Anunţ!

Asociația noastră începe următoarele cursuri/grupe:
- cu adolescente, având tema: "Ce trebuie să ştie o fată" (iar în cadrul grupului se vor discuta probleme ale adolescenţei, chestiuni care ţin de igiena personală, bunele maniere, etc.)
- cu femei (unde se vor discuta probleme de cuplu, de creşterea copiilor, etc.)
- grup de părtăşie cu familii (cupluri)
- club de lectură creştină şi nu numai
- curs de croitorie
- ocultismul şi pericolul pe care îl reprezintă
Specificăm: întâlnirile sunt săpatămânale. Cursurile sunt gratuite, se desfăşoară la domiciliul nostru (în Hunedoara) şi vă rugăm să ne contactaţi la adresa: elena_reinerth7@yahoo.com
Vă aşteptăm cu mult drag!

DONEAZĂ 2%/ Donate

Datele noastre sunt:
Asociaţia Creştin Umanitară Flacăra Speranţei, cod fiscal 23898629, cont bancar RO32BTRL06301201P92687XX, Banca Transilvania.
Our datas: bank account RO32BTRL06301201P92687XX Tansilvania Bank.

vineri, 12 februarie 2010

Pradă de război viaţa ta!

Ieremia 39:18 „Te voi scăpa, şi nu vei cădea sub sabie, ci viaţa îţi va fi prada ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice Domnul."
Ieremia 45:5 „Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele! Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice Domnul, dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta, în toate locurile unde vei merge."
Sunt perioade în viaţa noastră când suntem taaare supăraţi pe Dumnezeu. Nimic nu merge cum ne-am dori noi sau cum cerem Oamenii care treceau prin astfel de perioade, m-au întrebat de nenumărate ori: "De ce crezi că Domnul lasă să se petreacă astfel de lucruri?" Oamenii m-au întrebat când am trecut recent printr-o boală: "Ce încearcă Domnul să-ţi spună? Ce încearcă Domnul să te înveţe? Chiar înţelegi care este scopul lui Dumnezeu în toate astea?" Întrebarea care apare mereu este: "De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Nu e faptul de a fi creştin un fel de izolare? Nu ar trebui noi să ne aşteptăm, dacă Dumnezeu e de partea noastră, ca astfel de lucruri să nu se întâmple în viaţa noastră? Care este scopul lui Dumnezeu în toate astea, de ce se petrec şi cum trebuie noi să vedem toate astea?" Acestea sunt întrebări foarte importante. "Ce crezi că vrea Domnul să te înveţe prin întâmplarea asta?" Ei bine, toţi ne confruntăm cu astfel de lucruri în viată. Acesta este felul de a fi al lucrurilor. "se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare," spune Biblia (Evrei 12:5), "Cât de sigur este ca scânteia iese din foc, la fel de sigur e că necazurile vor veni." Toţi înţelegem asta. Ştim că cu cât trăim mai mult, cu atât acumulăm mai multă suferinţă. Este foarte important pentru noi să avem o perspectivă asupra acestui lucru şi să răspundem la întrebarea: Ce face Dumnezeu? "Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului", sau disciplinarea sau educaţia, "şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor", adică Dumnezeu, "şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii."
Este fundamental pentru noi să înţelegem problemele vieţii. Din moment ce viaţa este plină de necazuri, acest pasaj răspunde la o întrebare foarte profundă şi importantă: "De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu?"
Domnul nu elimină perspectiva persecuţiei - nu ne spune că aceasta va fi diminuată în vreun fel - El doar o defineşte: din perspectiva lumii e persecuţie, din a noastră durere, din perspectiva lui Dumnezeu este disciplinare. Noi am vrea să o înţelegem din perspectiva lui Dumnezeu, nu-i aşa? Adică ăsta este modul în care ar trebui s-o înţelegem. Aşa că expresia pe care aş vrea s-o extrag din acest text (Evrei 12) este în versetul 5, mijlocul versetului: "disciplinarea (pedeapsa) Domnului." Vrem să înţelegem această chestiune a vieţii din perspectiva lui Dumnezeu, vrem s-o înţelegem din punctul Lui de vedere. Aici este locul în care învăţăm despre disciplinarea Lui.
Să discutăm despre cuvântul disciplinare. Unele din Bibliile voastre scriu cumva "pedeapsă"? Sunt sigur că da. Să vă spun cuvântul original - este cuvântul "paideia". Este cuvântul de la care avem, de exemplu "pedagogie", care la bază însemna educarea copiilor. Este cuvântul care înseamnă "a educa" şi "pedagogie", înseamnă "a educa copii".. Este cuvântul de la care se trage termenul medical "pediatric." "Pedo" este termenul grecesc original pentru "copii".
Acesta nu este un cuvânt încărcat cu conotaţii negative. Cuvântul "pedeapsă" sună cam negativ, aproape ameninţător. Cu siguranţa sună ca un sinonim pentru represiune, dar actualul cuvânt "paideia" este un cuvânt cu un spectru larg şi traducătorii Bibliei pe care o citesc, New American Standars, o traduc disciplinare deoarece el are şi conotaţie pozitivă şi negativă, nu numai negativă. Este un cuvânt cu spectru larg - el înseamnă de fapt "să educi copii" şi educarea copiilor este o combinaţie, este o balanţă între transmitere de lucruri pozitive, învăţarea adevărului, virtuţii şi caracterului, şi pe de altă parte le dai suficientă durere să-i redirecţionezi de la lucrurile care sunt rele, care sunt păcătoase, care sunt distructive pentru ei, astfel încât să asocieze acele lucruri cu durerea. Ei înţeleg că este un preţ de plătit pentru acele lucruri rele şi nu vor vrea să-l plătească, şi deci, îl vor evita.
Prin folosirea cuvântului "paideia", "pedeapsă" sau "disciplinare"... cred că putem concluziona spunând: "se referă la orice efort îndreptat asupra copilului pentru cultivarea sufletului lui." Aceasta va implica învăţarea adevărului şi virtuţii. Aceasta va implica corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Iată ce înseamnă de fapt acest cuvânt: orice efort îndreptat asupra copiilor pentru cultivarea sufletului lor, şi asta implică învăţarea adevărului şi virtuţii, corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Deci va avea un aspect pozitiv şi unul negativ: va include instructaj şi va include pedeapsă. Le va include pe toate.
Cuvântul nu are numai ideea de pedeapsă, nu are numai ideea de măsuri de corecţie care sunt destinate să elimine răul din viaţă şi încurajarea a ceea ce este bun. El include, de asemenea, şi ideea de învăţare a ceea ce este bun. Este exact termenul potrivit pe care ar trebui sa-l folosească părinţii în procesul de creştere ai copiilor lor. Un părinte iubitor îşi disciplinează, îşi instruieşte, îşi educă copii şi să iubească ce este bun şi să urască ce este rău.
Dumnezeu face acestea în viaţa noastră. Autorul Epistolei către evrei spune, "Voi trebuie să vă uitaţi la toate acestea din perspectiva lui Dumnezeu şi să le vedeţi ca un instructaj." Adică nu va fi diferit de orice fel de instructaj riguros: instructajul celor din armată cu sarcini riguroase, instructajul celor ce au sarcini riguroase într-o luptă atletică, instructajul celor ce au sarcini riguroase ca mersul în spaţiu. Oricare din aceste instructaje implică ceva pozitiv şi de asemenea avertizări asupra a ceea ce poate devenii distructiv şi compromiţător. Astfel este instructajul - o balanţă între pozitiv şi negativ.
Trebuie să fie făcută o distincţie rigidă între pedeapsa divină şi disciplinarea divină - între pedeapsa divină şi disciplinarea divină. Să formulez cât de clar pot: oamenii lui Dumnezeu nu pot fi niciodată pedepsiţi deplin pentru păcate lor - în sens judiciar - deoarece Dumnezeu deja a pedepsit deplin pe Hristos pentru păcatele noastre. Aşa e? "El a purtat, în trupul Său, păcatele noastre pe cruce." "Dumnezeu l-a făcut pe El care n-a cunoscut păcatul, să fie păcat pentru noi." El a plătit deci vina întreagă, Romani 8:1 spune că noi nu suntem sub nici o condamnare şi nici nu vom mai fi.
Aşa că, atunci când se vorbeşte despre pedeapsa divină, sau disciplinarea divină, noi nu vorbim despre pedeapsa judiciară pentru păcatele noastre care are legătură cu mântuirea (salvarea) noastră.. Noi vorbim despre o disciplinare sau o pedeapsă legată de sfinţirea noastră. Dumnezeu deja l-a pedepsit pe Hristos pentru toate păcatele noastre, care se îngrijeşte de eternitatea noastră. Dar Dumnezeu trebuie să ne pedepsească pentru păcatele noastre aici, în timpul acestei lumi, pentru a ne face din ce în ce mai sfinţi şi mai neprihăniţi, ceea ce ne va aduce o mai mare binecuvântare şi utilitate. Acestea sunt două lucruri pe care trebuie să le distingeţi. Sângele lui Isus Hristos, Fiul, ne-a curăţit de orice păcat în sens judiciar - păcatele noastre sunt plătite, sunt complet acoperite şi nici dreptatea lui Dumnezeu (deoarece a fost pe deplin satisfăcută prin Hristos purtând păcatele noastre), nici dragostea lui Dumnezeu nu va permite să se mai plătească din nou ceea ce Hristos deja a plătit.
Aşa că atunci când sunteţi pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcate în această viaţă, nu este din cauză că Isus nu ar fi purtat toată pedeapsa păcatelor voastre. Nu are legătură cu justificarea voastră, adică prezenţa voastră înaintea lui Dumnezeu - care a fost realizată în Hristos - ci are legătură cu sfinţirea voastră, adică, neprihănirea voastră personală, astfel încât să vă puteţi bucura de binecuvântările Lui şi să-I fiţi folositori. Această distincţie trebuie făcută. Cu alte cuvinte, în pedeapsa legată de salvarea noastră, Dumnezeu este Judecător; iar în disciplinarea legată de sfinţirea noastră, Dumnezeu este un Tată iubitor. În pedeapsa legată de salvarea noastră, obiectele sunt păcatele ce trebuie pedepsite - preţul ce trebuie plătit. În disciplinare, obiectul este sfinţirea - pentru a aduce credinciosul la puritate. În pedeapsă, ţinta este condamnarea; în disciplinare, ţinta este neprihănirea. (fragment preluat din site-ul Resurse creştine româneşti, articolul Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu de John F. MacArthur, Jr.)
De ce am adunat şi scriu toate astea?
Întreaga Sfântă Scriptură este străbătută de la un capăt la altul de firul verde al speranţei şi al bucuriei. Dumnezeu a voit ca în istoria omenirii să existe permanent un popor purtător de lumină, de speranţă, de bucurie. Înainte de Cristos, Israelul a fost acest popor ales de Dumnezeu ca să vestească bucuria celorlalte popoare ce zăceau în întuneric şi în umbra morţii.
După venirea lui Isus, noul popor al lui Dumnezeu este comunitatea creştină ce a primit vestea cea bună, Evanghelia. Ea a preluat de la vechiul popor al lui Dumnezeu misiunea de a răspândi bucuria tuturor popoarelor.
Creştinii sunt singurii care deţin monopolul bucuriei în lume. Un scriitor francez avea perfectă dreptate când spunea: „Contrariul unui popor creştin nu este un popor ateu, ci un popor trist”.
A te şti iubit de Dumnezeu, iertat de el, a trăi în prietenie şi intimitate cu Dumnezeu, aceasta este bucuria supremă pentru inima omului.
Şi al doilea motiv al bucuriei este iubirea de oameni. Apostolul Pavel, după ce face îndemnul la bucurie, adaugă imediat: „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii”. Cuvântul grec folosit de sfântul Pavel şi tradus în româneşte cu blândeţe indică mai mult decât blândeţe; indică un mănunchi de însuşiri: milă, amabilitate, delicateţe, atenţie, generozitate, toleranţă, capacitatea de dăruire, de a renunţa în favoarea altora, de a ierta, de a-i înţelege pe alţii, de a-i scuza; tot ce face pe cineva să fie, cum se spune în limbaj popular, un om de zahăr. Acelaşi lucru ni-l spune şi sfântul Ioan Botezătorul în Evanghelie: „Cine are două haine să-i dea una celui care nu are, şi cine are de mâncare la fel să facă”.
Observăm că lumea în care trăim devine din ce în ce mai tristă, mai mohorâtă, mai nefericită. Toată lumea se plânge, se lamentează: vinovaţi de starea jalnică în care ne aflăm sunt cei care se află la conducere, sunt cei care ridică preţurile, toată lumea e vinovată. Fals. Cauza tristeţii este în inima omului. Omul este singurul duşman al propriei nefericiri. Devine nefericit fiindcă se închide ca într-o cazemată, ca într-un buncăr în el însuşi, în egoismul său, exact ca în Castelul lui Franz Kafka. Un rege, scrie Kafka, e pe patul de moarte. Un servitor stă îngenuncheat lângă pat. Regele îi spune la ureche nişte cuvinte; este un mesaj extrem de important, pe care trebuie să-l ducă la cineva care îl aşteaptă undeva afară, departe de castel. Este atât de important mesajul, încât regele i-l repetă la ureche. Servitorul pleacă. Dar castelul este un adevărat labirint întortocheat, cu multe camere, cu multe scări. Se rătăceşte, revine mereu în acelaşi loc. Nu găseşte uşa de ieşire. Dar chiar de ar găsi-o, nu i-ar fi de nici un folos, căci castelul are foarte multe curţi interioare, complicate. Mai mult, punţile de peste şanţul uriaş cu apă, care înconjoară zidurile castelului, sunt toate ridicate şi nu se poate lua legătura cu lumea din afară. Aşa este omul egoist, închis în el însuşi: este betonat ca într-un buncăr fără geamuri şi fără uşi. Prin zidul gros de beton, nici Dumnezeu nu poate intra în inima lui, nici el nu poate ieşi pentru a intra în comuniune cu ceilalţi. Nu se simte iubit de nimeni şi nu iubeşte pe nimeni. De aceea, este trist, amărât, nemulţumit, nervos, nesuferit, nu ştie să ierte, nici să ceară iertare. Este nefericit şi îi nefericeşte şi îi întristează şi pe cei din jurul său.
Creştinul, cu bucuria în inimă şi pe faţă, vorbeşte mai frumos şi mai convingător lumii despre Dumnezeu decât noi, predicatorii. În schimb, creştinul veşnic trist şi nefericit contribuie enorm la ateizarea lumii. Un ateu îi spunea într-o zi scriitorului A. Pronzzato: „Eu simt nevoia de a vă vedea pe voi (creştinii) mereu trişti. Atunci mă simt liniştit şi mă conving o dată în plus că Dumnezeu nu există. Singurul moment când am îndoieli şi încep să bănuiesc că cele ce se spun în biserică poate nu sunt toate poveşti şi că Dumnezeu ar putea să existe, este atunci când vă văd fericiţi”.
Pentru un creştin, dacă e creştin, bucuria nu e facultativă, ci obligatorie: este o misiune pe care o are de îndeplinit în mod radical şi eroic creştinismul. „Voi sunteţi lumina lumii”, ceea ce înseamnă: voi sunteţi bucuria lumii. „Aşa să lumineze de bucurie feţele voastre, încât, văzând oamenii feţele voastre luminoase şi senine, să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri”. (din http://www.itrc.ro/)
Şi atunci, de ce creştinul este cel mai posomorât dintre oameni? Cu ce ne deosebim de ceilalţi oameni atunci când susţinem un Dumnezeu viu şi lucrător? Am cunoscut mulţi creştini care se consideră superiori multor oameni numai prin faptul că ei au crezut Biblia, de parcă ar fi vreo secundă meritul lor! Atitudinea noastră ar trebui să fie una de acceptare a voii lui Dumnezeu cu bucurie, nu cu resemnare. Dacă suntem trişti şi abătuţi acoperind o falsă smerenie sub o mască lungă şi serioasă înseamnă că n-am înţeles nimic din mântuire, din voia lui Dumnezeu şi din perspectiva Lui. A te ridica deasupra împrejurărilor sau circumstanţelor, mă tem că este înţeles de unii ca fiind cu nasul pe sus. Dumnezeu vede lucrurile diferit ca noi, altfel nu ar fi ales să-Şi trimită Fiul la o moarte cumplită pe cruce şi la atâtea suferinţe şi batjocuri. Dacă am înţeles mântuirea prin cruce, de ce avem aşa o atitudine de dispreţ faţă de suferinţă? Lucruri rele se întâmplă pe acest pământ aflat sub puterea întunericului. Noi trecem prin ele pentru că avem nevoie de sfinţire, pentru că avem nevoie de experienţă ca mai târziu să putem ajuta pe alţii, pentru că aceasta este singura metodă prin care putem scăpa de neajunsurile firii pământeşti… ca şi cum am fi aflaţi într-un balon care nu poate pluti atâta timp cât balastul îl trage înapoi.
Dumnezeu nu ne-a promis că venind la El vom trăi pe pământ o viaţă roz. Ne-a promis că venind la El vom avea viaţă alături de El după ce trecerea pe aici se va fi sfârşit. Totuşi, uneori înaintarea noastră poate fi însoţită de binecuvântări pământeşti, dar să nu ne ţinem respiraţia aşteptând asta în primul rând! Dumnezeu are metodele Sale cu fiecare dintre noi. Aşa că nu ar trebui să pierdem timp preţios comparându-ne viaţa cu a altora. Nu există pe pământ doi oameni la fel! Doar Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în veci.
Ar trebui să citim fragmentele din Ieremia unde Dumnezeu cruţă viaţa oamenilor Săi spunându-le că acea bătălie nu va avea cine ştie ce câştig, ci El le va cruţa viaţa, aceasta fiind singura lor pradă de război. Să ne mobilizăm, aşadar, pentru aceste perioade de război din vieţile noastre şi să mulţumim Domnului pentru aceea că ne cruţă viaţa chiar dacă alt câştig nu pare să avem. Dumnezeu ne cere să trăim cu bucurie anii pe care îi avem de trăit pe pământ. Era o glumă care spunea că unii oameni vor fi miraţi să afle când vor muri că există viaţă după moarte. Dar e mai ciudat că unii care s-au numit creştini vor afla că a existat viaţă şi înainte de moarte! În afară de darul mântuirii şi vieţii veşnice, darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu este viaţa pământească. Este un miracol încă neelucidat: concepţia, naşterea, creşterea, capacitatea de regenerare a corpului omenesc… multe alte caracteristici cum ar fi compunerea trupului omenesc din aceleaşi elemente ca cele din care este făcut pământul…
De aceea revin şi închei spunându-vă, asemenea lui Pavel în Filipeni 4:4 „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” căci uneori Dumnezeu alege să ne spună: „ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta, în toate locurile unde vei merge.”

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...