Voința
este definită de literatura de specialitate drept ”acel mecanism de
autoreglare, prin intermediul căruia reușim să ne activăm și să ne mobilizăm energia
fizică și neuropsihică în vederea depășirii
obstacolelor pentru satisfacerea stărilor de necesitate (motivație) și
atingerea scopurilor”.
Cu
toții cunoaștem rugăciunea arhicunoscută care spune ”facă-se voia Ta...” din Matei
6:10. În cadrul filozofiei și psihologiei, cauza determinantă a voinței
oscilează între liberul arbitru și destin. În cultura populară românească este
cunoscut și repetat des proverbul ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!”, ca și
cum omul s-ar naște cu un destin predeterminat și nu are de ales, trebuie să se
lase purtat de valul vieții.
Actul
de exercitare a voinței presupune existența unor motive, a unei motivații.
Analizarea motivelor până la înțelegerea scopurilor, duce la luare unei hotărâri
și apoi la punerea ei în practică. Cele mai importante trăsături ale voinței
sunt forța, perseverența, consecvența, fermitatea și independența. Forța este
energia necesară de care este nevoie pentru a depăși obstacolele de depășit. Ea
are de-a face cu două categorii de obstacole: interne (impulsuri, tendințe,
tentații, etc.) și externe (naturale, fizice, relaționale, sociale, etc.).
Auzim adesea formulări ca: ”are o voință puternică” sau ”n-are niciun pic de
voință”. În funcție de forța interioară cu care un om își depășește
obstacolele, condiția, își pune în aplicare deciziile, acel om este catalogat
de alții ca având o voință puternică sau slabă. Perseverența este capacitatea
de a depune efortul necesar pentru atingerea obiectivelor, în ciuda piedicilor
apărute. Consecvența este necesară pentru menținerea deciziei luate și a
direcției spre care se dorește a merge. Fermitatea este stabilitatea deciziilor,
iar atunci când scopul este bun, corect, justificat fermitatea are conotație
pozitivă, iar atunci când scopurile sunt nejustificate, refuzul de a schimba
decizia devine o trăsătură negativă, adică încăpățânare. Iar independența este
capacitatea de a-ți duce viața de sine stătător, pe baza hotărârilor și scopurilor
proprii.
Voința
nu apare de nicăieri, ea are la bază o intenție, un impuls, un scop. Sau așa ar
trebui să fie. Atunci când nu ne batem capul să ne cunoaștem, când urmăm
orbește niște impulsuri, niște nevoi, niște tentații este ca și cum motorul
nostru interior ar trece dincolo de rațiune și s-ar impune. Motivele care
declanșează un act de voință sunt diverse. De la nevoi/necesități primare
(foame, sete, nevoi de afirmare, de siguranță, de socializare, etc.) până la
tentații, avem o sumedenie de factori care ne îndeamnă la acțiune. Sau la
inacțiune.
Într-un
articol de pe blogspot, prof. Olga Roateș spune: ”Activitatea voluntară
prezintă obligatoriu motiv, scop și mijloace de realizare. Chiar în desfășurarea
ei, în diferitele sale etape putem constata intervenția celorlalte fenomene
psihice. În prima etapă se actualizează anumite motive și orientarea
preliminară spre anumite scopuri. Motivele pot fi de tot felul (de la organice
la cele superioare, de la cognitive la afective etc.). Legarea motivului de
scop înseamnă dorință, apoi, formularea în cuvinte (limbaj)
ca intenție și în final se construiește planul mintal al
acțiunii. Aici gândirea are rolul hotărâtor. Ea e cea care surprinde
relațiile dintre cerințele obiective și capacitățile subiective, deci
mărimea obstacolului, orientează voința spre scopuri raționale,
realizabile, apreciază modalitățile, mijloacele de execuție a
activității. În etapa luptei motivelor concurente, care îndeamnă omul
către activități (scopuri) diferite, tot gândirea e cea care ajută voința să
aleagă scopul mai valoros, consecințele ce decurg de aici.
Prefigurarea imaginativă a acestui scop valoros susține
deliberarea. În etapa deciziei (alegerea unui motiv valoros și eliminarea/amânarea
celorlalte) intervin trăirile afective (omul resimte efectiv, chiar
dramatic, situațiile implicate în satisfacerea unora și
nesatisfacerea altora). Tot în această etapă a deciziei intervin o serie
de trăsături de personalitate: trăsături temperamentale, nivel de
aspirații, atitudini față de succes/eșec, sistemul personal de valori,
trăsături voluntare de caracter. În etapa execuției sunt mobilizate
toate informațiile (unele din memoria persoanei), operațiile și
capacitățile (aptitudini, inteligență, creativitate) cerute de
activitate. În etapa verificării rezultatului și generalizării schemei de lucru,
spre a putea fi folosită și altă dată, iarăși gândirea revine în prim
plan.
Procesele afective sunt și ele beneficiarele acestui tip de
reglaj. Știm că există trăiri pozitive sau negative. Ele sunt energetice
mobilizează și reorganizează resursele energetice ale omului. Reglajul
voluntar se îndreaptă către păstrarea trăirilor ce susțin
activitatea, diminuare sau chiar eliminarea celor ce împiedică
activitatea, atingerea scopului( îngrijorare, neliniște, teama, frustrarea
etc.)
Legat
de personalitate, calitățile voinței sunt integrate în structuri mai
complexe și devin trăsături voluntare de caracter.”
Pe
scurt: motivul stă la baza acțiunii. Acest motiv, fie el de origine emoțională,
fie intelectuală, primește un scop, pe care autoarea îl numește dorință. Pasul
următor este intenția și apoi urmează punerea în aplicare a acesteia prin
întocmirea unui plan de acțiune. Deși pare un proces simplu, natural, nu e chiar
așa ușor. ”În etapa deciziei (alegerea unui motiv valoros și eliminarea/amânarea
celorlalte) intervin trăirile afective (omul resimte efectiv, chiar
dramatic, situațiile implicate în satisfacerea unora și
nesatisfacerea altora).” În această etapă omul decide să
acționeze sau nu, pe baza multor factori. Educația, mediul de proveniență,
sistemul de valori moștenit și autoimpus, sunt cel puțin câteva din variabilele
care vor duce la un rezultat sau altul.
Prof.
dr. Cristina Antoaneta Morjan a publicat un articol despre relația între
motivație și afectivitate într-o revistă a Universității Constantin Brâncuși
din Târgu-Jiu. În acest articol spune:
”Motivația se definește
ca fiind fenomenul psihic reglator ce constă în ansamblul necesitaților interne
ce declanșează și susțin activitatea omului, in timp ce afectivitatea este
procesul reglator ce reflectă trăirile subiective, rezultate din satisfacerea
sau nesatisfacerea unor trebuințe. Așadar, dacă motivația poate fi considerată
"motorul" vieții noastre psihice, afectivitatea constituie suportul
sau "combustibilul" energetic și totodată ecoul sau rezonanța în
subiect a stimulilor ce acționează din exterior sau din interior, în funcție de
starea internă a individului la un moment dat. Fiind o entitate în acelaşi timp
biologică, psihică și socială, omul normal se caracterizează printr-o
multitudine de trebuințe, motive, interese, convingeri, etc, pe care însă nu și
le poate satisface integral și imediat, fapt ce-i provoacă o diversitate de trăiri
afective mai simple sau mai complexe, pozitive sau negative, trecătoare sau de
durată, etc. Motivația se exprimă în emoție, dar și emoțiile se repercutează
asupra motivelor, declanșând acțiunea. Dorințele, motivele, aspirațiile omului împreună
cu sentimentele, convingerile sale, generează atitudinile sale, îi conturează
deci caracterul, ele jucând rolul unui selector de informații și situaţii.
(Omul bun, milos, tandru se va comporta altfel decât cel nemilos, distant). De
aceea s-ar putea spune, parafrazând un vechi proverb: "Spune-mi ce interese
ai ca să-ți spun cine eşti". Un alt aspect relevant pentru relația celor
doua fenomene este faptul că toate calitățile proceselor afective se manifestă în
funcție de motivație astfel: polaritatea depinde pe de o parte de realizarea
sau nerealizarea trebuințelor, dorințelor care creează stările afective
pozitive sau negative, iar pe de altă parte, caracterul stenic sau astenic al
acestora este apreciat în relațiile lor cu motivele care pot declanșa și susține
acțiunea sau o pot frâna, bloca, amâna; intensitatea proceselor afective este
dependentă de valoarea obiectului pentru subiect.”
Între
voința noastră și motivele noastre, de oricare ar fi ele, este o legătură certă,
dar nu foarte vizibilă. Poate această legătură este evidentă pentru cei care ne
privesc, lângă care trăim, dar nu este neapărat observată de noi, decât în
măsura în care îi acordăm suficientă atenție. Pentru că se întâmplă toate ”în
ograda noastră”, suntem subiectivi. Trebuie să avem atât inteligență emoțională
cât și maturitate, ca să ne cunoaștem bine și să ne recunoaștem emoțiile și
motivele. Obiectivitatea și capacitatea de a ne detașa, ca să ne putem analiza
motivațiile, sunt de dorit în viața noastră. Una este cunoașterea teoretică și
alta practica.
Oscilația
între credința în predestinare și voința liberă/liberul arbitru a creat atâtea
doctrine și religii în lume. În creștinism există două linii evidente: o parte
din creștini cred că destinul ne este trasat dinainte, alții cred că avem o
voință liberă și este alegerea noastră dacă vrem să-L primim pe Isus ca Domn și
Mântuitor, apoi să ne supunem voința Lui.
Chiar
și în acest lucru vedem că alegerile noastre au motivații diferite. Unii aleg
viața creștină de teama iadului, alții din dragoste față de Dumnezeu și
bunătatea Lui. Alegerile noastre de azi pun temelia pentru omul care vom fi
mâine. La venirea în această lume oamenii sunt echipați cu tot ce este necesar
pentru devenirea lui. De munca pe care va alege să o depună (sau nu) depinde
ceea ce va deveni.
Oamenii
sunt atât de diferiți, vin la Dumnezeu cu un istoric atât de divers, cu mediul
cultural și educația atât de diverse, încât nu se poate trage o linie și să se
concluzioneze că unii sunt corecți iar alții greșiți.
Partea
sufletească a omului, care cuprinde mintea, emoțiile și voința, este partea de
care creștinul trebuie să se ocupe în mod deosebit. Pentru că este partea lui
de lucrat. Dumnezeu este de partea noastră, să ne ajute, dacă noi suntem
serioși în devenirea și maturizarea noastră. Dar trebuie să ne facem partea. Nu
putem aștepta ca Dumnezeu să facă totul în locul nostru, El Și-a făcut deja
partea prin faptul că ne-a dat nașterea din nou.
Filipeni
2:12 spune că este responsabilitatea noastră să păstrăm ce am primit: ”după cum totdeauna
ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur”, iar Petru spune
în prima lui epistolă, în versetul 9 care va fi răsplata pentru efortul
nostru: ”pentru că veți dobândi, ca sfârșit al
credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre”.
Bibliografie
http://psiped-olga.blogspot.com/2016/05/relatia-dintre-vointa-si-celelalte.html
https://www.utgjiu.ro/revista/dppd/pdf/2016-03/2_Morjan%20Cristina%20Antoaneta.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu