Ceva este pe cale să se schimbe

Isaia 43:19 „Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustiu şi râuri, în locuri secetoase.”

Am citit azi un articol pe internet scris de David Ravenhill care purta titlul „Ceva este pe cale să se schimbe”. El spune că de 50 de ani de când este în slujire aude mereu şi mereu că ceva nou este pe cale să se întâmple, că „o ungere nouă”, „o revelaţie nouă”, etc. vin. El crede că ceea ce auzim noi formulat în aceste cuvinte este doar tânjirea după plinătatea lui Dumnezeu, tânjirea după împlinirea scopului Lui cu noi, cei mântuiţi. Iar această tânjire este exprimată prin variate căi şi cuvinte. Noi simţim şi ne identificăm cu ceea ce întreaga creaţie simte: transformarea, înnoirea, renaşterea. Nemulţumiţi de felul cum stau lucrurile ne verbalizăm frustrările şi dăm glas acestor crize rezultate de procesul schimbării.

Romani 8:12-27 „Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: „Ava!, adică: Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.  Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.  Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.”

Dumnezeu nu Şi-a schimbat planul de mântuire. Nu Şi-a făcut un plan nou, ca şi cum cel vechi ar fi eşuat. Ceea ce este cert este că încă nu am văzut din plin ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi. Încă nu am experimentat răscumpărarea trupurilor şi sufletelor noastre, care, acum că duhul nostru este născut din nou, întrezăresc slava lui Dumnezeu, bucuria veşniciei, împărtăşirea gloriei din ceruri. „Durerile naşterii” de care suferim împreună cu întreaga fire trebuie să lucreze spre o greutate veşnică de slavă, căci întristările noastre sunt uşoare, de o clipă. (2 Cor. 4:17)

Cu cât este mai gălăgios „corul” care strigă „ceva nou este pe cale să se întâmple” cu atât mâna lui Dumnezeu lucrează mai adânc în noi transformarea. Dacă suferă cineva, atunci aceea este firea. Dacă plânge cineva, atunci acela este eul. Pentru că duhul nostru este născut din nou şi roada Duhului care locuieşte în noi este dragoste, bucurie, pace. Şi duhul nostru născut din nou se bucură, iubeşte şi stă liniştit. Dacă nu am linişte, dacă nu-mi pot iubi fraţii, dacă sunt paranoic şi mă simt respins, să nu mă uit la alţii, ci să privesc în mine: acolo este problema. Dacă aş iubi, dacă mi-aş fi dedicat cu adevărat viaţa Domnului, dacă n-aş lăsa circumstanţele negative să-mi fure pacea şi bucuria, n-aş avea nici o problemă cu nimeni. Mi-aş putea iubii duşmanii, i-aş putea ierta pe cei care mă rănesc, aş înainta pe calea Domnului fără să port întreaga greutate a lumii pe umeri, aş păşi uşor pentru că m-ar purta Duhul, numai că firea mea este grea şi mă trage în jos! Nu-mi pot privi fraţii în ochi, povara vinovăţiei îmi apasă umerii în jos, bucuria mea este una falsă, de complezenţă şi nici nu realizez că nu păcălesc pe nimeni în afară de mine. Din întreaga mea fiinţă ar radia bucuria mântuirii, m-aş judeca doar pe mine şi nu pe alţii şi asta doar în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Aş avea părtăşie cu Dumnezeu şi cu cei lângă care Dumnezeu m-a pus. Duhul lui Dumnezeu nu lucrează într-un trup murdar, deşi Dumnezeu alege pe cine vrea. Noi trebuie să fim vase curate, de cinste. („Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară.” 2 Tim. 2: 20) Haideţi să fim cu toţii vase de cinste! Să nu lăsăm „durerile” firii să intervină în înaintarea noastră, pentru că noi vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu de fiecare ranchiună, amărăciune, neiertare, lipsă de iubire. Înaintea Lui nu vom putea găsi nici o scuză. El ne-a dat totul. În El totul este desăvârşit. Dacă spunem că suntem în El, atunci asta trebuie să se vadă!

„Iată, voi face ceva nou şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustiu şi râuri, în locuri secetoase.” Acel ceva nou este duhul nostru născut din nou. Drum nou prin pustiul vieţii noastre fără Dumnezeu este Calea - care este Isus Cristos. Râuri în locuri secetoase sunt râurile de apă vie care curg dintr-o inimă născută din nou. (Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică. Ioan 4:14, Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Ioan 7:38)  Care este sursa la care te alimentezi? Ce izvoare curg din tine? Vii, dătătoare de viaţă sau dătătoare de apăsare, apatie, condamnare? Eu sunt subiectul lucrurilor noi gata să se întâmple. Tu eşti subiectul lucrurilor noi pe cale să se întâmple. Până eu şi tu nu permitem schimbarea, până ne plângem „suferinţa” şi „nedreptăţile” care ni se întâmplă, să nu ne aşteptăm să vedem schimbare în jur. Schimbarea pleacă din noi şi apoi de la noi către ceilalţi. Mediul nostru este influenţat de noi, ne punem amprenta asupra locurilor, oamenilor, relaţiilor. Dacă ceva nu merge bine să nu căutăm ţapi ispăşitori. Noi suntem cauza! Dacă n-am fi, nu ne-ar afecta!