A-ţi asuma răspunderea.
Nu-i treaba mea!
Nu mă bag, nu mă amestec!
Astea sunt câteva din răspunsurile noastre atunci când suntem provocaţi să ne asumăm o răspundere. Fuga de răspundere pare să fie în societatea noastră (şi nu numai, ci, din nefericire şi în biserică) un sport naţional. Vrem ca lucrurile să meargă bine. Dar noi să nu facem nimic pentru asta. Să facă alţii: au mai mult timp, mai mult resurse, mai mulţi bani, etc. Şi vor face. Unii. Apoi voi veni eu să critic: aia nu e bine făcută, aia de ce n-a făcut-o aşa…. Acum ştiu bine cum trebuia să fac. Dar atunci când mi s-a cerut să mă implic am găsit un milion de scuze să n-o fac.
Acum vreo 11 ani am scris câteva rânduri referitor la acest subiect. Am să le transcriu aici. „Nu-ţi etala cu ostentaţie talentul. Gândeşte-te că Dumnezeu a vrut să-l ai. De fapt, nu-ţi etalezi talentul cât eu-l tău. Dacă-L laşi pe Dumnezeu să lucreze prin tine, lucrul tău va da roade. Oamenii, poate, nu te vor lăsa să lucrezi. Nu-ţi vor face loc lângă ei de teamă să nu le iei locul. Fiecare ţine cu dinţii de locul lui. Dar dacă Dumnezeu lucrează prin tine, folosindu-te ca pe-o unealtă în locul Lui, nu numai că rezultatele vor fi bune, ci sămânţa semănată prin tine va rodi mai devreme sau mai târziu, cu toată împotrivirea oamenilor. Dumnezeu se foloseşte de oameni în lucrarea Lui şi nimic nu te îndreptăţeşte să crezi că eşti mai bun decât cineva. Este o zicală care spune că „nimeni nu este de neînlocuit”.
Noi, oamenii, cădem mereu în două extreme: una ar fi aceea când spunem că lucrarea nu poate continua fără mine! Nu-i aşa! Lucrarea poate continua fără tine şi chiar o va face dacă continui cu această atitudine. Nu eşti singurul copil al lui Dumnezeu pe pământ. Dacă te-ai uita puţin în jur, ai vedea că sunt mulţi alţii alături de care ai putea lucra cu mult mai mult succes şi mult mai puţin efort. În Proverbe 18:15 şi 19 citim. „O inimă pricepută dobândeşte ştiinţa, şi urechea celor înţelepţi caută ştiinţa. Fraţii nedreptăţiţi sunt mai greu de câştigat decât o cetate întărită, şi certurile lor sunt tot aşa de greu de înlăturat ca zăvoarele unei case împărăteşti”. Un proverb românesc spune că „Unde-s mulţi puterea creşte” şi Dumnezeu ne-a chemat să lucrăm împreună. Din mai mult minţi pot ieşi mai mult lucruri bune.
A doua extremă în care cădem este aceea în care spunem: „lucrarea poate continua şi fără mine! Eu nu sunt un vas bun! Dumnezeu nu poate lucra prin mine. Sunt neputincios şi nepriceput. Nu sunt bun de nimic!” Oare ce mai rău! Să nu laşi pe alţii să te ajute sau să nu pui umărul spunând că nu eşti bun de nimic? Când Isus răspunde oamenilor care Îl întrebaseră cine păcătuise: părinţii orbului sau el însuşi, le spune că nici unii nici alţii, ci toate sunt lăsate aşa cu un scop: să fie arătată lucrarea lui Dumnezeu. El atribuie aici un rol important chiar şi unui om pe care, poate, noi nu l-am lua în seamă: un orb. Prin acesta Dumnezeu Îşi face cunoscute lucrările. Atunci ce suntem noi să ne negăm valoarea? Prin noi de ce nu s-ar putea arăta aceste lucrări? Ce ne lipseşte? Credinţa? Citez din Richard Wurmbrand: „În urma studiilor s-a constatat că-n Biblie nu există cifra zero. Nimeni nu este un zero în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu este fără un dar. Darul tău este poate umilinţa de a crede că nu ai nici unul.”
În biserica lui Cristos trebuie să lucrăm cu toţii. Nu suntem noi mădularele Lui? Dacă eu, parte din Trup, sunt pasiv, inactiv, atunci partea pe care o reprezint eu va fi paralizată. Ca şi cum într-un angrenaj o roată s-ar opri. Vreau eu să fiu pricina opririi lucrării, a stagnării, de fapt, pentru că în Cuvânt ni se spune că dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga. N-aş vrea să fie eu mărul putred care le strică pe cele din jur. N-aş vrea să fiu eu cel care trage la somn pe fratele meu!
Isus ne porunceşte să ne iubim unii pe alţii, pentru că după dragostea ce ne-o purtăm oamenii vor ştii că suntem ai Lui. Respectăm noi porunca Lui? Dragostea nu este o alegere! Este o poruncă. Aşa cum este pocăinţa, botezul şi alte lucruri sau fapte la care suntem chemaţi! Dacă am experimentat dragostea lui Dumnezeu, atunci ea este cea care trebuie să ne umple inima, să ne conducă viaţa şi atitudinile şi să dea pe dinafară. Dumnezeu este credincios şi El când spune ceva, face. A spus: vă dau viaţă din belşug. Dacă n-o avem înseamnă că nu ne facem partea. Înseamnă că nu primim ce are El pentru noi. Dacă nu ne iubim nici măcar între noi, cum ne-am putea iubi vrăjmaşul, aşa cum ni se cere?
Aşa că ar trebui să facem un pas înapoi şi să ne analizăm, dacă tot e un început de an nou: este El centrul vieţii noastre, sau suntem noi?
Să lucrăm, dar, fraţilor, împreună, spre înaintarea lucrărilor lui Dumnezeu şi să punem eu-l nostru păgubos de o parte, pentru că nu mai avem nevoie de el!”
Dar să revenim la tema noastră principală: responsabilitatea. Indiferent ce facem în viaţă, suntem responsabili de ceea ce am fost, de ceea ce suntem şi de ceea ce vom fi. N-are rost să ne tot lamentăm că n-am avut şansa de a fi cineva, că alţii au mai multe şi noi mai puţine. Funcţionăm, chiar de vrem să admitem sau nu, după principiul biblic: ce semănăm, aia secerăm. Semănăm nemulţumire, culegem nemulţumire, semănăm lamentări, culegem lamentări. Primesc pe mail un newsletter de la Marian Rujoiu, Trainer Extreme Training. Am citit un articol despre responsabilitate care m-a inspirat să scriu aceste rânduri.
„Unii dintre voi ar putea juca Jocul Neasumării sau jocul Victimizării şi nu vor fi de acord în nici un chip cu cele trei lucruri spuse mai sus. Sunt convins că poţi găsi o mie de motive pentru care nu eşti responsabil nici pentru ceea ce ai fost, nici pentru ceea ce vei fi. Este şi acesta un joc. Putem să ne lamentăm şi să rămânem în această situaţie. Vestea proastă este că adoptând o asemenea atitudine, când vom vorbi peste ani, probabilitatea ca viaţa ta să fie mai bună decât astăzi este extrem de mică. O asemenea atitudine nu va atrage succesul. Oportunităţile parcă s-au vorbit şi te ocolesc, la fel şi lucrurile bune. Este o vorbă veche: o veste proastă nu vine niciodată singură. Cam aşa este şi în acest caz. Cu cât fugi mai mult de responsabilitate, cu cât te victimizezi mai mult cu atât mai mult lucrurile vor merge mai rău. Este o alegere!
Putem aştepta destinul sau şansa pentru a ne „lumina” viitorul sau putem prelua noi iniţiativa. Fiecare dintre noi poate fi prin sine „farul” cu care poate vedea oportunităţile şi lucrurile bune din viaţă. Să ne închipuim că suntem într-o cameră întunecată şi căutăm un obiect, pe care o să-l numesc Voinţa. La un moment dat ne putem enerva pentru că nu găsim Voinţa. Ne putem supăra şi începem să ne văităm că nu l-am găsit. De asemenea, putem spune că nu-i vina noastră că nu am găsit Voinţa în nici un colţişor al camerei , mai ales că era întuneric.
Poţi însă să faci altceva înainte să te victimizezi şi să te enervezi. Încearcă să te gândeşti ce ai fi putut face pentru a găsi Voinţa. Dai vina pe întuneric, pe lipsa de timp sau pe dezordinea din cameră. Poţi face altceva - poţi să aprinzi lumina. Având lumină poţi găsi ceea ce cauţi mult mai uşor. Cel mai probabil vei găsi şi Voinţa în acea cameră.
Îndemnul meu este să aprinzi lumina. Metaforic vorbind, lumina este în cazul nostru Responsabilitatea. Fiind mai responsabil pentru ceea ce eşti şi ceea ce urmează să fii, ai o viaţa în care nu mai bâjbâi prin întuneric.
Lista poate continua. Vreau să subliniez un lucru simplu: Eşti ceea ce eşti datorită alegerilor pe care le faci! Fiecare alegere îţi poate schimba viaţa în bine. Chiar şi atunci când nu alegi, de fapt ai ales să nu alegi. Fiecare alegere îţi influenţează prezentul şi viitorul, al tău şi al celorlalţi. Întrebarea nepusă în acest articol până acum este următoarea:
Eşti pregătit să-ţi asumi responsabilitatea sau nu?
Asumarea responsabilităţii îţi poate ghida acţiunile. Asumându-ţi responsabilitatea, atât pentru eşecul, cât şi pentru succesul tău, poţi învăţa şi îţi poţi schimba viitorul. Nu ai cum să schimbi viitorul fără să-ţi asumi responsabilitatea prezentului. Asumarea trecutului şi prezentului este punctul de plecare pentru viitor.
O asemenea atitudine, mai ales pentru noi ca popor, este greu de acceptat. Suntem puternic antrenaţi să aruncăm vina pe ceilalţi, să fugim de responsabilitate. Ne place să vorbim prea mult „în principiu” şi prea puţin „concret”. Mass-media este foarte reticentă în a promova modele pe care merită să le urmezi, zona politică suferă o decădere tot mai mare, iar oamenii, ori de câte ori observă o idee bună, caută o mie de motive pentru care ea nu ar merge. Cu alte cuvinte, contextul nu este unul favorabil, iar jocul Responsabilităţii devine greu de jucat.”
Citiţi restul articolului la linkul arătat. Puteţi fi de acord cu ce spune sau nu. Partea cu care sunt eu de acord este că trebuie să ne asumăm răspunderea. Nu putem da mereu vina pe soartă, pe sistem, pe Dumnezeu. Eu am convingerea personală că fiecare venim pe lume cu exact calităţile necesare nu numai pentru a supravieţui ci şi pentru a propăşi. Ştim cum se spune: Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în sac. Şi mai ales noi, creştinii, avem prostul obicei să dăm vina pe Dumnezeu în toate: „Aşa a vrut Dumnezeu!” Vă reamintesc că Biblia ne spune că Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău.
Să ne asumăm, dar, răspunderea. Să fim parte din tot ce se întâmplă şi atunci nu vom mai avea timp de critică. Nu neg valoarea criticii, doar că cei care critică şi arată cu degetul sunt, de regulă, cei care stau de o parte şi nu fac nimic. Când eşti în mijlocul meciului şi te lupţi cu adversarul nu mai ai timp de critici, dar când eşti în tribună vezi toate greşelile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu