joi, 20 februarie 2014

Compromis sau manipulare?


Cuvântul “compromis” sugerează un acord bazat pe cedări reciproce. Dar ştim bine că acest cuvânt se foloseşte şi atunci când spunem că cineva lasă deoparte convingerile personale ca să se alinieze unui alt curs al lucrurilor, din motivaţii diverse. Din păcate, motivaţia generală pentru compromis este nevoia de acceptare. Facem orice de dragul de a fi incluşi. În grup, în club, în orice. Asta presupune să lăsăm deoparte orice valoare personală, orice credinţă, orice convingere, orice direcţie am avea.
Din păcate, experienţa m-a învăţat că acesta este totală pierdere de vreme şi o sursă nesfârşită de suferinţe provocate nouă înşine, cât şi celorlalţi care sunt implicaţi în jocul nostru de-a apartenenţa. Putem renunţa pentru o vreme la valorile personale (sau, de ce nu, la nonvalorile personale, chiar dacă noi le percepem altfel) dar, mai devreme sau mai târziu, ceea ce suntem de fapt va ieşi la iveală dezgolind adevăratul nostru eu, acoperit pentru o vreme de compromis. Atunci lăsăm în urmă prăpăd, durere, rupturi, dezbinare. Şi toate astea pentru că nu ne cunoaştem suficient ca să ştim ce vrem şi ce preţ suntem dispuşi să plătim, până unde suntem în stare să mergem ca să ne facem acceptaţi. Iar apoi când impulsurile interioare, mai puternice decât noi, ne împing în altă direcţie, lăsăm în urmă ravagii. Aşa că, din compromisul făcut rămânem şifonaţi, compromişi, caracterul nostru iese la iveală şi ajungem să fugim de noi înşine mulţumindu-ne cu surogate.
Dar ce ne facem cu cei care recurg la compromis ca rampă de lansare pentru manipulare?  Ei sunt cei mai periculoşi. Au deja scenariul în minte şi îl urmăresc cu orice preţ, cu răbdare. Dacă din categoria celor care fac compromisul că nu ştiu altfel sau pentru incluziune (care sunt naivii mai bine sau mai rău intenţionaţi), aceştia din urmă, care recurg la compromis ca platformă pentru a-şi atinge anumite scopuri, fac parte din categoria „sociopaţilor” care premeditează crima îndelung înainte de a o comite. Altfel, cum să denumesc o persoană care leagă relaţii având în minte un întreg scenariu care implică atragerea celorlalţi în jocul său, crezând că este cel mai grozav, iar ceilalţi nu ştiu ce este mai bine pentru ei?
Dacă nu aş fi cunoscut astfel de oameni nu aş fi ştiut cum stau lucrurile, dar am avut ocazia să cunosc oameni de tot felul. Manipulatori subtili, care apelează la coarda sensibilă, care târăsc după ei un întreg cortegiu de scuze, de lamentaţii, de necazuri, care mereu îşi plâng soarta… oameni care, confruntaţi, îşi iau angajamente pe care nu sunt în stare să le respecte şi când se satură de compromis lovesc şi pleacă fără să-şi recunoască instabilitatea şi motivaţiile greşite. (Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.” Geneza 3) De când e omul pe pământ, de când s-a îndoit el de Dumnezeu şi a ales să asculte de şarpe, de atunci se repetă acelaşi scenariu, ca pe-o placă zgâriată: altul e de vină pentru eşecurile mele şi pentru deciziile mele, el m-a făcut să greşesc, sau m-a amăgit…!
Ne luptăm cu toţi şi toate, căutând să ieşim deasupra tuturor mereu, să dovedim că avem dreptate, că suntem mai buni, să împroşcăm cu noroi în cei care ne-au produs iremediabil rău, în loc să învăţăm să recunoaştem adevărata luptă… cu noi înşine, cu zidirea caracterului nostru, care lasă de dorit.
De când l-am auzit pe pastorul Don Clowers afirmând: „caracterul unui om se poate verifica în şase luni”, am meditat la aceasta mereu şi am înţeles că îndelunga experienţă a dânsului a fost cea care l-a îndreptăţit la această afirmaţie.  
De ce să ne batem capul când lucrurile nu merg? De ce să ne agăţăm ca scaiul de oaie de relaţii nepotrivite, compromise? De ce să nu ne cerem iertare, să iertăm şi să mergem mai departe? De ce să nu învăţăm din lecţiile de viaţă ca să putem înainta? De ce să nu ne însoţim cu oameni ca noi, ca să nu mai fim obligaţi la compromisuri? E chiar aşa de greu? Nu e!  Trebuie doar să învăţăm să recunoaştem adevărata luptă… Care se dă întâi cu noi înşine!



Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...