Între duhul nostru şi sufletul nostru este o portiţă care, până Îl cunoaştem pe Dumnezeu este închisă. Când auzim despre Dumnezeu şi El ne conştientizează de nevoia noastră de El, această portiţă poate să se deschidă sau nu. Ca Duhul lui Dumnezeu să intre în noi, să facă transformarea care vrea să o facă în noi, trebuie să permitem ca această portiţă să se deschidă. Dumnezeu nu ne forţează să o deschidem. Noi putem să rămânem aşa cum suntem!
Cum să ne întâmpinăm pe noi înşine? Cum să îi întâmpinăm pe ceilalţi?
Când lucrăm în munca de sfătuire-consiliere şi în fiecare zi când avem de-a face cu oamenii, trebuie să ştim cum să-i întâmpinăm, cum să-i primim. Primul contact este foarte important.
Omul, fiinţa creată cu trei părţi principale şi importante, este percepută de noi întâi ca fiinţă materială. Partea noastră fizică, trupul, este ceea ce percepem întâi la o persoană. După felul cum arată, cum este îmbrăcată, putem să ne facem o primă impresie. Dar omul nu este numai atât. El este şi suflet. Ceea ce ea a moştenit de la familia ei, educaţia primită, cultura în care s-a născut, educaţia, obiceiurile, încărcătura generaţională şi ereditară, toate circumstanţele pe care le-a întâlnit de la naştere până o întâlnim noi, face ca persoana să aibă o personalitate distinctă. Până nu stăm de vorbă cu persoana se poate ca pe baza aspectului ei să ne facem o idee total greşită despre ce este şi cine este ea. Când începem să vorbim, vom descoperi puţin câte puţin personalitatea persoanei cu care discutăm. Dar cea de a treia parte, cea spirituală, n-o vom putea descoperi decât într-un timp mult mai îndelungat. Această parte, cea dăruită de Dumnezeu încă pe când persoana se afla în pântecele mamei ei, este mai greu de descoperit, dar ea este aceeaşi pentru fiecare dintre noi. Este acea suflare de viaţă pe care o dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi. Locul în care ne naştem, educaţia, tradiţiile, circumstanţele ne diferenţiază mult unii de alţii, dar asta nu ne face nici mai răi unii faţă de alţii ci doar diferiţi. Cu toţii suntem creaţi de acelaşi Dumnezeu. Poţi întâlni pe stradă o femeie îmbrăcată sărăcăcios, murdară, obosită, cărând în spate un sac de cartofi şi poţi spune despre ea: „săraca femeie! Ca pe urmă să afli că e o femeie a lui Dumnezeu care slujeşte în cor şi este învăţătoare, dar când ai văzut-o tu era după o zi la grădină, obosită şi murdară după ce terminase de recoltat cartofii. Noi judecăm cel mai adesea oamenii după înfăţişarea lor exterioară, uitând că omul este cu mult mai mult decât atât!
Când persoana vine la noi pentru un sfat, pentru o consiliere, cum o primim noi? Primul nostru contact cu persoana poate avea o importanţă vitală. În loc să-i acordăm întreaga atenţie, oare ne ocupăm de terminarea ultimelor treburi rămase neterminate? Răspundem la telefon şi lăsăm persoana singură? Lăsăm soneria de la uşă sau telefon să ne întrerupă mereu? O lăsăm singură să ne disciplinăm copii? Şi câte alte lucruri putem face în loc să îndreptăm întreaga atenţie asupra persoanei care are nevoie de ajutorul nostru? Dacă suntem ocupaţi, ar trebuie să spunem asta de la început, fără să permitem ca persoana să se simtă nedorită, în plus, să simtă că ne incomodează, ne încurcă.
Felul cum îi primim pe ceilalţi şi îi facem să se simtă bine va fi foarte important pentru felul în care vom reuşi să comunicăm cu ei. Când primi o persoană la noi, trebuie să-i verificăm starea, să îi asigurăm confort, să ne asigurăm că-i este bine, că are tot ce are nevoie, să întrebăm „ce pot face pentru tine” ca să ne asigurăm că îi este bine, că se poate relaxa, se poate deschide. Trebuie să ne asigurăm că atunci când discutăm cu această persoană va spune ce gândeşte şi care sunt nevoile sale. Problema cu care vine la noi poate fi doar vârful aisbergului. Întrebările pe care ni le pune pot fi doar începutul problemelor mult mai adânci de care persoana poate să nici nu fie conştientă! Dar, dacă nu putem fi siguri că persoana este relaxată, am câştigat încrederea ei, nu putem fi siguri că ceea ce ne spune este adevărul. Nu putem fi siguri că da-ul ei este da şi nu-ul nu!
Dacă încă nu ştim cum să întâmpinăm persoana care vine la noi să ceară un sfat, înseamnă că întâi va trebui să învăţăm să ne întâmpinăm pe noi înşine! Putem să ne relaxăm? Putem să ne privim în oglindă cu drag? Putem noi să ne acceptăm aşa cum suntem? Iubim noi persoana pe care o privim dimineaţa în oglindă? Sau suntem mereu critici şi nemulţumiţi? Mereu găsim numai defecte? Ar trebui să ştim că a ne iubi pe noi înşine este poruncă divină. Dumnezeu ne porunceşte să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Cum am putea să ne iubim aproapele ca pe noi, dacă pe noi ne urâm? Asta nu este idolatrie! Dacă nu ne acceptăm pe noi înşine, păcătuim împotriva lui Dumnezeu, care ne-a creat, care ne iubeşte aşa cum suntem şi ne-a creat aşa cu un scop precis! Învăţaţi să vă respectaţi pe voi înşivă ca să puteţi apoi să lucraţi cu oamenii.
Când persoana vine la noi cu o problemă, întrebările pe care le va pune, spaţiul în care ne aflăm, ambianţa, relaţia dintre noi vor crea un cadru în care vom lucra.
În acest cadru, vom stabili câteva lucruri care vor fi necesare pentru munca noastră. Trebuie să ne întrebăm dacă suntem persoana potrivită pentru această persoană, dacă suntem compatibili cu ea. Când primim persoana şi verificăm starea ei,ne asigurăm că da e da şi nu e nu, apoi voi verifica dacă sunt persoana de care ea are nevoie.
Aici intervin cele trei criterii după care vom lucra:
1. Sunt eu persoana potrivită? Pot afla asta verificând dacă ea îmi dă permisiunea să lucrez cu ea. Nu voi putea trece peste voinţa liberă a persoanei. Dacă ea îmi dă acordul şi mă asigură că este de acord să lucrez cu ea, voi putea verifica dacă problema ei este de competenţa mea. Dacă nu este, voi căuta să o îndrum spre persoana potrivită care să o poată ajuta.
2. Dacă voi avea acceptul ei, voi putea să încep să lucrez cu ea şi acest lucru îmi va asigura şi mie protecţie. Trecând dincolo de acceptul ei, încercând să forţez lucrurile, voi deveni abuzator.
3. Mă asigur că am capacitatea de a ajuta persoana. Că am competenţa de a o sprijini. Aici trebuie să fiu sigur de pregătirea mea, de chemarea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu şi că Dumnezeu m-a uns să fac această muncă.
În cadrul stabilit de poziţia mea, de problemele care se expun, de întrebările care se pun, de circumstanţele în care ne află, de intuiţia noastră, vom începe să lucrăm cu persoana. Verificăm lucrurile care se spun şi suntem atenţi la lucrurile care nu se spun. Gesturile, atitudinea persoanei, felul în care comunică, ne pot spune că ea are alte probleme decât cele care le spune. Dar niciodată să nu tragem imediat concluzii. Trebuie să avem mereu în vedere că totul este în controlul lui Dumnezeu. Trebuie să ne asigurăm că suntem în voia Lui. Trebuie să fim siguri că auzim vocea şi călăuzirea Lui. Trebuie să tratăm persoana ca fiinţă întreagă, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi să respectăm ceea ce spune şi alegerile pe care le face.
Ce facem când persoana depăşeşte cadrul care există deja? Ce facem dacă ea pune întrebări în afara contextului? Sau ce facem când lucrăm cu mai multe persoane deodată şi una din ele pune întrebări în afara cadrului pe care ni l-am propus? Ne facem că nu auzim, ignorând complet? Criticăm persoana în văzul tuturor, apostrofând-o că ne întrerupe şi nu e nici locul nici momentul să discutăm subiecte în afara contextului? Nu. În nici un caz! Persoana va fi tratată cu respect şi i se va explica cum că avem deja un cadru stabilit şi trebuie să-l respectăm. Propunem o întâlnire separată, în care să discutăm întrebarea pusă şi, dacă este posibil, integrăm în cadrul nostru întrebarea persoanei, cu acordul ei.
Cum acţionează asupra vieţii noastre Duhul lui Dumnezeu?
Încă din pântecele mamei noastre, Dumnezeu ne dă suflarea de viaţă. Ieremia 1:5 „Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor."
Acelaşi Duh este peste toate fiinţele umane. El dă tuturor dorinţa după Dumnezeu. El este aici pentru veşnicie. Această dorinţă de viaţă există şi în persoanele care Îl cunosc pe Dumnezeu şi în cele care nu-L cunosc. Dumnezeu nu face nici o diferenţă între oameni. Înaintea Lui suntem cu toţii egali.
În pântecele mamei care a rămas însărcinată, vine şi se aşează sămânţa de viaţă.
Acest sâmbure de viaţă începe să crească, iar în jurul lui începe să se formeze sufletul şi trupul, care cresc mereu până la naştere şi apoi până la maturitate. Sufletul şi trupul vor suferi modificări în permanenţă, în funcţie de locul în care ne naştem, circumstanţele în care trăim. Creştem, mergem în colectivitate, apoi terminăm şcoala, ne angajăm, ne căsătorim, aducem pe lume copii şi mereu ne schimbăm, suflet şi trup, dar sămânţa de viaţă rămâne mereu aceeaşi. Dumnezeu pune în noi daruri, aptitudini, calităţi. Dar ele vor putea fi folosite în slujba răului, câtă vreme omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Încetul cu încetul, se structurează sufletul, dezvoltându-se progresiv. Încă nefinisat la naştere, creştem în trup şi suflet devenind în funcţie de circumstanţe, ceea ce suntem ca adulţi.
Imediat după naştere omul este incapabil de a se exprima decât prin plâns. Trupul nostru, sediu al senzaţiilor, are propriile lui nevoi. Dar pentru că intelectul nu este dezvoltat, nu putem decât să ţipăm când avem nevoie de ceva. Pas cu pas, pe măsură ce creştem, vom fi capabili să ne recunoaştem simţirile, să le transformăm în emoţii, sentimente, în gânduri, atitudini, fapte şi comportamente. Senzaţiile care, la început, sunt viscerale, vor deveni recognoscibile şi noi vom ştii că avem anumite trăiri, emoţii, sentimente. Odată cu creşterea ne dăm seama de ceea ce se exprimă în corpul nostru şi începem să le analizăm. Ştim dacă ne simţim bine sau rău şi recunoaştem senzaţia, emoţia, trăirea care ne încearcă. Când învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine şi când decidem să ne respectăm nevoile şi trăirile, vom învăţa să ascultăm şi vom învăţa să ne exprimăm. Unii oameni nu au harul de a creşte în familii echilibrate sau vor suferi mult şi ei nu vor ştii să se exprime. Ei vor trebui ajutaţi.
Când ne întoarcem la Dumnezeu, el ne dă viaţă. Viaţa care vine prin credinţă, atunci când Duhul Sfânt vine să locuiască în noi. El ne va învăţa să înţelegem lucrurile care ni se întâmplă şi El va clarifica emoţiile pe care le simţim. Asupra noastră se vor abate mereu factori externi. Vom întâlni diverse circumstanţe în viaţă care ne vor forma. Răspunsul la aceşti factori externi depinde de noi, dar şi de felul în care am fost educaţi, de mediul în care am trăit. Diferite cauze vor genera reacţii diferite.
Există însă în viaţa noastră şocuri, cauze care nu au dus la elaborarea de sentimente, gânduri, fapte. Ele rămân blocate undeva. Aceste blocaje pot duce în timp la îmbolnăviri, depresii şi alte dereglări ale sănătăţii fizice sau psihice.
Când consiliem o persoană, fie ea creştină sau nu, trebuie să ţinem cont că ea este creată de Dumnezeu. Dacă ea nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, putem trata problemele ei de bază: materiale, fizice, sufleteşti, iar dacă nu suntem în măsură să o ajutăm, o trimitem spre persoane competente, care o vor putea ajuta. Dar trebuie să nu uităm că noi suntem creştini şi tot ce facem este prin Dumnezeu, cu ajutorul Lui. Dacă rămânem mereu în legătură cu Dătătorul vieţii, vom putea înţelege problema persoanei şi rugându-ne, Duhul Sfânt o va sensibiliza şi pe ea, chiar dacă ea nu este convertită.
Căutând originea blocajelor din viaţa persoanei, nu avem dreptul să forţăm lucrurile. Trebuie ca persoana să ne îngăduie accesul în viaţa ei şi tot ea ne va spune până unde putem să mergem. Înţelegerea, conştientizarea şi eliberarea acestor blocaje vor aduce persoanei vindecarea pe care ea o doreşte. Înaintarea spre blocajele emoţionale din viaţa persoanei poate fi încetinit de diavolul, care nu doreşte vindecarea persoanei, dar şi problemele personale ale persoanei pot cauza încetinirea procesului de vindecare: păcatele din viaţa ei nemărturisite, neiertarea pentru o altă persoană, etc.
În tot acest proces de ajutare a persoanei, trebuie să respectăm acel cadru despre care am vorbit la început. Dacă depăşim acel cadru, nu ne respectăm nici pe noi nici persoana care solicită ajutor. Încălcând libertatea şi intimitatea persoanei, devenim abuzatorii ei. Ne putem pierde chiar chemarea pe care am avut-o de la Dumnezeu.
Munca noastră este situată pe trei nivele:
1. muncă de prevenire
2. muncă de călăuzire, conducere şi orientare a persoanei
3. muncă de purtare de grijă, vindecare şi eliberare.
Trebuie să ştim exact care este locul nostru şi care este chemarea, aptitudinile pe care ni le-a dat Dumnezeu.
Pentru a face faţă durerii, persoana se înconjoară cu ziduri. Aceste ziduri au rolul de a proteja persoana de alte dureri şi suferinţe şi ele pot fi de manieră fizică, psihică, comportamentală.
Aceste ziduri nu sunt dumnezeieşti ci ne vor închide în propria noastră închisoare. Ele sunt iluzorii, dar ne dau aparenţa de protecţie. Dacă ajutăm cu blândeţe persoana să vadă că aceste ziduri sunt false şi că nu are nevoie de ele, ea va putea alege singură să iese din spatele lor.
Exemple: ca să exemplificăm, ne gândim că vedem o închisoare cu ziduri şi o fereastră cu zăbrele. Ne apropiem de acea fereastră pentru că vedem că înăuntru este cineva. Când ne apropiem, dinăuntru iese o mână care ne îmbrânceşte, un pumn care ne loveşte. Apoi, ne trezim dincolo de zăbrele şi ne dăm seama că persoana de acolo eram fiecare din noi. Zidurile din jurul nostru au dispărut, am putea ieşi de acolo, dar nu vrem. Realizăm că zidurile sunt iluzorii, că gratiile sunt false, dar alegem să rămânem după nişte zăbrele iluzorii, decât să alegem să ieşim de acolo ca să fim libere. Adevărul este că atâta vreme am avut doar acest loc îngust în care ne-am mişcat, doar închisoarea aceasta am cunoscut-o, acum n-am ştii ce să facem cu libertatea dobândită. La cruce Isus şi-a dat viaţa ca noi să fim liberi. Dar depinde de noi dacă vrem această libertate. Sau alegem să rămânem prizonierii neiertărilor noastre, amărăciunilor, tristeţilor, bolilor, înfrângerilor. Zăbrelele acestea pot fi foarte diverse, în funcţie de rănile noastre. De exemplu, am avut o suferinţă în relaţia de dragoste. Cineva ne-a dezamăgit rău. Inconştient, noi alegem să ne îngrăşăm, pentru că atunci nu vom mai fi atrăgătoare pentru sexul opus, aşa că suntem puse la adăpost de suferinţe următoare. Dar uităm că există bărbaţi cărora le plac femeile plinuţe! Aşa că trăim o minciună. Ea poate fi necesară pentru noi ca să trecem peste suferinţa pe care am avut-o, dar când înţelegem că această minciună poate să ne pună în pericol sănătatea, demnitatea, ar fi timpul să renunţăm la ea. Teama este cea care ne ajută să ne ridicăm multe ziduri în jurul nostru, încercând în acest fel să ne protejăm. Ceva ne-a înspăimântat tare cândva iar acum, incapabili să ne controlăm reacţiile, alegem să ne închidem în dosul zidurilor noastre. În acest fel, emoţiile blocate şi neexprimate ne vor da o anxietate, o depresie, o boală de inimă. Tresărim de câte ori apare un stimul exterior, inima ne sare din piept, punându-ne viaţa în pericol. Dacă vom reuşi să înţelegem că aceste minciuni, pe lângă aparenta protecţie pe care ne-o oferă, ne fac şi mari deservicii, vom putea să învăţăm să ne întâmpinăm pe noi înşine, să ne iubim şi să ne respectăm aşa cum face Dumnezeu, venind în întâmpinarea nevoilor noastre, înţelegându-le, acceptându-le şi împlinindu-le. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să moară pentru noi ca noi să avem viaţa din belşug! Depinde de noi dacă vom alege să primim această viaţă sau o vom respinge, trăind cu greutate, la limită, în cutia noastră. Desigur, deschiderea presupune şi multă vulnerabilitate, dar atunci când Dumnezeu ne atinge şi ne vindecă nu vom mai avea portiţe deschise spre atacurile celui rău, nu vom mai simţi aceeaşi durere ca atunci când rănile noastre supurau! Când Duhul Sfânt vine, El ne conştientizează de natura minciunilor pe care le trăim. Ne arată că suntem preţioase, speciale, valoroase. Ne arată ce are dumnezeu special pregătit pentru noi. Ne arată scopul lui cu privire la viaţa noastră. Ne descoperă talanţii pe care i-am primit de la Domnul nostru şi ne învaţă cum să lucrăm cu ei.
Să ţinem cont de persoană şi voinţa ei. Să-i spunem dacă acceptă, că zidurile acelea, zăbrelele acelea sunt minciuni. Că Dumnezeu ne vrea liberi, Că Isus a murit pentru ca noi să primim vindecarea şi eliberarea Lui. Apoi, dacă persoana este de acord să renunţe la aceste ziduri, ne vom putea ruga împreună în felul următor.
1. persoana va cere iertare lui Dumnezeu că şi-a făcut idoli din acele minciuni, crezând în ele mai mult decât în vindecarea pe care i-o poate da Isus.
2. persoana proclamă: doresc eliberarea din această închisoare pe care singură mi-am creat-o crezând că mă protejez. Diavolul va încerca să împiedice persoana să facă acest lucru, va încerca să o ţină prizonieră, dar noi nu vom forţa lucrurile ci vom lăsa ca persoana să aleagă singură dacă va face rugăciunea acum peste o zi sau peste un an. Noi nu putem decât să ne rugăm pentru ea, ca Duhul Sfânt să o ajute să înţeleagă şi să dorească eliberarea. Uneori nici măcar nu este diavolul ci persoana este cea care alege să-şi păstreze zidurile.
3. mulţumim acestor minciuni care ne-au ţinut în viaţă. Această mulţumire are rol de concediere: „mulţumesc minciunilor care m-au ajutat să supravieţuiesc. Ele mi-au păzit viaţa de efecte mult mai devastatoare care ar fi putut să mă distrugă. Le-am urmat, m-aţi păzit şi eu v-am îngrijit, dar acum nu mai am nevoie de voi, nu vă mai vreau în viaţa mea!”
4. în Numele lui Isus, renunţ la serviciile minciunilor din viaţa mea. Isuse, Te rog să mă ierţi că în toţi aceşti ani am pus aceste minciuni în locul Tău!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu