Anunţ!

Asociația noastră începe următoarele cursuri/grupe:
- cu adolescente, având tema: "Ce trebuie să ştie o fată" (iar în cadrul grupului se vor discuta probleme ale adolescenţei, chestiuni care ţin de igiena personală, bunele maniere, etc.)
- cu femei (unde se vor discuta probleme de cuplu, de creşterea copiilor, etc.)
- grup de părtăşie cu familii (cupluri)
- club de lectură creştină şi nu numai
- curs de croitorie
- ocultismul şi pericolul pe care îl reprezintă
Specificăm: întâlnirile sunt săpatămânale. Cursurile sunt gratuite, se desfăşoară la domiciliul nostru (în Hunedoara) şi vă rugăm să ne contactaţi la adresa: elena_reinerth7@yahoo.com
Vă aşteptăm cu mult drag!

DONEAZĂ 2%/ Donate

Datele noastre sunt:
Asociaţia Creştin Umanitară Flacăra Speranţei, cod fiscal 23898629, cont bancar RO32BTRL06301201P92687XX, Banca Transilvania.
Our datas: bank account RO32BTRL06301201P92687XX Tansilvania Bank.

marți, 5 octombrie 2010

Cugir, 4 octombrie

O zi rece. Soarele nu mai are putere să încălzească pământul. Dar, apropiindu-ne de biserică începem să simţim căldura. Oameni primitori şi calzi ne întâmpină şi ne poftesc să luăm un loc. Începe programul cu câteva cântece de închinare în care ne conduc patru voci minunate. Speechul de introducere ne face să sperăm la ceva bun, înălţător, ne face să credem că nu vom mai pleca de acolo la fel cum am venit.
Apoi intră Johanna Weaver, autoarea celor două cărţi traduse în româneşte: „O inimă ca a Mariei într-o lume a Martei” şi „O atitudine ca a Mariei”.  O femeie frumoasă, plină de zâmbet şi umor, o persoană caldă care molipseşte de optimism, care are putere să râdă de minusurile sale, care plânge pentru minusurile noastre.
Când începe să vorbească timpul se opreşte în loc. Ne-au amorţit picioarele, scaunele sunt foarte înalte şi picioarele nu ne ajung până la podea, dar nu mai simţim. Ne cucereşte cu frumuseţea ei interioară şi cu poveştile ei captivante.
Johanna foloseşte o ilustraţie:
„Pe o bancă în parc, plângea un bătrân. Un tânăr îl vede şi îl întreabă de ce plânge. Bătrânul spune că nu ar înţelege problema lui dacă i-ar spune-o. Tânărul îi cere să-i spună totuşi. Atunci bătrânul îşi deapănă povestea:
- Am 82 de ani şi sunt căsătorit cu o femeie de 26. O iubesc şi mă iubeşte mult. Are mare grijă de mine. În fiecare zi îmi dă mâncare bună, în fiecare seară îmi face prăjituri….
- Dar o relaţie ca asta şi-ar dori oricine. Atunci de ce plângi? V-aţi despărţit?
- Nuuuuu… ţi-am spus că nu vei înţelege! Nu mai ştiu uitat unde stau!”
Ne spune că asemenea acelui bătrân suntem şi noi deseori. Uităm cine suntem, uităm cui aparţinem, uităm unde este casa noastră. Uităm că identitatea noastră este în Cristos, uităm că suntem copii ai lui Dumnezeu, cu drept de moştenire a cerului. Uităm că trebuie să fim încălţaţi cu râvna Evangheliei păcii nu numai ca să ducem vestea bună a mântuirii oamenilor, ci şi ca să avem noi înşine pacea, să avem noi înşine baza în Dumnezeu, să ne cunoaştem noi înşine identitatea şi locul.
O altă ilustraţie folosită de Johanna a fost următoarea:
„Penny merge cu mama ei la cumpărături. Când să facă plata celor cumpărate, Penny zăreşte o cutie frumoasă care conţinea un şirag de perle frumoase. Îi spune mamei:
- Mami, te rog, te rog, mi-l cumperi?
Mama se uită pe dosul cutiei la preţ şi când vede că nu este prea scump îi spune fetiţei:
- Va trebui să câştigi ceva bani şi apoi ai să-l poţi cumpăra.
Fetiţa caută de lucru pe la vecini, adună bani, de ziua ei primeşte un plic de la bunica în care erau suficienţi bani pentru a putea completa suma adunată de ea şi dă fuga la magazin pentru a-şi cumpăra colierul. L-a pus în jurul gâtului şi de atunci nu s-a mai despărţit de el. La joacă, la şcoală, acasă, la baie, chiar şi noaptea îl purta mereu. După o vreme colierul a început să-şi piardă strălucirea. Vopseaua i s-a dus, o piatră s-a spart iar şnurul colierului s-a rupt încât cu greu a mai reuşit să-l ţină în jurul gâtului.
Tatăl fetei mergea în fiecare seară în camera ei pentru a se ruga cu ea, pentru a o înveli de noapte bună. Într-o seară a întrebat-o:
- Penny, mă iubeşti?
Fetiţa a răspuns:
- Da, tati, sigur că te iubesc!
- Atunci, îmi dai mie colierul tău?
- Nu, tati, numai colierul să nu mi-l ceri! Ştii că e favoritul meu! Uite, îţi dau păpuşa mea cea dragă!
Dar tatăl nu vrea păpuşa. În seara următoare, tatăl întreabă fetiţa din nou:
- Penny, mă iubeşti?
Fetiţa a răspuns:
- Da, tati, sigur că te iubesc!
- Atunci, îmi dai mie colierul tău?
- Nu, tati, numai colierul să nu mi-l ceri! Ştii că e favoritul meu! Uite, îţi dau căluţul meu cel roz.
Dar tatăl nu vrea nici căluţul.
În seara următoare, când tatăl intră în cameră, găseşte fetiţa stând pe marginea patului, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, ţinând strâns în mâini colierul ei drag şi, înainte ca tatăl să apuce să spună ceva, fetiţa îi întinde colierul şi spune:
- Uite, tati, colierul meu, ţi-l dau ţie!
Atunci tatăl ia fetiţa în braţe, apoi ia colierul din mâinile ei şi îi dă în loc o frumoasă cutie de catifea roşie. Când fetiţa deschide cutia, face ochii mari: în cutie se afla un colier de perle veritabile, nou-nouţ, strălucitor de-ţi lua ochii. Tatăl îi spune:
- Vezi tu, draga mea, în tot acest timp am avut cutia la mine. Dar am vrut să fii în stare să renunţi de bună voie la colierul tău vechi şi uzat de perle false, ca să ţi-l pot dărui pe cel de perle veritabile.”
Aşa suntem şi noi, de cele mai multe ori. Dumnezeu nu ne poate oferi lucruri reale şi veritabile atâta timp cât noi ţinem strâns de „perlele” noastre false. Nici nu ştim la câte lucruri bune din partea lui Dumnezeu am renunţat nefiind în stare să înţelegem că El are ceva mult mai bun şi mai valoros pentru noi.
După pauza în care facem cunoştinţă cu „Marta”, adică ne înfruptăm din bunătăţile pregătite de Martele Cugirului, ne adunăm din nou ca să ne bucurăm împreună. Sesiunea a doua ne depăşeşte aşteptările. La fiecare rugăciune sala răsună de „Amin” spus din adâncul fiinţelor noastre. Johanna, plină de emoţie, plânge pentru durerile şi temerile noastre. Îmbrăţişează fiecare femeie pentru care se roagă, simte şi suferă împreună cu ea. Atmosfera este copleşitoare. Cu greu îmi stăpânesc lacrimile. Învăţ încă odată că plânsul nu este dovadă de slăbiciune. Johanna ne vorbeşte despre frica ce manipulează şi ţine sub control întreaga noastră fiinţă. Ne spune că noi nu am fost create pentru frică. Ne dovedeşte cu versete că frica a intrat în lume odată cu neascultarea din Eden. Dacă atunci ei şi-au acoperit goliciunea trupească cu frunze, acum ne acoperim goliciunea sufletească cu tot felul de lucruri care, credem noi, umplu acel gol din noi. Simţim şi noi, ca şi Adam că nu ne mai este de ajuns ceea ce suntem, vrem să fim şi să avem mai mult, ascultăm şoapta celui rău care ne susură în ureche şi acum că trebuie să fim ca Dumnezeu…
Şi acum el vine la noi cu aceleaşi metode:
- distragere: ne arată lucruri interzise sau neimportante ca să ne îndepărteze de Dumnezeu
- descurajare: odată îndepărtate de Dumnezeu, vine descurajarea
- îndoială: „oare chiar a zis Dumnezeu…?”
În ultima parte, vorbind despre frică, ne-a dat câteva sugestii în legătură cu modul în care să gestionăm frica. În primul rând, ne-a spus să nu hrănim frica. Să avem grijă ce muniţie furnizăm diavolului. Să avem grijă ce cărţi citim, ce filme vizionăm, ce trăim zi de zi.
Apoi ne-a sfătuit să nu stăm cu frica la taclale. Să nu-i dăm ocazia să ne întărească temerile şi îngrijorările. Asta înseamnă că atunci când suntem copleşite, în loc să ne plângem de milă, sunând o prietenă care nu ne poate ajuta cu nimic, mai bine am spune Domnului ce simţim. Nu trebuie să ne lăsăm mintea înnebunită de lucruri rele ce ar putea să se întâmple, de scenarii apocaliptice.
Iar confruntarea fricii este cea mai bună metodă de a scăpa de ea. Johanna spunea că se duce până în cel mai îndepărtat punct al imaginaţiei ei, la capătul scenariului ţesut de mintea ei, la deznodământul cel mai nefericit imaginat de ea, ca acolo să-L întâlnească pe Isus, ştiind astfel că El este în control.
Rugăciunea finală ne-a umplut de bucurie şi de siguranţa că Dumnezeu este acolo pentru noi oricând. Ne-a făcut o mare plăcere să ne revedem cu prietene vechi din alte judeţe, din alte oraşe, din alte locuri, chiar din oraşul nostru, prietene pe care nu le-am văzut demult. Ne-a făcut plăcere să facem cunoştinţe noi şi suntem sigure că acestea vor rezista mult timp, fiind ţesute în jurul Domnului Dumnezeului nostru, care ne-a adus laolaltă în marea lui Familie.
O zi începută cu frig şi încheiată în dragostea şi căldura lui Dumnezeu! El niciodată nu ne dezamăgeşte când ne lăsăm în voia Lui.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Fain articolul Elena. Asa este, a fost o atmosfera faina la Cugir si Dumnezeu ne-a vrbit la fiecare daca am avut urechi de auzit.Lili (nu am vrut sa imi mai fac inca un cont, asa ca am optat pt anonim :))

saya spunea...

I think your blog post is good, but may low traffic. Do you want to get more visitor to read your nice post?
I can give you some easy tips, I promiss you will get more and more visitor to your blog.
Go and read this now Click here to see how

Humberto spunea...

Sorry, I don't speak your language, but I liked your blog, I popped in just to say hello.
Humberto from Argentina.

www.humbertodib.blogspot.com

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...