemăritate erau complet ignorate de lege „Les concubins ignorent la loi, la loi ingnore les concubins”.
Ultimele decenii ale secolului XX aduc o recunoaştere tot mai largă a relaţiilor informale, faptice, integrând perfect aceste uniuni de fapt (fie ele între parteneri de sex diferit sau între parteneri de acelaşi sex), atât sub aspect social, cât şi juridic. Uniunile de fapt se întâlnesc sub diverse denumiri, care variază de la un stat la altul (pacte de solidaritate, uniuni civile, parteneriate civile). Instanţele din Europa de Vest au luat în considerare, treptat, necesitatea acordării unor prerogative privitoare la siguranţă socială şi cuplurilor care trăiau în concubinaj.

Desigur, dezorganizarea familiei nu se reduce numai la divorţ. Disocierea ei prin decesul unuia dintre parteneri sau prin crizele de mai mare sau mai mică intensitate care o perturbă  (spitalizarea, privarea de libertate a unuia dintre părinţi, alcoolism, pierderea unui copil, absenţa afecţiunii, confruntarea cu probleme economice, conflictele între soţi) sunt şi ele importante, dar dintre toate aceste evenimente divorţul pare a exercita cele mai puternice influenţe negative asupra copilului, în special a adolescentului, extrem de sensibil la aceste crize şi traumatizat profund sufleteşte de ruptura care se produce în urma despărţirii părinţilor săi.
Persoana rămasă singură se recăsătoreşte sau trăieşte în concubinaj. Concubinajul reprezintă relaţia existentă între un bărbat şi o femeie, asemănătoare sub anumite aspecte cu relaţia conjugală, matrimonială, dar care nu are ocrotire legală, întrucât nu s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la încheierea căsătoriei. Concubinajul între două persoane, necăsătorite sau căsătorite, constituie o stare de fapt, fără ca ele să fie obligate să respecte dispoziţiile Codului familiei, nici în ceea ce priveşte raporturile personale dintre ele şi nici în ceea ce priveşte raporturile lor patrimoniale. Pe lângă aspectele strict juridice, concubinajul ridică o serie de probleme de natura psihologică, morală şi educativă. Stabilitatea şi durabilitatea relaţiei dintre concubini este în mai mare pericol decât relaţia conjugală, întrucât fiecare dintre ei, conştient sau inconştient, are sentimentul unei mai mari independenţe in raport cu celălalt. Spre deosebire de relaţia conjugală autentică, relaţia dintre concubini, în general, are un caracter mai restrâns, fiind orientată în direcţia satisfacerii unor trebuinţe personale, în special de natură sexuală. De cele mai multe ori, nefiind bazată pe legăturile profunde dintre parteneri, relaţia de concubinaj se destramă mai uşor, fără ca urmele lăsate asupra partenerilor să fie atât de marcante ca în cazul destrămării relaţiei şi vieţii conjugale. Una dintre consecinţele concubinajului o poate constitui apariţia copiilor care, la rândul lor, vor suporta consecinţele inconsistenţei şi fragilităţii relaţiei de concubinaj.

Păreri şi păreri. Este bine sau nu, e o modă sau nu…. Ce e sigur este că nu aşa a vrut Dumnezeu. Dumnezeu a vrut un bărbat şi o femeie, uniţi prin căsătorie, pentru toată viaţa. Noi spunem mereu că vremurile se schimbă, că acum nu mai există sclavi, că femeia este egală cu bărbatul de când feminismul şi-a spus părerea…. Aşa este: femeia este egală cu bărbatul, sunt făcuţi de acelaşi Dumnezeu, au aceeaşi natură. Dar au roluri diferite. Abia când înţelegem că Adevărul este unul şi este absolut, abia atunci ne vom găsi împlinirea în oricare capitol al vieţii. Căsătoria este importantă. Nu numai importantă, ci şi singura soluţie pentru familie. Doar în cadrul legal şi divin al căsătoriei avem libertate, siguranţă şi ne putem creşte corect copiii. Ce exemplu suntem pentru ei dacă nu suntem în stare să ne legalizăm statutul nostru de familist? Aşa vrem să aleagă şi ei să trăiască? Oricine ce ar zice, statisticile arată că numai din cadrul familiei corecte vin oameni educaţi şi echilibraţi, în stare să-şi facă treaba bine în viaţă. Excepţiile tocmai acest rol îl au: de a confirma regula! Concubinajul este ideea celui rău, care n-a inventat niciodată nimic, dar ia tot ce a făcut Dumnezeu şi perverteşte. Până şi comunismul afirma că familia este celula de bază a societăţii, fără a fi fost o demagogie. Şi noi, care ne considerăm liberi, alegem să trăim înfrânţi de Satan. Citatele din diverse publicaţii, de mai sus sunt doar câteva din multele apariţii publicistice care confirmă statistic rezultatele şi consecinţele legale, emoţionale, spirituale, materiale, educaţionale şi în multe alte domenii ale concubinajului.
Alegeţi libertatea căsătoriei şi nu vă lăsaţi păcăliţi că locuind cu cineva fără forme legale sunteţi liberi! Când alegem să ne dăruim cuiva, tot ce oferim nu mai poate fi luat înapoi. Ca şi când am lipi două foi de hârtie şi apoi am vrea să le dezlipim: nu mai putem, se vor rupe! Aşa ne „rupem” şi noi împărţindu-ne viaţa incorect între mai mulţi parteneri. Fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea de a alege corect, odată pentru totdeauna.
“De aceea, va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa, si se vor face un singur trup.” (Genesa 2:24).


Crescând fără tată

Plecând de la articolul cu titlul „Copii fără tată” al doamnei doctor Niculina Ciuperca (http://ciupercaniculina.blogspot.com/), mi-am amintit de câteva rânduri scrise de James Dobson şi pe care le-am citit cu mult timp în urmă despre generaţiile de azi care cresc fără modele masculine.
Citez din articolul dânsei: „Ni se spune, încă din anii 60, de către mişcarea radicală feministă, că taţii nu sunt esenţiali în procrearea şi creşterea copiilor. Să fie oare aşa?  Un fenomen tot mai frecvent, de fapt un trend s-ar putea spune, se reliefează tot mai pregnant în societatea americană – tot mai mulţi copii se nasc fără tată. Tot mai multe femei americane optează să nu se căsătorească, dar cu toate acestea au copii care însă sunt concepuţi în mod netradiţional, adică fără bărbaţi sau soţi. În acest proces bărbaţii devin doar simpli donatori de spermatozoizi. Pe parcursul anilor trendul acesta a devenit un subiect favorit în Hollywood, iar o carte publicată pe tema aceasta în 2005 de Peggy Drexler, “Raising Boys Without Men,” (“Creşterea copiilor fără bărbaţi”), explică geneza şi dimensiunile acestui fenomen. În final, spunea autoarea, aceşti copii nu cunosc nici măcar numele taţilor lor, transformându-se într-o generaţie nouă de copii pentru care “Daddy was the donor,” (adică “tata a fost donatorul”). Cu toate acestea, autoarea afirmă că nu exista nici o diferenţă în consecinţe între modelul tradiţional şi trendul modern de creştere al copiilor, fie că sunt crescuţi doar de o femeie, fie simultan de ambii părinţi biologici. Singurul lucru de care e nevoie, afirma Drexler în 2005, este pentru copii să aibă o mamă care să-i iubească şi să-i îngrijească.  
Tradiţional însă, punctul de vedere dominant a fost tocmai cel opus – copiii sunt mai bine ajustaţi social, emoţional, devin mai responsabili, evită avortul şi sarcina în perioada de adolescenţă şi se maturizează mai bine şi mai repede dacă provin din şi cresc în familii intacte constituite dintr-un bărbat şi o femeie, decât dacă parvin din şi cresc în familii monoparentale care în marea majoritate sunt alcătuite din femei.
Stânga seculară şi mişcarea feministă continuă să respingă acest truism afirmând, dimpotrivă, că aspectele negative din viaţa adolescenţilor sunt cauzate nu de lipsa ambilor părinţi din cămin, ci de situaţia economică precară în care ei cresc.   Să fie oare aşa? Nu, afirma un studiu tocmai emis pe aceasta tema în Statele Unite şi intitulat “My Daddy’s Name is Donor.” (“Numele tatălui meu este Donatorul”). A fost compilat de Commission on Parenthood's Future (“Comisia Viitorului Parental”). Raportul a fost primul studiu de acest gen care a comparat calitatea vieţii unui grup de 485 de adulţi (între 18 si 45 de ani) care s-au născut prin inseminarea cu spermatozoizii bărbatului şi au fost crescuţi doar de mamă şi  563 de adulţi din aceeaşi categorie de vârstă care au fost procreaţi în mod tradiţional şi au fost crescuţi de ambii părinţi.  
Studiul denotă că femeile care au ales modul netradiţional de procreare şi creştere a copiilor au fost în general mai educate şi au beneficiat de un venit mai ridicat decât femeile care au optat pentru procrearea şi creşterea tradiţională a copiilor. Rezultatele studiului însă denotă o situaţie deficitară pentru copiii procreaţi prin inseminarea artificială, crescuţi fără tată şi care de multe ori trec prin viaţă fără să îşi cunoască tatăl. În general ei manifestă situaţii de confuzie, pierdere şi tristeţe privind originea şi identitatea proprie, cât şi inabilitatea de a se relaţiona în mod sănătos tatălui biologic şi rudeniilor din partea tatălui. Jumătate dintre ei au afirmat că se simt trişti când îşi văd prietenii însoţiţi de ambii părinţi biologici, iar 46% afirmă că în situaţii dificile cer în primul rând sprijinul prietenilor şi al cunoştinţelor, nu al mamelor, în comparaţie cu 26% dintre copiii care se nasc şi cresc în mod tradiţional şi care în situaţii dificile apelează în primul rând la ajutorul prietenilor şi nu al familiei. Alţii afirmă că sunt invidioşi la adresa copiilor care au ambii părinţi şi se simt deplasaţi. Criminalitatea e şi ea mai ridicată la copiii născuţi în familiile monoparentale. În concluzie, afirmă raportul, două aspecte esenţiale rămân: copiii tânjesc să îşi cunoască ambii părinţi biologici şi tatii sunt esenţiali în dezvoltarea lor armonioasă.” (am încheiat citarea)
Oare de ce? Să fie aşa o mare problemă că nu există decât un părinte? Valorile tradiţionale-biblice par că pierd tot mai mult teren în faţa atacurilor „progresiştilor” care caută să le eludeze şi să le blameze pe orice cale.  Doar pare! Aşa cum Biblia n-a pierit după atâtea mii de ani de existenţă, la fel nici valorile divine nu vor dispărea, oricâte atacuri ar primi. Universul acesta funcţionează după legi cunoscute: după modelul atomului este construit întregul Univers, legile atracţiei universale şi gravitaţionale ne ţin pe toţi laolaltă şi cu picioarele pe pământ, binele va prima întotdeauna şi multe alte principii cu ajutorul cărora am fost construiţi şi după care funcţionăm conştient sau nu, vor rămâne la baza funcţionării noastre. Dacă am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu şi funcţionăm după modelul divin, de ce ne închipuim că putem funcţiona altfel decât conduşi de acest model? Dacă familia funcţională este cea alcătuită din o femeie şi un bărbat, de ce credem că ocolind acest adevăr vom funcţiona corect, noi şi copiii noştri? Ori că e vorba de un părinte singur, ori că e vorba de doi părinţi de acelaşi sex, totul nu are nici o noimă.
Într-o serie de studii pentru familie, James Dobson face o analiză a modelului familiei în secolul 20 şi ajunge la cauzele problemelor tinerilor dezechilibraţi, fără identitate şi dezorientaţi. Îşi susţine pledoaria punând cap la cap studiile asupra familiei din America secolului 20 şi afirmă că feminismul este cauza alunecării valorilor familiei în derizoriu. După războaiele începutului secolului, tot mai multe femei au trebuit să preia frâiele conducerii societăţii, fabricilor, familiilor şi nu e de mirare că n-au vrut să mai renunţe apoi la ele, pentru că încă din grădina Edenului Satan minte femeia să ia decizii fără bărbat iar blestemul primit în urma păcatului spune: „şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Geneza 3:16 (http://audio.resursecrestine.ro/predici/21157/partea-07-despre-femei) Ne-am putea gândi că Biblia se referă la dorinţele carnale, dar nu este nicidecum aşa! Ascultaţi predica lui Paul Negruţ şi veţi vedea la ce se referă. Poate aţi auzit şi despre femei care umblă după bărbaţi din acest punct de vedere, dar nu sunt atât de multe pe cât s-ar crede. Este vorba de dorinţa femeii de a stăpâni peste bărbat şi asta devine atât de evidentă odată cu emanciparea femeii prin anii 60. despre asta vorbeşte Dobson în analiza lui. De atunci generaţiile următoare n-au mai avut la dispoziţie modelul masculin necesar pentru o dezvoltare echilibrată.
În cărţile sale despre povestea bărbatului şi a femeii (Eu, bărbatul; Eu, femeia), John Eldredge (http://www.ransomedheart.com/) descrie povestea noastră din perspectiva relaţiei cu Dumnezeu şi apoi a unora cu ceilalţi. Aceste cărţi aduc pe tapet unicitatea bărbatului şi a femeii şi arată foarte clar care sunt diferenţele care dau atâta savoare relaţiilor dintre noi, subliniind rolul fiecăruia pentru împlinirea personală.
Citez dintr-un blog de Matt Savage: „în filmul „Povestea lui Zan”, Zan vorbeşte despre cum noi, bărbaţii, creştem fără un model masculin; fără ca cineva să ne dea o direcţie; cum taţii noştri au fost absenţi în aceste privinţe. Suntem primele generaţii de bărbaţi neinstruiţi. (…) Şi eu am crescut fără tată, care a fost alcoolic, abuziv cu mama şi nicidecum un model pentru mine. Deci, persoana care trebuia să fie acolo să mă înveţe, n-a fost niciodată acolo. (..) Dacă-mi amintesc corect, într-un blog postat de Sean Newman, el menţiona că a crescut ca fiind „băiatul mamei”. Este un articol grozav intitulat „Cum învaţă băiatul să devină bărbat” de James Dobson (http://www.focusonthefamily.com/) care arată influenţa tatălui asupra tânărului. A fi părinte este procesul care presupune promovarea valorilor şi sprijinirea din punct de vedere fizic, emoţional, social, intelectual dezvoltarea unui copil din copilăria lui până când devine adult. În general, societatea preia această funcţie acolo unde copilul nu are părinţi, încercând să suplinească părintele. Figura părintească este cea care asigură copilului împlinirea nevoilor fizice, protecţia, asigură dezvoltarea de aptitudini şi valori culturale până la vârsta maturităţii.” (am încheiat citarea)
Nu intru acum în dezbaterea îndatoririlor şi responsabilităţilor pe care le are un părinte, vreau doar să subliniez importanţa modelului masculin în familie. Dumnezeu indică bărbatul ca tată şi femeia ca mamă. Tatăl este cel care aduce forţa, puterea de decizie, echilibrul în relaţia de familie. Femeia, mama, este cea care aduce dragostea, creativitatea, puterea de sacrificiu. Prezenţa tatălui înseamnă în viaţa copilului ceva de neînlocuit. Expresii ca „sunt şi mamă şi tată pentru copilul meu” nici nu ar trebui să existe în vocabularul nostru. Dacă folosim aceste cuvinte până ajungem să le credem, nu facem decât să oferim copilului un surogat din ceea ce înseamnă modelul celuilalt părinte care nu este prezent. Nu suntem supraoameni, abia reuşim să ne jucăm corect propriul rol, nicidecum nu putem suplini încă un rol.
Un tânăr crescut fără modelul tatălui nu va ştii să abordeze rolul soţului şi apoi rolul tatălui de pe poziţii corecte. Dragostea şi exemplul Tatălui Ceresc, însă, ne poate răscumpăra din durerea de a fi crescut fără tată sau cu un tată care n-a fost model pentru noi, poate transforma durerea noastră în ceva puternic şi solid. Aici intervine rolul Bisericii. Acolo ar trebui să fie refugiul celor care n-au direcţie, care n-au echilibru, pentru că Biserica este chipul lui Dumnezeu pe pământ. Acolo a aşezat Dumnezeu oameni echipaţi să întâmpine şi să împlinească orice nevoie. Tineri efeminaţi, care se travestesc sau caută la cei de acelaşi sex forţa şi echilibrul care le-au fost refuzate, nu sunt puţini. Tineri rataţi şi eşuaţi care se căsătoresc cu femei puternice, prototipul mamei lor care s-a ocupat de toate pentru ei, sunt de asemenea întâlniţi la tot pasul. Tineri care se refugiază în alcool sau droguri, ori sex şi relaţii pasagere în căutarea sinelui, a valorii personale, întâlnim pe toate străzile, dacă deschidem ochii bine!
Unde este Biserica în toate aceste lucruri? Care este impactul pe care noi ar trebui să avem în lume, impact pe care-l auzim promovat de la amvoane în fiecare duminică, la care clătinăm aprobatori din cap până ieşim pe uşa bisericii şi fugim să ne adăpostim în confortul nostru de acasă, luând telecomanda în mână ca să vedem cine pe cine a mai ucis, cine pe cine a mai violat.
Retrăim vremurile biblice în care Dumnezeu spune, cu tristeţe: „Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul!” Ezechiel 22:30
Ar trebui să ne trezim şi să fim ceea ce ar trebui să fim. Modele şi exemple pozitive. Nu numai în confortul şi siguranţa bisericilor ci, mai ales în lume, acolo unde este nevoie de noi.




În vremuri de strâmtorare
"Plenul Curţii Constituţionale, compus din cei 9 judecători, învestit în temeiul art.146 lit.a) din Constituţie şi al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a întrunit în şedinţe în zilele de 24 şi 25 iunie 2010, pentru a soluţiona, în cadrul controlului anterior promulgării, sesizările cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar şi a Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, adoptate în temeiul prevederilor art.114 alin.(3) din Constituţia României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 7 iunie 2010.
Asupra acestor legi, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost formulate după cum urmează: I. Cu privire la Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, de către: Secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; un număr de 30 de senatori şi 60 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei politice PSD+PC; un număr de 54 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al PNL.
În urma deliberărilor, Plenul Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi, a constatat că:
Dispoziţiile articolul 9 referitoare la diminuarea cu 15 la sută a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în plată, precum şi a indemnizaţiei de însoţitori pentru pensionarii de invaliditate de gradul I, precum şi cele referitoare la valoarea punctului de pensie utilizat de 622,9 lei din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.

Cu toţii ne întrebăm de ce se întâmplă toate astea. Ne întrebăm cât vor mai ţine problemele în ţara noastră şi cât vom mai suferi.
Dacă-L întrebăm pe Dumnezeu, El are câteva răspunsuri pentru noi, prin doi creştini consacraţi:
1. Mirela Peţan, (http://www.alfaomega.tv/proiecte/rugaciune) care conduce reţeaua naţională de rugăciune, foloseşte un verset ca motto pentru fiecare listă lunară de rugăciune: „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele - îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi îi voi tămădui ţara”.       2 Cr 7:14  
DACĂ este cuvântul cheie. Dacă poporul meu se va smeri, se va ruga,
va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele….
Ne numim creştini de 2000 de ani. Dar creştin înseamnă „cel care-L urmează pe Cristos”.
Câţi Îl urmăm cu adevărat? Câţi dintre cei care ne numim creştini avem cu El o relaţie, nu numai o formă de evlavie pe care o numim religie?
Ca să revin la articolul Mediafax, nu s-a aprobat tăierea, sunt convinsă că mulţi dintre noi au strigat cu disperare la Domnul: „Doamne, nu permite asta!” E cu adevărat greu să trăim pe acest pământ şi fără toate tăierile alea, dar, oare scopul lui Dumnezeu este ca noi să trăim bine şi confortabil? Oare Domnul a avut salariu mare şi venit consistent? Oare când S-a născut într-o iesle S-a gândit: „Ce bine era să am parte de un pat confortabil de spital particular?” Mulţi dintre noi spunem: „o viaţă avem şi vrem să trăim cât mai bine”, dar câţi ne gândim la felul în care Domnul a trăit pe acest pământ, fără să ne mai gândim la felul cum a murit…..
Ne văicărim mereu în loc să credem în viaţa promisă în eternitate, trăim învinşi, ca nişte cerşetori la porţile oraşului, uitând că noi suntem Chipul Lui, că noi suntem cei care-L reprezintă pe El. Ieşim pe străzi să ridicăm pumnul, în loc să plecăm genunchii în rugăciune, în loc să ne adunăm zilnic la Templu, aşa cum făceau primii creştini, ca să-I aducem jertfa închinării noastre.
2. Nici dacă ar fi fost român, Rick Warren n-ar fi putut să fie mai în asentimentul nostru în această perioadă, dovadă că Duhul Sfânt e Unul în toţi cei care-L iubesc şi-L urmează pe Dumnezeu. Iată câteva lucruri extrase din devoţionalul lui din 15 iunie, zi în care la noi se discutau în Parlament legile austerităţii:
Multe religii ale filozofiei New Age promovează vechile minciuni că suntem divini sau că putem deveni dumnezei. Ca să fiu absolut bine înţeles: nu vei deveni niciodată Dumnezeu şi nici măcar un dumnezeu.
Această minciună a lui Satan este cea mai veche tentaţie a lui. Satan le-a promis lui Adam şi Evei că dacă îi vor urma sfatul „vor fi ca Dumnezeu” (Geneza 3:5).
Această dorinţă de a fi dumnezeu arată că am vrea să fim mereu în controlul circumstanţelor vieţii noastre, al viitorului nostru, al oamenilor din jurul nostru. Dar, ca şi creaţii ale lui Dumnezeu, noi nu vom fi niciodată ca şi Creatorul. Dumnezeu nu vrea să devii dumnezeu; El vrea să devii tot mai mult ca El, luând valorile, atitudinea şi caracterul Lui. Am fost meniţi să „ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu”.
Scopul fundamental al lui Dumnezeu pentru viaţa ta pe pământ nu este confortul, ci dezvoltarea unui caracter ca al Lui. El vrea să creşti spiritual în asemănare tot mai mare cu Cristos. Asemănarea cu Cristos nu înseamnă să îţi pierzi personalitatea şi să devii o clonă fără gândire. Dumnezeu te-a creat în mod unic şi în mod sigur nu vrea să te distrugă. Asemănarea cu Cristos înseamnă transformarea caracterului tău, nu a personalităţii tale.
Dumnezeu vrea să dezvolţi acel tip de caracter descris în fericirile din Predica de pe munte, în marele capitol al lui Pavel despre roada Duhului Sfânt şi în lista lui Petru despre o viaţă productivă şi cu efect pozitiv (Matei 5:1-12; Galateni 5:22-23; 1 Corinteni 13:2; Petru 1:5-8).
De câte ori uiţi că dezvoltarea caracterului tău este unul din scopurile lui Dumnezeu pentru viaţa ta, vei fi frustrat de circumstanţe. Te vei întreba: „Ce se întâmplă cu mine? De ce am aşa probleme, de ce trebuie să trec prin dificultăţile astea?” Un răspuns ar fi că viaţa trebuie să fie dificilă! Asta ne ajută să creştem. Aminteşte-ţi: pământul nu e raiul!
Mulţi creştini interpretează greşit expresia lui Isus „viaţa din abundenţă” (Ioan 10:10) ca fiind sănătate deplină, un stil de viaţă confortabil, fericire constantă, realizare deplină a tuturor viselor şi rezolvarea instant a tuturor problemelor prin credinţă şi rugăciune.
Pe scurt, ei se aşteaptă la o viaţă uşoară, se aşteaptă să trăiască de parcă raiul ar fi pe pământ.
Această perspectivă egoistă Îl tratează pe Dumnezeu ca pe duhul din lampă care există pentru a ne sluji în urmărirea împlinirii personale. Dar Dumnezeu nu este servitorul nostru şi dacă crezi că viaţa ar trebui să fie simplă şi uşoară, fie vei deveni extrem de dezamăgit, fie vei ajunge să negi realitatea. Nu uita niciodată că în viaţă nu este vorba despre tine şi ce vrei tu! Exişti pentru a împlini scopul lui Dumnezeu şi nu viceversa. De ce ar trebui Dumnezeu să-ţi aducă raiul pe pământ când El a plănuit lucruri reale pentru tine în eternitate? Dumnezeu ne-a dat acest timp pe pământ ca să ne zidească şi să ne întărească pentru cer. (Copyright © 2010 Rick Warren. All rights reserved. Used by permission.)

Acum, cred că depinde de fiecare dintre noi ce ţel avem în viaţă: să trăim bine, aşa cum ne-a urat cel care acum vrea să ne taie toate veniturile (să nu înţelegeţi cumva că fac vreo secundă politică!) sau să ne pregătim pentru cer, pentru eternitate acceptând tot ceea ce vine din măna Creatorului.
Nu vorbesc aici despre resemnare. Departe de mine gândul! Vorbesc despre faptul că a crede presupune acţiune, credinţa nu-i un sentiment, este faptă. Ceea ce faci arată ceea ce crezi. Vorbesc despre faptul că Dumnezeu ne-a poruncit să dăm din ultima măsură de făină, din ultimul pahar de ulei celui care n-are, vorbesc despre a da şi cămaşa celui care-ţi cere haina, vorbesc despre faptele credinţei. Vorbesc despre bucuria mântuirii care ar trebui să se vadă pe feţele tuturor celor care se numesc creştini, vorbesc despre strângerea rândurilor, indiferent de numele pe care-l purtăm, în jurul Celui care poate totul, vorbesc despre alergarea care ne stă înainte spre premiul care este viaţa veşnică. Acolo unde nu înţelegem că trebuie să dăm totul pentru Dumnezeu, El aduce vremuri de strâmtorare. Se pare că asta este singura limbă pe care omul o înţelege. Se pare că numai atunci ne amintim să strigăm către Dumnezeu. Găsim nenumărate exemple în Biblie despre încăpăţânarea oamenilor şi despre modul cum Dumnezeu înţelege să ne frângă mândria, nu pentru că este dur , nedrept sau necruţător, ci spre binele nostru. Aşa cum un părinte bun este cel care-şi pedepseşte copilul când greşeşte şi nu-l lasă să bage degetele în priză, tot aş şi Dumnezeu ne îndreaptă pe drumul cel bun pe căi ştiute numai de El.
Domnul să ne ajute să înţelegem lucrurile din perspectiva Lui, Domnul să ne ajute să nu privim la valurile spumegânde când coborâm din barcă, ci să privim la Mâna întinsă care abia aşteaptă să ne pună piciorul pe stâncă!


Un comentariu:

Alexi spunea...

tot timpul predicati despre "adevar".....iata deci ADEVARUL
http://alexi18.blogspot.com/2011/05/cateva-zile-citeam-o-carte-despre.html

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...