Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte îi va mânca roadele. (Proverbe 18:21) Partea I

 

Mă aflu într-o perioadă a evaluării personale, în care mă văd obligată să pun în balanță lucrurile pentru a face curat în sufletul meu, în relațiile mele, în jurul meu. Se simte primăvara în aer, nu?

Mă detașez, fac un pas în spate și mă gândesc la epistola lui Iacov, mai ales. În capitolul 3 citim: ”Toţi greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul..... limba este un mic mădular şi se fălește cu lucruri mari. Iată un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este acela dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de viețuitoare de mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba niciun om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies şi binecuvântarea, şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, frații mei! Oare din aceeaşi vână a izvorului țâșnește şi apă dulce, şi apă amară? Frații mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viță să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce.”

Iacov a fost un om înțelept. Dar scriptura este relevantă pentru noi doar atunci când experimentăm cele scrise în ea, ori bune, ori rele. Limba, acel mic ”mădular”, cum îl numește Biblia, membru, organ care pate face mult rău. Limba este o lume de nelegiuiri. Aud mereu spunându-se: o fi având gura slobodă, dar are inima bună. Biblic, așa ceva nu este posibil, pentru că din inimă curg izvoarele vieții! (Proverbe 4:23). Ce este în inimă este și pe buze, omul bun scoate din visteria lui lucruri bune, iar dacă ies lucruri rele, atunci ele există deja acolo, în inimă. ”Cine dintre voi este înțelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii! Dar, dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudați şi să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci, acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.”, mai spune Iacov. Duh de ceartă și pizma (invidia) sunt caracteristice firii omului. Dar ce scuză mai are cel care se numește creștin născut din nou să mai nutrească astfel de sentimente? Cum putem justifica un comportament pus pe ceartă, care proiectează asupra altora propriile gânduri păcătoase, cum putem scuza invidia și hărțuirea, nevoia obsesivă de control asupra altora? Nicidecum un astfel de om nu poate fi asociat cu Dumnezeu sau cu biserica. Când un om face cunoștință cu Dumnezeu, se dezbracă de firea lui și se îmbracă cu caracterul lui Dumnezeu. Când dincolo de ceea ce se trâmbițează a fi creștinism străbate răutate, lipsă de caracter și educație creștină, chiar lipsă de elementara omenie, cum își mai poate spune creștin un astfel de om?

Și, să mă întorc la Iacov: ”De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiți şi nu aveţi; ucideți, pizmuiți şi nu izbutiți să căpătați; vă certați şi vă luptați şi nu aveţi, pentru că nu cereți. Sau cereți şi nu căpătați, pentru că cereți rău...” Iată și explicația! Nu există o altă justificare pentru creștin ca să se comporte ca un nebun decât că este stăpânit de fire! ”Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înșală inima, religia unui astfel de om este zadarnică”, mai subliniază Iacov în primul capitol. În ultima vreme am studiat destul de mult tulburările de personalitate și de comportament și am aflat un lucru: oricât de bun manipulator ar fi cineva, oricâtă carismă ar avea, până la urmă când se apropie de cineva suficient va fi văzut ca exact ceea ce este: un narcisist, un isteric, un sociopat, un antisocial, orice-ar fi. De aceea astfel de ”creștini” păstrează distanța și preferă locurile în care să le fie văzută doar fața de ”creștin de duminică”, pentru că atunci când îi cunoști mai bine afli cine sunt de luni și până sâmbătă.

Răutatea din inima omului nu este un concept nou, Biblia îl descrie îndelung pentru că este un fenomen atât de răspândit pe cât sunt oamenii de răspândiți pe suprafața pământului. Iată câteva exemple:

Psalmii 52:2 Limba ta nu născocește decât răutate, ca un brici ascuțit, viclean ce eşti!

Psalmii 64:3 Ei îşi ascut limba ca o sabie, îşi aruncă vorbele lor amare ca niște săgeți

Psalmii 52:4,5 Tu iubeşti numai cuvinte nimicitoare, limbă înșelătoare! De aceea şi Dumnezeu te va doborî pe vecie, te va apuca şi te va ridica din cortul tău şi te va dezrădăcina din pământul celor vii.

Psalmii 57:4 Sufletul meu este între niște lei: stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări, în mijlocul unor oameni ai căror dinţi sunt sulițe şi săgeți şi a căror limbă este o sabie ascuțită.

Alege viaţa, ca să trăieşti (Deuteronomul 30:19) Partea II

 

Există o soluție: ”Supuneți-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviți-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi. Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor; curățiți-vă inima, oameni cu inima împărțită!” Un om nu poate sluji la doi stăpâni,  ”căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. (Matei 6:24) Așadar un creștin nu mai poate da curs răutăților firii fără să aibă inima împărțită. ”Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraților! Cine vorbește de rău pe un frate sau judecă pe fratele său vorbește de rău Legea sau judecă Legea. Şi, dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător.”, continuă Iacov, iar pe de altă parte cuvântul ne spune să ne judecăm singuri, ca să nu fim judecați (Matei 7:1). 1 Corinteni 6:7 atrage atenția asupra reacției creștinești în fața limbilor otrăvitoare: ”Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi este un cusur pe care-l aveţi. Pentru ce nu suferiți mai bine să fiţi nedreptățiți? De ce nu răbdați mai bine paguba?” Adevărul are o caracteristică: va fi revelat, așa cum toate cele ascunse ies la iveală atunci când apare lumina. Deci nu ar trebui să ne facem griji că oamenii vorbesc împotriva noastră, până la urmă, ”fiecare pasăre pe limba ei piere”, iar  ”limba niciun om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte”. Până la urmă este cunoscut faptul că șerpii veninoși nu mor de la propria otravă, nici dacă se mușcă de limbă, pentru că și-au dezvoltat anticorpi care-i apără de propriul venin. Așa și unii ”creștini”, și-au dezvoltat acești anticorpi care se numesc fire și care, cu cât mai mult este hrănită, cu atât mai mult crește și stăpânește. Pavel spune corintenilor: ”...ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâți, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.” Iată că nu doar vouă și nouă ni se întâmplă! Așa este de când lumea, cei care muncesc sunt criticați și vorbiți de rău de cei care stau pe margine și nu fac nimic (1 Cor 4:12,13). Cu aceeași limbă cu care varsă venin se și roagă, se spală pe gură și merg la biserică afișând fața de creștin smerit. Se poate aplica aici parte din versetul din Proverbe cu femeia care păcătuiește, apoi ”se șterge la gură şi apoi zice: „N-am făcut nimic rău.” (Prov. 30:20). Așa este și omul care se autodenumește creștin dar are un comportament condamnabil.  Dar biblia ne spune că ne vom cunoaște cu toții după roade. Roadele firii sau roadele Duhului, roadele urii sau roadele bunătății și răbdării. Și nu oricine spune ”Doamne, Doamne...n-am făcut noi, n-am dres noi....?” va intra în locul pregătit pentru cei care au crezut.

Și mai există soluții:  ”Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Matei 5:44); „Purtați-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos” (Galateni 6:2); ”Numai purtați-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămâne departe de voi, să aud despre voi că rămâneți tari în acelaşi duh şi că luptați cu un suflet pentru credinţa Evangheliei” (Filipeni 1:27); ”...binecuvântați pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi” (Luca 6:28); ”Încolo, fraților, rugaţi-vă pentru noi ca Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit, cum este la voi” (2 Tesaloniceni 3:1); ”Rugaţi-vă pentru noi, căci suntem încredințați că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile”. (Evrei 13:18).

Creștinul nu se răzbună, el are încredere că Dumnezeu se va îngriji de vrăjmașii lui, de defăimătorii lui, de bârfitorii și calomniatorii lui. Creștinul își păstrează pacea și nu se lasă tulburat. Creștinul știe și crede că răzbunarea e a Domnului. ”A Mea este răzbunarea şi Eu voi răsplăti Când va începe să le alunece piciorul! Căci ziua nenorocirii lor este aproape Şi ceea ce-i aşteaptă nu va zăbovi.” (Deuteronomul 32:35);

”Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său.” (Evrei 10:30); ”Preaiubiţilor, nu vă răzbunați singuri, ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul” (Romani 12:19).

Dumnezeul nostru este Dumnezeu ordinii și echilibrului. El pune ordine și în poporul Lui, astfel că El rânduiește dregători și slujitori care să mențină ordinea în Trupul lui Cristos și în societate. ”Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuși nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt niște slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să dați: cui datorați birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.” (Romani 13)

Știm că: ”Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi dorește ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăință”. (2 Petru 3:9) Așa că, chiar dacă în sinea noastră dorim măcar un pic de răzbunare pentru ce ni s-a făcut, Dumnezeu are alte planuri cu oamenii: să-i aducă la mântuire. Iar noi nu avem decât să iertăm greșiților noștri, ca să fim iertați la rândul nostru pentru ceea ce am greșit, ca să nu ne asemănăm exact cu aceia care ne-au făcut rău și care-și vor primi răsplata după faptele lor. Noi suntem datori ”Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.... să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se apropie. Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecății şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți”.  (Evrei 10)

...să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii le-au pierdut şi au căzut din credinţă. 1 Timotei 1:19 Partea III

 

Și dacă niciuna dintre aceste soluții nu funcționează iar oamenii continuă să trăiască după cum vor ei numindu-se în același timp creștini și frecventând biserica, ultima resursă pusă la îndemână de cuvânt este arătată în Corinteni: ”În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunați laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.” (1 Corinteni 5:5). 1 Timotei 1 se  vorbește despre Imeneu și Alexandru care huleau, făceau rău, vorbeau împotriva fraților și lui Dumnezeu și au fost și ei dați pe mâna Satanei. Dar de ce trebuie să facem așa ceva? Și cine poate face asta? Desigur, aici vorbește Pavel despre aceia pe care îi consideră atât el, cât și biserica, drept irecuperabili. Nu este un lucru de dorit ca astfel de oameni să continue să se amestece cu creștinii născuți din nou, care fac cinste Numelui Domnului, pentru că așa cum un măr putred strică toate merele din jurul lui, tot așa un om ca acesta ”agață” creștinii mai tineri și mai naivi și îi îndepărtează de Cale.

Deci este vital să ne păstrăm credința și un cuget curat, așa cum sfătuiește Pavel pe Timotei, ”să păstrezi credinţa şi un cuget curat, pe care unii le-au pierdut şi au căzut din credinţă”, ca să rămânem lângă Dumnezeu și în Dumnezeu, ca să nu ne părăsim mântuirea. În primul capitol către Romani, Pavel are o listă de lucruri de care un creștin trebuie să se debaraseze. De la viclenie, obrăznicie, invidie, pe care nu le considerăm așa grave, până la curvie și crimă, avem aici oglinda în care nu ar trebui să se regăsească niciun creștin. Răutatea, lăcomia, bârfa, încălcarea cuvântului dat, lăudăroșenia, neascultarea, născocirea de rele, mândria – sunt toate comportamente nedemne de un copil al lui Dumnezeu. Aici Pavel se adresează creștinilor din Roma și vorbește despre starea decăzută a omenirii, subliniind faptul că oamenii nu se pot justifica pentru astfel de fapte, mai ales oamenii care-și spun creștini. Pavel afirmă că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Aici nu se adresează unora care n-au auzit niciodată despre Dumnezeu, ci tocmai acelora care aveau deja o Lege, cu care se și lăudau, dar n-o împlineau. Aceștia erau evreii din vremea aceea. Putem extinde mustrarea lui Pavel către evrei și către alții care se numesc acum creștini dar trăiesc și se comportă mai rău decât cei din lume, care nu au cunoștință despre Dumnezeu. Dar Pavel îi avertizează pe toți, cu Lege sau fără Lege, că nu se pot dezvinovăți. Ba dimpotrivă, cel care cunoaște poruncile lui Dumnezeu și nu le trăiește este cel care conduce oamenii spre iad: ”tu, cel care te măgulești că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoștinței depline şi al adevărului; tu deci, care înveți pe alţii, pe tine însuți nu te înveți?” Iar continuarea ar trebui să ne dea de gândit: „Căci din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri”, după cum este scris”. Iată că suntem responsabili ca purtarea și umblarea noastră să atragă oamenii către Dumnezeu, nu-i să-i conducem pe drumul către iad, chiar dacă este pavat cu intenții bune! De aceea nu trebuie să ne însoțim cu astfel de oameni!

”Căci cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile bune să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înșelătoare. Să se depărteze de rău şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească. Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveţi nicio teamă de ei şi nu vă tulburaţi! Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.” Fiţi totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândeţe şi teamă, având un cuget curat, pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău”. (1 Petru 3) Vor fi mereu astfel de oameni, chiar în biserică. Noi nu trebuie să ne lăsăm tulburați și distrași de ei, pentru că își vor lua răsplata. Cu diavolul nu se stă la taclale și nu se negociază. Trebuie să ne îndepărtăm de ei și de cei care-i susțin. ”Depărtează-te de nebun, căci nu pe buzele lui vei găsi ştiinţa!” (Proverbe 4:16)

Pavel îl avertizează pe Timotei: ”Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia”. (2 Timotei 3) Recunoașteți tabloul? Din păcate, pe cei mai mulți dintre aceștia îi putem găsi duminica în biserici. Nu-i așa? După Timotei, Pavel îl sfătuiește și pe Tit: ”După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări...”. 

Slujba creștinului este să ajute oamenii să-L cunoască pe Hristos, nu să încerce să-i schimbe. Schimbarea o face Dumnezeu, dacă omul dorește. Creștinul poate doar să sfătuiască și să învețe pe oameni, în speranța că Dumnezeu le va da pocăința ca să ajungă la cunoștința adevărului, că venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia. Iar în acest proces trebuie să ne așteptăm la împotrivire. ”De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți.” Chiar dacă ”oamenii răi şi înșelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi”, Pavel spune: ”Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învățat şi de care eşti deplin încredințat, căci ştii de la cine le-ai învățat”. Încercarea de a forța nota ca cineva să se schimbe și să dea cinste lui Dumnezeu, ca un creștin real, nu ne va aduce decât frustrare și dezamăgiri.

Însă pentru noi, cei care credem și trăim așa cum credem, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre stă la ușă și bate, gata să aducă cu Sine și răsplata, ca să dea fiecăruia după fapta lui. (Apocalipsa 22:12) Cei ce îşi spală hainele, au drept la pomul vieţii şi vor intra pe porți în cetate! Iar afară vor rămâne vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăiește în minciună! Să luăm aminte!

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a X-a (și ultima din serie). Credința

 

Am tot auzit cuvintele ”credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Dar cât de bine auzim noi? Cum auzim, cu ce auzim? În copilărie ne-au tot spus părinții: ”îți intră pe-o ureche și-ți iasă pe cealaltă!” când părea că auzim dar nu ascultăm. Cam așa stau lucrurile și cu credința. În capitolul credinței, Evrei 11, citim: ”Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri cari se văd.” Dumnezeu a zis, (ne spune Geneza) și totul a luat ființă. Credința este puterea lui Dumnezeu, este forța care schimbă oamenii, este un dar al harului lui Dumnezeu. Avem definiția ei în Evrei 11:1 și 11:6.

Știm din Biblie că Avram este părintele credinței. Cum așa? De ce? Pentru că el crezut pe Dumnezeu și Dumnezeu i-a socotit această încredere neprihănire. Dicționarul traduce neprihănirea ca o stare fără păcat, puritate, iar traducerile moderne spus că neprihănirea este îndreptățire, cu alte cuvinte, putem sta înaintea lui Dumnezeu, prin credință, fără teamă. Care a fost viața lui Avram cu Dumnezeu? Dumnezeu l-a chemat, el a auzit, Dumnezeu i-a zis ”du-te” și el a plecat. Unde? N-a știut unde va merge! (Evrei 11:3-9,11) A plecat fără să știe unde se duce. A știut doar că Dumnezeu ce promite, face! Și s-a dus. Astăzi noi avem cuvântul scris. Puțini dintre noi își mai bazează viața și relația personală cu Dumnezeu pe experiență. Ni se pare că auzim ceva și, ca să ne confirmăm, mergem la Biblie și căutăm acolo ceva care să confirme ce-am auzit. Și numim asta credință. Citim despre Avram că s-a dus și nu știa unde se duce. Când a ajuns acolo, s-a așezat ”ca într-o țară care nu era a lui”. Cum te simți în viața pe care o duci acum? Este sufletul tău liniștit? Este totul în regulă? Ești unde ai crezut că trebuie să fii? Este locul unde te afli acela în care ai crezut că te vei afla? Ești acolo unde ai crezut că vei merge? Sau nu? DAR, cu toate acestea, ești încredințat că totul va fi bine?

La început, am primit fiecare, odată cu credința - nașterea din nou și, cu nașterea din nou - Duhul Sfânt. Am plecat la drum. Dumnezeu, care este Creatorul a tot ce există, a început să ne pregătească pentru a putea fi ”împreună lucrători cu El”. El a făcut lumea după niște reguli, după niște legi eterne. Noi funcționăm după aceleași legi. La început, ca unor copii, ni s-au dau câteva cuburi cu care să învățăm a construi, dar, din păcate, unii dintre noi nu trec mai departe de acele cuburi ale copilăriei spirituale, așa că Dumnezeu nu ne poate încredința materia primă a unei lucrări mai ample.

În Habacuc 2:2 spune: ”Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi ușor!” Iar în Isaia 30:8, cuvântul lui Dumnezeu spune același lucru: „Du-te acum”, zice Domnul, „de scrie aceste lucruri înaintea lor pe o tăbliță şi sapă-le într-o carte, ca să rămână până în ziua de apoi, ca mărturie pe vecie şi în veci de veci.” Scrie viziunea vieții tale și pune-o înaintea ochilor tăi pentru a fi focalizat în permanență asupra realizării ei. Astfel, Biblia spune că noi trebuie să învățăm să ne identificăm viziunea, dorințele și să le punem pe o tablă, în cazul nostru pe o listă, o hârtie. Este adevărat că această tăbliță este inima noastră, dar, în ce mă privește, funcționez mai bine dacă scriu lucrurile, așa ca în verset și le țin înaintea ochilor, ca să nu le pierd din vedere.  

Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi ușor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreșit.

Ceea ce Dumnezeu ne-a dat ca viziune sau chemare, am închis în ”cutia” capacității noastre de înțelegere, ca s-o putem ”citi”. Atât am putut face la vremea aceea, atât am putut înțelege. După o vreme, credem că împlinirea zăbovește. Atunci începem să căutăm în altă parte. Ne pierdem răbdarea. Dar nu ne gândim nicio clipă că poate n-am înțeles noi bine, că poate am avut (și avem încă) o înțelegere limitată de sufletul nostru. Trebuie să fim flexibili, să putem înțelege tot mai mult și tot mai clar ceea ce ne spune Dumnezeu, ca să nu oprim sau să stricăm viziunea pe care am primit-o. Pentru că, având o relație personală cu Dumnezeu, avem puterea de a înțelege și a duce la îndeplinire ce am primit, atât cât este partea noastră de făcut, chiar dacă lucrurile nu vor fi, în final, așa cum am crezut noi că vor fi.

Dacă ești confuz cu privire la viziunea ta, întoarce-te de unde ai plecat, amintește-ți și împrospătează-ți viziunea, începe să chemi lucrurile care nu se văd ca și cum ele ar fi deja, pregătește-te să le vezi, chiar dacă ele nu vor arăta așa cum ai crezut tu că vor arăta.

Cred că cel mai greu lucru este să ne dăm seama când este Dumnezeu Cel care ne vorbește. Dacă nu-ți vorbește El ca să cobori din barcă, cum te vei putea întoarce înapoi, în barcă?

Dumnezeu vorbește exact identității tale. Dacă vei asculta și vei înțelege corect, vei deveni ceea ce trebuie. Dumnezeu vrea să-ți spună:

Dincolo de ceea ce faci, Eu vreau să fii fericit/ă fiind TU!

Lasă-L pe Dumnezeu să te iubească în acel unic mod, în care nu iubește pe altcineva. Dacă ești părinte, știi că oricâți copii ai avea, îi iubești la fel, dar în mod diferit, pentru că sunt toți ai tăi, dar sunt diferiți. Ca să poți ajuta pe cineva, trebuie ca, mai întâi, Dumnezeu să fi lucrat în viața ta, ca să aducă schimbarea, vindecarea, transformarea, devenirea. Nu poți da mai departe decât ceea ce ai! Nu te poți ruga pentru altcineva ca să fie vindecat, câtă vreme tu ești bolnav! Nu te poți ruga pentru eliberarea cuiva, câtă vreme tu ești dominat de fire, de pofte, de păcat sau mai rău. Nu te mai mulțumi cu puțin!

Dumnezeu te întreabă azi: ce vrei pentru tine?

Când te întreabă asta, nu te întoarce către El să-I spui: ”Ce vrei Tu, Doamne!”, pentru că El te întreabă pe tine. Vrea ca tu să știi ce vrei. Ca să-I poți cere. Biblia ne spune că nu avem pentru că nu cerem. Dacă Dumnezeu investește încredere în tine, și-ți cer să-I spui ce-ți dorești, atunci n-ar trebui să pozezi în ”smerit” – ”nu știu, Doamne, Tu știi!”, ci ar trebui să te gândești bine ce vrei și să-i ceri. Nu se pune problema să ceri ceva ce nu este după voia Lui, pentru că, de-acum, ar trebui să știi care este voia Lui. Ne este greu să-I cerem lucruri, așa-i? Da. Din două motive: din mândrie (uneori mascată sub o smerenie de tip ”nu merit”) și de frică (”n-o să-mi dea”). Dar știm foarte bine că merităm, pentru că suntem copiii Lui preaiubiți, iar frica vine din faptul că știm că ținem în mână lucruri de care nu avem nevoie, din rutină sau obișnuință și va trebui să le dăm drumul, ca să primim ceva mai bun. E ca atunci când soțul sau soția te întreabă: ”Ce vrei să facem azi?” și tu spui ”ce vrei tu, dragă”, apoi toată ziua strâmbi din nas nemulțumit/ă că nu-ți convine ce-a ales.

Aceasta este lipsă de responsabilitate și ceri altuia să decidă pentru tine ca să ai pe cine da vina dacă lucrurile nu merg cum ți-ai dorit.

El vrea să-ți dea nu numai ceea ce ai nevoie, ci și ceea ce îți dorești, ceea ce are mai bun pentru tine, pentru că te iubește și vrea să-ți fie bine!

Credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. Dar cât de bine auzim noi, cât de clar, cât de curat? Și cât din cuvântul auzit va fi filtrat prin mintea, emoțiile, voința și imaginația noastră și, astfel, pervertit? Biblia ne spune să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima? Ce înseamnă asta? Înseamnă că mintea, emoțiile, voința și imaginația trebuie supuse în totalitate Lui! Dacă ar fi așa, am gândi, am simți, am vrea și ne-am imagina exact ca El. În sufletul nostru nu putem avea încredere, atâta timp cât nu-I este suspus în totalitate lui Dumnezeu. Cine, în afară de Fiul, poate spune că are inima toată a Lui?

Domnul a avut îndrăzneala să spună: ”Eu și Tatăl una suntem!” Noi nu putem spune asta, pentru că ne lăsăm distrași de poftele, dorințele, firea noastră, lucrurile care sunt după voia lui Dumnezeu. Știm că nu ne calificăm să spunem așa. Dar am putea, nu-i așa?

Oare Isus putea să spună nu atunci când a auzit chemarea să meargă să Se jertfească pentru noi?  Sigur că putea! Dar n-a făcut așa, ci a mers, știind că va trebui să plătească un preț. Noi de ce nu putem face la fel? Avem tot ce ne trebuie, Dumnezeu ne-a echipat pentru ascultare!

”Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă pecețile? Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție şi preoți pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăți pe pământ!” (Apocalipsa cap. 5)

Pe ce se baza auzirea lui Avram? El, Moise, David și toți ceilalți n-aveau un cuvânt scris. Ei își bazau auzirea și umblarea pe experiență. Singurul lor cadru de referință a fost acționarea pe baza a ceea ce au auzit, chiar dacă era contrat logicii lor sau emoțiilor lor sau imaginației lor. În lumea Vechiului Testament oamenii pășeau în viață prin credință, fără să fi avut o Biblie scrisă, cum avem noi. Chiar dacă și-au exprimat îndoielile (Sara a râs când a auzit promisiunea), au pășit bazați pe cuvântul auzit de la Dumnezeu în mod direct.

Oare vrea Dumnezeu să auzim și noi așa? Sigur că vrea! Și atunci de ce nu auzim? Noi credem că înțelegem, dar n-am experimentat acel fel de credință. Noi căutăm ca Dumnezeu să ne schimbe mediul, soțul, soția, copiii, rudele, vecinii, colegii, circumstanțele, dar nu ne gândim că Dumnezeu vrea să ne schimbe pe noi. A auzit Isus pe Tatăl corect? Da. Putem și noi auzi mai bine și mai corect? Da. De ce nu se întâmplă așa? Pentru că toată credința noastră se bazează doar pe niște versete învățate pe de rost și nu pe experiență. Știm că nu ne putem încrede în noi, pentru că mai avem o fire nerăscumpărată, dar uităm că în tot procesul devenirii noastre, Dumnezeu a avut har nemăsurat. Ne-a tolerat greșelile, ca să putem învăța și să putem crește, să putem sta în picioare. Sufletele noastre sunt atât de prinse de alte lucruri, de alte priorități, încât nu putem auzi cum trebuie. Credem cum am fost învățați că ”într-o zi, în cer...” vom fi vindecați, eliberați, dar Dumnezeu vrea să fim așa aici și acum. Dacă nu ar vrea așa, de ce ne-ar mai lăsa în viață după ce am fost mântuiți, dacă n-ar fi așa, la ce-ar folosi credința noastră celor de pe pământ, unde ne-ar fi mărturia? Asemeni religioșilor vremii Lui, care nu înțelegeau ce spunea El și căutau să-L omoare, nici noi nu înțelegem, ei căutau să-L omoare pentru că a spus ”Eu și Tatăl una suntem”. Noi nu îndrăznim să spunem asta, chiar dacă știm că suntem copiii Lui, dar pentru asta trebuie să fim acolo, pe linia aceea, în postura aceea de ascultare totală și dedicare totală. Și nu vrem. Este incomod. E greu. E imposibil. Ba nu e! Pentru că toate-s posibile pentru cel ce crede!

Ioan 14 face referire la cuvintele Domnului, care a zis că noi vom face lucruri mai mari decât a făcut El. Înțelegi asta? Fără o credință mai mare, care să vină printr-o auzire mai clară, nu avem cum să facem astfel de lucruri.

Dumnezeu a promis lui Avram un fiu. Sara n-a avut răbdare și i-a dat-o lui Avram pe Agar. A rezultat Ismael. Și ție ți-a promis Dumnezeu lucruri. Tu știi care sunt acelea. Dacă nu s-au împlinit încă, te-ai întors din drum sau ai continuat pe Calea îngustă? Când Dumnezeu îți vorbește fugi la Biblie să primești confirmarea sau mergi la o Persoană, la Domnul? Să nu înțelegeți că vă îndemn să nu mai citiți Biblia, dar  Isus nu a îndrumat oamenii cât a fost pe pământ la o carte scrisă, ci la El! El i-a învățat pe ucenici Calea prin experimentare, nu dintr-o carte, fie ea și Biblia. Dacă treci prin persecuții, ce faci? Te întorci din drum sau mergi înainte? Ai experimentat multă durere? Sufetul tău a fost chinuit și a suferit? A fost această durere așa de mare încât să te întorci din drum?

Dacă dorința de a merge înainte este mai mare decât durerea, atunci ai ajuns mai departe decât ai crezut.

În viața de credință suntem ca acel alergător la maraton. Pornim la drum și alergăm. La un moment dat ajungem la capătul puterilor, la ceea ce specialiștii numesc ”punctul mort”, de care simțim că nu mai putem trece. Dar trecem, dacă nu ne oprim. Simți că-n viața ta ai ajuns la punctul de care nu poți să mai treci? Atunci ai nevoie de trezire! De o împrospătare, o înviorare, o infuzie de putere. Dacă ceri, o vei primi. Dacă nu, vei compromite relația cu Dumnezeu și te vei mulțumi cu Ismael, în locul lui Isac, cel veritabil! Dacă în tine se va vedea imaginea pe care ai primit-o de la Dumnezeu, atunci ești echipat corespunzător și ai toate resursele să mergi mai departe, chiar dacă va trebui să urci acel munte pe care simți că nu-l poți urca. Și chiar dacă n-am primi împlinirea promisiunii în timpul vieții noastre, ce s-ar întâmpla? Eroii Bibliei nu au primit această împlinire, această făgăduință, în timpul vieții lor. Și au fost considerați de către Dumnezeu speciali. Dar nu mai speciali ca noi, pentru că ei au așteptat ca și noi să fim împreună cu ei la împlinirea făgăduinței: ”Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11:39,40)

Dacă visul pe care l-a pus Dumnezeu în inima ta depinde de felul cum asculți, atunci împlinirea acestui vis este responsabilitatea ta. Dacă Dumnezeu te întreabă ”tu ce vrei pentru tine?”, asumă-ți răspunderea și spune-I ce vrei. Dacă El îți pune două situații în față și te pune să alegi, înseamnă că are încredere în tine. Dacă vei greși, te va corecta. Așa vei învăța și vei înainta.

Tatăl și Fiul sunt una. Noi suntem în Fiul. Atunci avem aceeași identitate. Ce vede Fiul pe Tatăl făcând, aceea face. Acesta este rezultatul identității lor comune! Dumnezeu vrea să aibă încredere în noi. Dar asta este posibil numai dacă ne vom face și noi partea. Dacă ne ridicăm dincolo de sufletul nostru,  Îl putem vedea pe Dumnezeu și vom fi împreună lucrători cu El. Atunci nu-L vom mai întreba care este voia Lui, pentru că o vom cunoaște! Când îți înțelegi și-ți recunoști limitările, El poate avea încredere în tine, pentru că voința ta, inima ta este supusă Lui. El știe că de-acum umbli prin credință și poți coborî din barcă!  

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a IX-a. Voința și motivația

Voința este definită de literatura de specialitate drept ”acel mecanism de autoreglare, prin intermediul căruia reușim să ne activăm și să ne mobilizăm energia fizică și neuropsihică în vederea  depășirii obstacolelor pentru satisfacerea stărilor de necesitate (motivație) și atingerea scopurilor”.

Cu toții cunoaștem rugăciunea arhicunoscută care spune ”facă-se voia Ta...” din Matei 6:10. În cadrul filozofiei și psihologiei, cauza determinantă a voinței oscilează între liberul arbitru și destin. În cultura populară românească este cunoscut și repetat des proverbul ”Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!”, ca și cum omul s-ar naște cu un destin predeterminat și nu are de ales, trebuie să se lase purtat de valul vieții.

Actul de exercitare a voinței presupune existența unor motive, a unei motivații. Analizarea motivelor până la înțelegerea scopurilor, duce la luare unei hotărâri și apoi la punerea ei în practică. Cele mai importante trăsături ale voinței sunt forța, perseverența, consecvența, fermitatea și independența. Forța este energia necesară de care este nevoie pentru a depăși obstacolele de depășit. Ea are de-a face cu două categorii de obstacole: interne (impulsuri, tendințe, tentații, etc.) și externe (naturale, fizice, relaționale, sociale, etc.). Auzim adesea formulări ca: ”are o voință puternică” sau ”n-are niciun pic de voință”. În funcție de forța interioară cu care un om își depășește obstacolele, condiția, își pune în aplicare deciziile, acel om este catalogat de alții ca având o voință puternică sau slabă. Perseverența este capacitatea de a depune efortul necesar pentru atingerea obiectivelor, în ciuda piedicilor apărute. Consecvența este necesară pentru menținerea deciziei luate și a direcției spre care se dorește a merge. Fermitatea este stabilitatea deciziilor, iar atunci când scopul este bun, corect, justificat fermitatea are conotație pozitivă, iar atunci când scopurile sunt nejustificate, refuzul de a schimba decizia devine o trăsătură negativă, adică încăpățânare. Iar independența este capacitatea de a-ți duce viața de sine stătător, pe baza hotărârilor și scopurilor proprii.

Voința nu apare de nicăieri, ea are la bază o intenție, un impuls, un scop. Sau așa ar trebui să fie. Atunci când nu ne batem capul să ne cunoaștem, când urmăm orbește niște impulsuri, niște nevoi, niște tentații este ca și cum motorul nostru interior ar trece dincolo de rațiune și s-ar impune. Motivele care declanșează un act de voință sunt diverse. De la nevoi/necesități primare (foame, sete, nevoi de afirmare, de siguranță, de socializare, etc.) până la tentații, avem o sumedenie de factori care ne îndeamnă la acțiune. Sau la inacțiune.

Într-un articol de pe blogspot, prof. Olga Roateș spune: ”Activitatea voluntară prezintă obligatoriu motiv, scop și mijloace de realizare. Chiar în desfășurarea ei, în diferitele sale etape putem constata intervenția celorlalte fenomene psihice. În prima etapă se actualizează anumite motive  și orientarea preliminară spre anumite scopuri. Motivele pot fi de tot felul (de la organice la cele superioare, de la cognitive la afective etc.). Legarea motivului de scop înseamnă dorință, apoi, formularea în cuvinte (limbaj) ca intenție și în final se construiește planul mintal al acțiunii. Aici gândirea are rolul hotărâtor. Ea e cea care surprinde relațiile  dintre cerințele obiective și capacitățile subiective, deci mărimea obstacolului,  orientează voința spre scopuri raționale, realizabile, apreciază modalitățile, mijloacele de execuție a activității.  În etapa luptei motivelor concurente, care îndeamnă omul către activități (scopuri) diferite, tot gândirea e cea care ajută voința să aleagă scopul mai valoros, consecințele ce decurg de aici. Prefigurarea imaginativă a acestui scop valoros susține deliberarea.  În etapa deciziei (alegerea unui motiv valoros și eliminarea/amânarea celorlalte) intervin trăirile afective (omul resimte efectiv, chiar dramatic,  situațiile implicate în satisfacerea unora și nesatisfacerea  altora). Tot în această etapă a deciziei intervin o serie de trăsături de personalitate: trăsături temperamentale, nivel de aspirații, atitudini față de succes/eșec, sistemul personal de valori, trăsături voluntare de caracter. În etapa execuției sunt mobilizate toate informațiile (unele din memoria persoanei), operațiile  și capacitățile (aptitudini, inteligență, creativitate)  cerute de activitate. În etapa verificării rezultatului și generalizării schemei de lucru, spre a putea fi folosită și altă dată, iarăși gândirea revine în prim plan.

           Procesele afective sunt și ele beneficiarele acestui tip de reglaj. Știm că există trăiri pozitive sau negative. Ele sunt energetice mobilizează și reorganizează resursele energetice ale omului.  Reglajul voluntar se îndreaptă către păstrarea trăirilor ce susțin  activitatea,  diminuare sau chiar eliminarea celor ce împiedică activitatea, atingerea scopului( îngrijorare, neliniște, teama, frustrarea etc.)

        Legat de personalitate, calitățile voinței sunt integrate în structuri mai complexe și devin trăsături voluntare de caracter.”

Pe scurt: motivul stă la baza acțiunii. Acest motiv, fie el de origine emoțională, fie intelectuală, primește un scop, pe care autoarea îl numește dorință. Pasul următor este intenția și apoi urmează punerea în aplicare a acesteia prin întocmirea unui plan de acțiune. Deși pare un proces simplu, natural, nu e chiar așa ușor. ”În etapa deciziei (alegerea unui motiv valoros și eliminarea/amânarea celorlalte) intervin trăirile afective (omul resimte efectiv, chiar dramatic,  situațiile implicate în satisfacerea unora și nesatisfacerea  altora).”  În această etapă omul decide să acționeze sau nu, pe baza multor factori. Educația, mediul de proveniență, sistemul de valori moștenit și autoimpus, sunt cel puțin câteva din variabilele care vor duce la un rezultat sau altul.

Prof. dr. Cristina Antoaneta Morjan a publicat un articol despre relația între motivație și afectivitate într-o revistă a Universității Constantin Brâncuși din Târgu-Jiu. În acest articol spune:  

”Motivația se definește ca fiind fenomenul psihic reglator ce constă în ansamblul necesitaților interne ce declanșează și susțin activitatea omului, in timp ce afectivitatea este procesul reglator ce reflectă trăirile subiective, rezultate din satisfacerea sau nesatisfacerea unor trebuințe. Așadar, dacă motivația poate fi considerată "motorul" vieții noastre psihice, afectivitatea constituie suportul sau "combustibilul" energetic și totodată ecoul sau rezonanța în subiect a stimulilor ce acționează din exterior sau din interior, în funcție de starea internă a individului la un moment dat. Fiind o entitate în acelaşi timp biologică, psihică și socială, omul normal se caracterizează printr-o multitudine de trebuințe, motive, interese, convingeri, etc, pe care însă nu și le poate satisface integral și imediat, fapt ce-i provoacă o diversitate de trăiri afective mai simple sau mai complexe, pozitive sau negative, trecătoare sau de durată, etc. Motivația se exprimă în emoție, dar și emoțiile se repercutează asupra motivelor, declanșând acțiunea. Dorințele, motivele, aspirațiile omului împreună cu sentimentele, convingerile sale, generează atitudinile sale, îi conturează deci caracterul, ele jucând rolul unui selector de informații și situaţii. (Omul bun, milos, tandru se va comporta altfel decât cel nemilos, distant). De aceea s-ar putea spune, parafrazând un vechi proverb: "Spune-mi ce interese ai ca să-ți spun cine eşti". Un alt aspect relevant pentru relația celor doua fenomene este faptul că toate calitățile proceselor afective se manifestă în funcție de motivație astfel: polaritatea depinde pe de o parte de realizarea sau nerealizarea trebuințelor, dorințelor care creează stările afective pozitive sau negative, iar pe de altă parte, caracterul stenic sau astenic al acestora este apreciat în relațiile lor cu motivele care pot declanșa și susține acțiunea sau o pot frâna, bloca, amâna; intensitatea proceselor afective este dependentă de valoarea obiectului pentru subiect.”

Între voința noastră și motivele noastre, de oricare ar fi ele, este o legătură certă, dar nu foarte vizibilă. Poate această legătură este evidentă pentru cei care ne privesc, lângă care trăim, dar nu este neapărat observată de noi, decât în măsura în care îi acordăm suficientă atenție. Pentru că se întâmplă toate ”în ograda noastră”, suntem subiectivi. Trebuie să avem atât inteligență emoțională cât și maturitate, ca să ne cunoaștem bine și să ne recunoaștem emoțiile și motivele. Obiectivitatea și capacitatea de a ne detașa, ca să ne putem analiza motivațiile, sunt de dorit în viața noastră. Una este cunoașterea teoretică și alta practica.

Oscilația între credința în predestinare și voința liberă/liberul arbitru a creat atâtea doctrine și religii în lume. În creștinism există două linii evidente: o parte din creștini cred că destinul ne este trasat dinainte, alții cred că avem o voință liberă și este alegerea noastră dacă vrem să-L primim pe Isus ca Domn și Mântuitor, apoi să ne supunem voința Lui.

Chiar și în acest lucru vedem că alegerile noastre au motivații diferite. Unii aleg viața creștină de teama iadului, alții din dragoste față de Dumnezeu și bunătatea Lui. Alegerile noastre de azi pun temelia pentru omul care vom fi mâine. La venirea în această lume oamenii sunt echipați cu tot ce este necesar pentru devenirea lui. De munca pe care va alege să o depună (sau nu) depinde ceea ce va deveni.

Oamenii sunt atât de diferiți, vin la Dumnezeu cu un istoric atât de divers, cu mediul cultural și educația atât de diverse, încât nu se poate trage o linie și să se concluzioneze că unii sunt corecți iar alții greșiți.

Partea sufletească a omului, care cuprinde mintea, emoțiile și voința, este partea de care creștinul trebuie să se ocupe în mod deosebit. Pentru că este partea lui de lucrat. Dumnezeu este de partea noastră, să ne ajute, dacă noi suntem serioși în devenirea și maturizarea noastră. Dar trebuie să ne facem partea. Nu putem aștepta ca Dumnezeu să facă totul în locul nostru, El Și-a făcut deja partea prin faptul că ne-a dat nașterea din nou.

Filipeni 2:12 spune că este responsabilitatea noastră să păstrăm ce am primit: ”după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur”, iar Petru spune în prima lui epistolă, în versetul 9 care va fi răsplata pentru efortul nostru: ”pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre”.

 

Bibliografie

http://psiped-olga.blogspot.com/2016/05/relatia-dintre-vointa-si-celelalte.html

https://www.utgjiu.ro/revista/dppd/pdf/2016-03/2_Morjan%20Cristina%20Antoaneta.pdf

 

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a VIII-a. Emoțiile

 

Sfera afectivității omului este foarte variată. Emoțiile, dispozițiile, sentimentele şi pasiunile sunt câteva categorii care fac parte din latura emoțională a sufletului uman.

Emoțiile sunt trăiri afective cu durată scurtă, cu intensitate în general ridicată, dar variabilă, şi de obicei apar ca reacție la lucrurile sau gândurile cu care ne confruntăm. Unele din emoții, groaza, furia, disperarea şi bucuria explozivă se trăiesc extrem de intens. Ele mai poartă denumirea de emoții șoc tocmai pentru că, atunci când le trăim, au tendința de a acapara întreaga ființă, scăpând controlului conștient al omului şi, sub imperiul lor, oamenii săvârșesc cel mai des fapte necugetate.

Dispozițiile, în schimb, sunt trăiri afective cu o intensitate mai mică, mai difuze şi generalizate care pot dura ceva mai multă vreme (ore, zile). Atunci când suntem bine dispuși avem tendința de a ne bucura mai des, mai mult, pe când atunci când suntem prost dispuși parcă nimic nu ne intră în voie şi găsim ușor motive de ceartă şi de nemulțumiri.

Când vine vorba despre sentimente, atunci e bine de știut că, aceste sunt trăiri afective (mai) complexe - pentru că intervin în menținerea şi manifestarea lor şi alte procese psihice. Au o durata lungă (ani, întreaga viaţă), o intensitate moderată şi o stabilitate crescută. Ele evoluează din emoții prin repetare şi cristalizare şi tocmai din acest motiv uneori poartă aceleaşi nume (ură, iubire). Însă mecanismul de formare constă în faptul că, de exemplu, emoția îndrăgostirii repetată si stabilizată (la vederea aceleiași persoane dragi) dă naștere, prin cristalizare sentimentului iubirii, care sentiment se întreține mai apoi voluntar şi conștient. În cele din urmă pasiunile sunt trăiri afective foarte intense, de foarte lungă durată (întreaga viaţă), foarte stabile şi care implică în manifestarea lor întreaga personalitate a omului. Nu de puține ori se spune că pasiunile îl "stăpânesc" pe om. Ele îi mobilizează omului întreaga energie către satisfacerea ei. Unele pasiuni sunt nobile si constructive pe când altele sunt negative (patimi, vicii).

Prin filtrul celor cinci simțuri, noi percepem lumea într-un mod unic. Moștenirea noastră genetică, mediul în care am crescut, familia și școala, toate modelează personalitatea noastră într-un mod unic. De la perceperea lumii înconjurătoare, până la impulsurile noastre primare care ne dictează ce să ne dorim, ce nevoi avem, senzațiile se transformă în emoții, emoțiile se cristalizează prin dispoziții în sentimente, apoi începem să conștientizăm ce simțim și ce ne dorim, iar aceasta naște gândul. Gândul produce atitudini iar atitudinile se transformă în comportamente.

Tot acest proces de conștientizare al emoțiilor și sentimentelor poate fi dificil. Uneori nu înțelegem ce dorim sau ce simțim. Este doar o senzație difuză, confuză, care ne produce neplăcere și o stare de agitație și este greu să-i dăm de capăt. Dacă derulăm firul înapoi, așa cum facem și cu gândul, atunci când vrem să-l conștientizăm, tot așa trebuie să facem și cu emoțiile. Așa cum atunci când ne este foame simțim acea senzație cunoscută, tot așa fiecare emoție pe care o simțim are o cauză. Contactul cu oamenii, circumstanțele cu care avem de-a face zilnic, experiențele pe care le trăim, activitățile pe care le desfășurăm, toate acestea au potențialul de-a declanșa emoții. Dacă ne uităm puțin în jur, vedem pe tot locul manifestarea acestor emoții. Aproape toate emoțiile au un mod de a se exprima, dacă suntem bucuroși, râdem, dacă suntem triști, plângem, dacă suntem mânioși, țipăm și așa mai departe. Comportamentul nostru este doar o consecință a acestui proces de trecere de la emoție la gând și apoi faptă. Când un comportament este neplăcut sau dăunător, tot procesul trebuie derulat înapoi, până la rădăcina lui. Dacă suntem arțăgoși și certăreți, avem un motiv. Ce ne-a adus această dispoziție, această stare? Ce ni se pare că ne dorim și nu avem, care este frustrarea pe care ne-am clădit comportamentul arțăgos? Ne deranjează cumva vreo situație, vreo persoană, vreo atitudine, vreo nevoie neîmplinită? De ce n-am vrea să înțelegem cum funcționează emoțiile noastre, ca să nu le scăpăm de sub control? De ce n-am vrea să ne corectăm comportamentul și să fim oameni echilibrați și maturi, stăpâni pe noi, siguri pe identitatea noastră și să nu ne lăsăm purtați de toate toanele? Pentru că e o muncă. Pe care nu vrem să o facem. Ne-am obișnuit așa și credem că e normal. Până la urmă, toți au toane și dispoziții schimbătoare, este?

Doar că nu trebuie să fie așa. Cercetătorii și psihologii au dezvoltat de curând o scală a inteligenței emoționale. S-a constatat că unii oameni, deși foarte inteligenți, întâmpină destul de multe dificultăți în relații sau în circumstanțe care au de-a face cu emoțiile. Capacitatea de-a ne ține sub control emoțiile se poate măsura. Emoția apare în zonele inferioare ale creierului, cum ar fi amigdala, iar cunoașterea apare în centrele cerebrale superioare. Astfel, emoția precedă, de obicei, cunoașterea. De aceea trebuie să ne cunoaștem, să ne înțelegem, ca să știm de unde provin emoțiile și, în cele din urmă, acțiunile noastre.

Pe ”Pagina de psihologie” am găsit o clasificare a emoțiilor, care sună așa:
Emoții primare: răspunsuri fie adaptive – luptă, fugă sau îngheț pentru supraviețuire –, fie dezadaptative – luptă, fugă sau îngheț care interferează cu supraviețuirea. 
Emoții secundare: reacții la emoțiile primare. De exemplu, rușinea și furia sunt, de obicei, reacții la rănire. Emoțiile secundare tind să fie adverse și nedorite și interferează cu funcționarea eficientă. 
Emoții instrumentale: încercări de manipulare a mediului. Plânsul pentru a evita pedeapsa așteptată este un exemplu de emoție instrumentală.

Fiecare emoție are trei părți:
Gândurile noastre: idei sau imagini care ne apar în minte atunci când simțim o emoție;
Senzațiile noastre fizice: modificările fizice ale corpului (de exemplu, ritm cardiac crescut sau greață) atunci când simțim o emoție;
Comportamentul nostru: acțiunea pe care avem chef să o facem atunci când simțim o emoție.

Căutăm emoții pozitive, cum ar fi plăcerea, calmul, bucuria, și evităm emoții negative, precum frica, anxietatea, durerea, jena și rușinea. Emoția dă sens experienței noastre de viață și ne pregătește să acționăm. Începând din copilărie, experiența se organizează în „scheme emoționale“ care includ întotdeauna sentimente, tendințe de acțiune și, uneori, credințe. 

Conștientizarea emoțională este foarte importantă. Ea se realizează prin auto-observare. Se poate ține un jurnal cu scopul de a ajuta la conștientizarea sentimentelor automate. Unele persoane tind să evite și să nege că au sentimente puternice de ură sau gelozie și încearcă să nu le recunoască din motive culturale și religioase. Acceptarea este un ingredient cheie în ​​terapia centrată pe emoții. 

Puterea vulnerabilității

Brene Brown a scris câteva cărți foarte bune despre minte și suflet. În ”Puterea vulnerabilității” arată cum putem ajunge în viață la mari realizări permițându-ne să fim vulnerabili. ”Am descoperit (spune ea) că trebuie să ne lăsăm văzuți în totalitate, să ne arătăm vulnerabilitățile. Să iubim din suflet, chiar dacă n-avem nicio garanție.” E greu? Nu! E imposibil!

Spune autoarea, în timpul unui discurs: ”Curând, cam după 6 săptămâni de cercetare, am dat peste un lucru nenumit, care mi-a dezvăluit relațiile într-un mod nemaiîntâlnit, pe care nu-l înțelegeam. [...] S-a dovedit a fi rușinea. Rușinea e ușor de privit ca teama de rupere a relației. „E ceva legat de mine, pe care dacă l-ar ști sau vedea oamenii, nu voi mai fi demnă de o relație cu ei.” Vă pot spune despre ea că e universală, că toți o simțim. Cei care nu simt rușine n-au empatie sau capacitatea de a stabili legături. Nimeni nu vrea să vorbească de ea şi cu cât vorbești mai puțin de ea cu atât mai mult o simți. La baza acestei rușini, a ideii „nu-s suficient de bun” – toți știm sentimentul: nu-s destul de imaculat, de slab, de bogat, de frumos, de deștept, de promovat –, la bază e o chinuitoare vulnerabilitate, ideea că, pentru ca relația să se creeze, trebuie să permitem să fim văzuți cu adevărat.”  [...]  dacă i-aş lua pe toţi cei intervievaţi şi i-aş împărţi în oameni care au sentimentul propriei valori – la asta se reduce: la sentimentul valorii de sine, aceştia simt puternic iubirea şi ataşamentul – şi oameni care se chinuie să-l aibă, care se întreabă dacă-s destul de buni. E o singură variabilă care-i separă pe cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul de cei care se luptă pentru asta. Cei care simt puternic iubirea şi ataşamentul cred că sunt demni să le primească. Atâta tot. Sunt convinşi că merită. Pentru mine partea grea – ce ne împiedică să creăm relații e teama că nu suntem demni de ele – era ceva ce, personal şi profesional, simțeam că trebuie să înţeleg mai bine. Aşa că am luat toate interviurile unde am găsit autoapreciere, unde oamenii trăiau cu acel sentiment, şi le-am analizat doar pe acelea. Ce aveau oamenii aceia în comun?  [...]  Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost: cordiali. Sunt oameni deschiși, care îşi trag seva din propria valoare.  [...] Au în comun un sentiment al curajului. Vreau să diferențiez pentru voi curajul şi vitejia. Curajul, la originea sa, a pătruns în limba engleză din latinescul „cor”, care înseamnă „inimă”, şi definea persoanele care acționează din toată inima. Acești oameni aveau curajul să fie imperfecți. Aveau compasiunea necesară pentru a fi blânzi cu ei în primul rând, apoi şi cu ceilalţi, pentru că nu putem simți compasiune pentru alţii dacă nu ne tratăm pe noi înșine cu blândețe, şi în sfârşit aveau o legătură. Şi – acum vine partea dificilă – ca rezultat al autenticităţii erau dispuşi să renunţe la cine credeau că trebuie să fie pentru a fi cine erau cu adevărat, ceea ce e obligatoriu pentru crearea legăturii. Mai aveau în comun următorul lucru: (Curaj, compasiune, legătură, vulnerabilitate.) acceptau complet vulnerabilitatea. Erau convinşi că ceea ce-i face vulnerabili, îi face frumoşi. Nu spuneau că vulnerabilitatea le e comodă, dar nici nu spuneau că ar fi chinuitoare, cum auzisem despre ruşine, în interviurile anterioare. Spuneau doar că e necesară. Vorbeau despre disponibilitatea de a spune primii „te iubesc”, despre disponibilitatea de a face ceva când nu ai nicio garanţie, despre disponibilitatea de a aştepta telefonul doctorului cu rezultatul mamografiei. Sunt dispuşi să investească într-o relaţie care s-ar putea să meargă sau nu. Erau convinși că e ceva esențial. [...] Ne amorțim vulnerabilitatea. Trăim într-o lume vulnerabilă. Şi un mod de a-i face faţă e să amorțim vulnerabilitatea. [...] nu poți amorți selectiv emoțiile. Nu poți spune: „Astea-s emoțiile rele: vulnerabilitatea, durerea, rușinea, teama şi dezamăgirea. Nu mai vreau să le simt. Nu poți amorți sentimentele dureroase fără să le amorțești şi pe celelalte. Nu poți amorți selectiv. Amorțindu-le pe cele dureroase amorțim bucuria, recunoștința, fericirea. Apoi ne simțim mizerabil şi ne căutăm țelul şi sensul, apoi ne simțim vulnerabili [...] Şi totul se transformă într-un cerc vicios periculos. Cred că trebuie să ne gândim de ce şi cum amorțim. Nu trebuie să fie vorba de vreo dependență. Alt lucru pe care-l facem e să transformăm orice e incert în certitudine. Religia a trecut de la „cred în soartă şi mister” la certitudine. „Eu am dreptate, tu nu! Să taci!” Atât. Să fie sigur. Cu cât ne temem mai mult, cu atât devenim mai vulnerabili şi ne temem şi mai mult.  [...] Știți cum e descrisă învinovățirea în cercetare? Un mod de a scăpa de durere şi disconfort.  [...] Ne prefacem că acțiunile noastre nu-i afectează pe ceilalţi. Așa facem în viața personală, așa facem și la muncă, fie că e sprijin financiar, accident petrolier sau revocare, ne prefacem că acțiunile noastre n-au impact major asupra altora. [...] Există şi un alt mod de viaţă. Am descoperit că trebuie să ne lăsăm văzuți în totalitate, să ne arătăm vulnerabilitățile. Să iubim din suflet, chiar dacă n-avem nicio garanție. E foarte greu, şi v-o spun ca părinte că e îngrozitor de greu. Să exersăm recunoștința şi bucuria în acele momente oarecum terorizante când ne surprindem: „Pot să te iubesc atât de mult?” „Pot să cred în asta cu atâta pasiune?” „Pot să fiu neînfricat cu asta?” Doar să ne oprim şi, în loc să ne așteptăm la catastrofe, să ne spunem: „Sunt doar profund recunoscător, pentru că a fi atât de vulnerabil înseamnă a trăi.” La urmă şi poate cel mai important, e să fim convinși că suntem suficienți. Când acționăm cu acest crez – „Sunt destul” – încetăm să țipăm şi începem să ascultăm. Suntem mai buni şi mai blânzi cu cei din jur şi cu noi înșine.”
 

Bibliografie:

https://www.paginadepsihologie.ro/conexiunea-dintre-emotii-comportament-si-ganduri/

https://www.youtube.com/watch?v=iCvmsMzlF7o

 

 

Seria ”Împrospătează-ți viziunea”. Partea a VII-a. Mintea

 

Am observat adesea tot felul de probleme ale sufletului la creștini. De la blocaje la dependențe, de la emoții scăpate de sub control la rigiditate în gândire, de la emoții negative la amărăciune și lista poate continua. 

Gândurile toxice.

Joyce Meier și Caroline Leaf au o serie de interviuri în care doamna Leaf spune: ”Oamenii cred că sunt controlați. Unul dintre domeniile mele actuale de cercetare e conceptul de voință liberă. Încerc să îi fac pe oameni sa înțeleagă că gândul e ceva real. Mulți oameni cred că gândul e ceva abstract, ceva ce nu poate fi simțit sau atins. Totuși e ceva real. Când te gândești, tu îți aduni amintiri in creier. Gândurile din creierul tău arată ca niște copaci. Interesant e că un gând bun, bazat pe ceva pozitiv, arată altfel decât un gând negativ. Gândurile toxice așa cum le numesc eu, acele gânduri care îți vor afecta întregul corp, arată diferit și se formează diferit. Procesul e același, dar acestea se formează cu o altă cantitate de substanţe chimice, cu combinații chimice diferite. Deci, un gând toxic arată altfel decât un gând bun, are mici spini. Imaginează-ți că un gând arată ca un copac. Așa arată celulele nervoase din creierul tău și locul unde sunt stocate toate amintirile tale, ca ramurile unui copac. Acesta e un gând bun pentru că cel toxic are spini mici. Asta se datorează unui întreg proces chimic. Alegi combinațiile chimice greșite și pe memoria ta cresc mici spini De fiecare data când te întorci la acel gând toxic, acei mici spini își vor expulza otrava, adică excesul de substanţe chimice, care va circula prin trupul tău și te va îmbolnăvi. Aceste substanţe chimice urmează o ruta precisă. În primul rând ele merg la inimă. Viața e în sângele tău, așa că ele încep prin a-ți afecta inima.. Apoi trec la sistemul imunitar. Am studiat mici strategii folosite de soldați și modul în care ele se aplică din punct de vedere chimic și științific corpului uman. Din punct de vedere științific și chimic, în corpul tău se duce o adevărată bătălie. Fiecare gând care vă trece prin minte are un efect chimic incredibil de mare asupra corpului tău. Îți schimbă legăturile neuronale. În 4 zile tu îți poți schimba rețelele neuronale.” În acord cu cuvântul lui Dumnezeu, Dr. Leaf spune că toxicitatea gândurilor poate fi schimbată. În Romani 12:2, Pavel ne oferă soluția: ”Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârșită.” Fii atent la gândurile tale, vorbește din promisiunile lui Dumnezeu pentru tine și așa vor lua ființă. Nu da atenție gândurilor toxice, înlocuiește răul cu binele.

Trăirea conștientă

Permite gândurilor să apară în mintea ta dar nu le lăsa să-și facă cuib, dacă acel gând nu este unul bun, căci te vei îndepărta de la momentul prezent în care este toată puterea ta! Biblia spune ”De aceea, cum zice Duhul Sfânt: ‚Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile ca în ziua răzvrătirii’” (Evrei 3:13). Noi avem doar ziua de astăzi. Ieri - a trecut. Mâine - nu știm cum va fi sau dacă va fi. Ne rămâne ziua de astăzi. Fă și tu ca ziua de astăzi să fie prima către schimbarea ta. Ceea ce decizi și faci astăzi îți definește și modelează ziua de mâine. Trăirea conștientă înseamnă să acorzi atenţie momentului prezent, conștient, intenționat. Principala cauză a nefericirii noastre este dependența de gândurile pe care le întreținem zilnic în spațiul conştienţei noastre, mai ales cele negative. S-a descoperit că zilnic avem între 30 000 si 60 000 de gânduri. Pur şi simplu nu ne putem opri din gândit! Şi asta nu ar fi deloc o problemă dacă 90% dintre gândurile de astăzi nu ar fi aceleaşi sau foarte asemănătoare cu gândurile de ieri! Majoritatea gândurilor noastre sunt repetitive, automate şi inconștiente. Matei 6:19-21 ne spune: ”Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” Inima (sau voința) urmează mintea. Analizează-ți gândurile zilnice și ai să vezi unde se află comoara ta. Degeaba cerem -prin rugăciuni fierbinți- prosperitate, liniște, iubire, dacă gândurile noastre sunt opuse și gândim în termeni de sărăcie, deznădejde, neliniște şi desconsiderare! Supravegherea gândurilor, practica stării de ‘mindfulness’, trăirea conștientă, devine unicul mod prin care începem să primim ceea ce vine către noi ca şi răspuns din partea lui Dumnezeu. De asemenea, Biblia spune că ceea ce semănăm, aceea culegem. (Galateni 6:7). În Geneza 1:11, Dumnezeu instituie o lege, aceea a rodului după soiul seminței: ”Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânța lor pe pământ.” Şi așa a fost.” E nevoie să conștientizăm mereu ce încearcă mintea să facă. Este modul ei de operare. În  momentul în care nu suntem deloc conștienți de ceea ce ni se întâmplă, putem să urmărim un gând din aproape în aproape, până ajungem să ne “trezim” după jumătate de oră că am fost total absenți din realitatea curentă. Nu te-ai trezit niciodată cu gândul dus departe, atât de departe, încât nu mai știi de unde ai plecat? Trebuie să te chinui să derulezi firul înapoi ca să-ți amintești de unde ai plecat!  Primul pas este să devenim conștienți de ce anume gândim. Conștientizează-ți gândurile, numește-le. Fă liste, notează gândul, întreabă-te la ce-ți folosește, dacă nu cumva mai mult îți dăunează, ține un jurnal, sunt atâtea metode! Învață să oprești îngrijorarea, fii mulțumitor și antrenează-ți bucuria în asta. Fii prezent în orice faci, nu fii cu gândul dus departe. Psihologii definesc starea de a trăi conștient drept o stare în care atenția noastră nu este distrasă, fiind caracterizată de angajamentul, concentrarea și dedicarea către ceea ce avem de realizat. Pentru că mintea noastră nu are deprinderea de a fi conștientă, trebuie să o disciplinăm să devină atentă, alertă, conștientă.

Mindfulness implică amintire, dar nu înseamnă a locui în amintire ci presupune să ne amintim să ne reorientăm atenția şi conştientizarea asupra experienței curente cu inima deschisă, în mod receptiv, mindfulness înseamnă conştientizarea experienței prezente cu acceptare, să-ți cultivi acceptarea, să fii recunoscător pentru momentul prezent, să înveți cum să simți clipa prezentă înseamnă să descoperi savoarea imbatabilă a acestui moment. (citate din quantumcoaching.ro și damaideparte.ro)

A trăi atent, conștient, este de dorit. Deși marte parte din timp îl petrecem cu automatisme, de când ne trezim și mergem să ne spălăm pe dinți, până ne așternem la somn seara, facem ceea ce trebuie făcut fără să dăm prea multă atenție. ”Când începi să fii atent la tine, observi că, în diverse contexte, în diverse situații de viață, faci lucrurile într-o anumită manieră, tot timpul la fel. Pentru că ai fost atent la toate aceste contexte, dintr-o dată apare o conștientizare: „Aha, ăsta este un tipar al meu!” Și, tot atunci, pot apărea și întrebările: „Îl păstrez sau nu? Mă ajută sau nu?”. Conștientizările nu pot fi învățate din cărți, ele vin foarte firesc, datorită atenției pe care o exerciți asupra ta. În egală măsură, ești atent la ce este în jurul tău, la ce se întâmplă în fiecare dintre relațiile tale, doar observând –fără analiză, fără evaluare, critică, judecată și altele de acest fel- și așa apar conștientizări despre viață.” (Zoia Zărnescu, interviu)

Intenția este o dorință, un gând de a face ceva. Când începi să-ți conștientizezi lumea gândurilor îți dai seama că ai unele planuri, unele nevoi, unele dorințe. Dar, până să ajungi să le pui în practică, e drum lung. ”Să ai încredere în cine eşti şi ce ai de făcut pe aici, să ai încredere în ceilalţi oameni – pentru că înțelegi de ce se manifestă cum se manifestă, să ai încredere în existență – pentru că știi că funcționează după niște legi valabile de când lumea. Dintr-o dată, cu aceste înțelegeri, totul este mult mai simplu şi vezi cum funcționează lucrurile: ai un gând-intenție, vrei să faci ceva, vrei să se întâmple ceva benefic pentru tine şi pentru alţii, iar atunci când vezi că, zi după zi, gândul ăsta curat se împlinește, poți să spui că trăiești conștient.” (Extras din interviu Zoia Zărnescu – Inspire Magazine) 

Cât timp trece de la intenție la conștientizare?

Iată că nu putem urmări firul gândurilor până acolo unde ne putem înțelege cortegiul de consecințe. Unele comportamente nu ne plac, nici la alți oameni, nici la noi. Dar cum ajungem să avem comportamente indezirabile? Dacă ați ascultat interviul lui Caroline Leaf, ați aflat că orice gând fixat în memorie produce efecte pe termen lung. Fiecare experiență trăită, fiecare lucru învățat, fiecare relație, toate lasă urme ale trecerii lor în memoria noastră. Unele lucruri ne străduim să le uităm, pentru că ne-au afectat. Dar ele nu dispar, rămân îngropate adânc în memorie și ies la iveală atunci când un eveniment asemănător are loc, dându-ne acea senzație de deja-vu. Mai ales dacă am crescut într-un mediu în care nu am avut nici un cuvânt de spus, cu timpul voința ni s-a ”tocit” și am ajuns să nu mai credem că putem decide nici măcar în ce privește viața noastră. De foarte multe dintre aceste gânduri ”uitate” nu suntem conștienți și așa ajungem să trăim mecanic, prin acele automatisme despre care vorbeam mai sus.  

Urmăresc un serial de comedie, ”Big bang theory” și în unul dintre ultimele episoade văzut mi-a atras atenția un concept: de la intenție la faptă, de multe ori, trece timp lung sau nu se mai pune intenția în aplicare. Amânarea nu e sinonim cu răbdarea. E și mai rău când nici nu ne dăm seama de intențiile noastre, de gândurile noastre, mai ales atunci când sunt rele.

Proverbul spune: ”Ce poți face azi, nu lăsa pe mâine”. Biblia spune în Matei 23:23 ”pe acestea trebuie să le faceți, şi pe acelea să nu le lăsați nefăcute.” Dar interpretarea obișnuită a oamenilor spune cam așa: ”Ce poți face azi, lasă pe mâine, că poate nu mai trebuie făcut sau poate face altul!” Am auzit fiecare expresia: ”intenția contează!”, nu? La ce ne ajută? Probabil cel mai mare inamic al creșterii (în toate domeniile) este amânarea. Sunt oameni care amână totul, oameni care amână doar lucrurile care nu le plac și sunt oameni care rar amână un lucru.

Care sunt cauzele amânării ? Supraaglomerarea sau suprasolicitarea cu sarcini, obiective, nevoi; lipsa de energie sau de resurse: bani, timp; scuzele pe care ni le spunem “nu sunt suficient de bun, nu sunt suficient de pregătit, etc.”; lipsa de claritate și priorități clare în activități, obiective; credințele autolimitate: gen nu se poate, nu e important; lipsa de informare sau cunoaștere a subiectului sau a ce presupune acțiunea respectivă; lipsa unui mentor sau a cuiva care a atins acel obiectiv, a făcut acea acțiune; fricile: de necunoscut, de moarte sau de durere, evitarea durerii; lipsa de încredere și de stima de sine suficientă/sănătoasă; obișnuințele și starea latenta a corpului/a minții de a intra în zona de confort; așteptarea de condiții favorabile sau prielnice; dorim să realizăm totul dintr-o singură lovitură. (citat din ”Cum să oprești amânarea”, Sebastian Bala.)

Cum să combatem amânarea? Fii atent în primul rând la ceea ce îți spui și gândești despre acea acțiune. Poți să rezolvi o problemă doar dacă o cunoști sau recunoști că ai o problemă. Iată o strategie în 3 pași pe care dacă practici te ajută să nu mai amâni activitățile: Împarte activitățile care se întind pe un timp îndelungat în porțiuni mai mici de timp a câte 10-15-25 minute; stabilește priorități clare și cu ce începi; stabilește când începi acțiunea și apucă-te imediat indiferent dacă ești pregătit sau nu.

Care sunt uneltele tale prin care combați amânarea? O listă cu obiective scrise. O listă cu priorități clare. Un plan organizat de acțiune. Un ceas. Fă acțiunea atunci când ai spus că o faci, indiferent că îți place sau nu. Sfat practic: Faptul că ești ocupat toată ziua cu diverse activități, nu înseamnă că ești și productiv. Poate pentru că ești prea ocupat cu activități prea puțin valoroase, nu ai timp să faci acele activități cu valoarea ridicată pentru tine și le tot amâni. Fă mai întâi acele activități importante și valoroase pentru tine. Oricum, nu ai timp să faci totul și asta pentru că nu tot ceea ce îți propui e neapărat important.

Mintea omul poate fi cel mai bun prieten al lui sau cel mai mare dușman. Dar, dacă ne asigurăm că mintea noastră este schimbată după cuvântul lui Dumnezeu, că a dobândit principii sănătoase de trăire, că înțelege modul de funcționare al sufletului și care este diferența între suflet și duh, avem toate șansele să trăim din belșug, conștient, în prezent, lăsând trecutul în trecut și îndreptându-ne spre viitor cu încredere. În cuvântul lui Dumnezeu găsim manualul de funcționare al omului, găsim îndreptarul pentru o viață împlinită și eficientă, găsim tot ce avem nevoie să trăim neinfluențați de oameni sau de circumstanțe. Petru ne îndeamnă să trăim duhovnicește, dacă am auzit chemarea lui Dumnezeu și să ne străduim ca prin faptele noastre, oamenii să știe că suntem creștini: ”De aceea, dați-vă şi voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta..” (2 Petru 1:5)

Bibliografie:

https://www.damaideparte.ro/descoperiri/trairea-constienta-si-beneficiile-acesteia-asupra-rezultatelor-noastre/

https://www.quantumcoaching.ro/mindfulness-trairea-constienta

https://productivi-tea.com/tag/constientizare/

http://www.inspire-magazine.ro/cum-sa-iti-constientizezi-si-sa-iti-depasesti-tiparele/

https://www.youtube.com/watch?v=VJ1Kh7YhkbU

https://www.sebastianbala.ro/cum-sa-opresti-amanarea-sebastianbala-ro/