Masca de creştin

Am “furat” idea de la o bună şi dragă prietenă, dar nu sunt ameninţată să fiu dată în judecată pentru drepturi de autor!
Discutând despre unele supărări ale noastre privind biserica, ne-am gândit că de cele mai multe ori este greu să cunoşti cu adevărat un om care-şi spune creştin. Influenţaţi de mersul din bisericile noatre, mulţi din cei care vor să-L cunoască pe Dumnezeu, se uită la noi, cei care spunem că-L reprezentăm pe pământ. Şi iau ce văd, încercând să-şi adapteze existenţa la asta: un anumit mod de a se îmbrăca, de a se purta, un limbaj specific, de lemn, presărat cu versete biblice şi cu o mimă serioasă, lungă. Dar, oare, asta este creştinismul cu adevărat? Oare ceea ce se vede în afară contează cel mai mult, sau ceea ce se petrece cu adevărat înăuntru. Cel mai uşor lucru este să ne punem măşti. Avem una pentru acasă, una pentru serviciu, una pentru prieteni, una pentru biserică, pentru ca să „dăm bine”. Şi atunci, cine suntem noi? Cine sunt eu, cea reală? Cea de acasă, cea de la biserică, cea de la serviciu? Cred că ar trebui să ne punem serioase întrebări despre noi înşine dacă aceste „portrete” diferă mult de la o situaţie la alta!
Alte întrebări serioase pe care trebuie să ni le punem sunt cele legate de biserică. Reprezintă ea ceea ce trebuie azi pe pământ? Este ea ceea ce numeşte Biblia Trupul lui Hristos? Este ea astăzi ceea ce Domnul a dorit să fie când i-a spus lui Petru: ” Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”?
De ce fuge lumea de pocăiţi? Pentru că nu este interesată de Dumnezeu, sau pentru că noi nu suntem ceea ce trebuie? Pentru că sufletul lor este atât de împietrit sau pentru că noi, cu măştile noastre false şi cu legile noatre pe care le impunem în biserici, chipurile pentru că este nevoie de disciplină, îngrădim dreptul elementar al omului de a alege liber cum vrea să se închine, cum vrea să se îmbrace. Dacă nu am fi atât de scorţoşi şi de făţarnici, poate că mai mulţi oameni ar dori să-l cunoască pe Cristos. Pentru că spunem sus şi tare că noi suntem cei care-L reprezentăm pe Cristos. Dar ceea ce oamenii văd în noi numai Cristos nu este. Nu susţin haosul. Este nevoie de o disciplină, dar legile pe care am ajuns să le impunem noi şi de care a ajuns să depindă sfinţenia noastră sunt mai presus chiar decât a-L lăsa pe Duhul Sfânt să lucreze.
Vorbesc numai în numele meu. Nu-mi permit să bag pe nimeni în „oala” mea! Doar constat nişte fapte. Care nu ne fac cinste nici nouă, ca reprezentanţi ai cerului, nici lui Dumnezeu. Ce rămâne de făcut? Am auzit zeci de predici în care mi s-a tot explicat în fel şi chip că smerenia, că pocăinţa.... că multe altele... dar oare de ce pare că nimic nu dă roade? De ce încă mai apar veşti despre pastori care curvesc sau care sunt homosexuali, ori pedofili, sau afacerişti? Ştiu, natura umană decăzută, firea slabă şi coruptă... dar cu cei nemântuiţi cum rămâne? Cu „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh” cum rămâne? Facem programe pompoase şi seci, evanghelizări care nu spun nimic, ne irosim timpul şi banii prezentând un Dumnezeu al regulilor: dacă te pocăieşti nu mai ai voie să... şi să... şi trebuie să te îmbraci aşa... sau aşa.... în loc să-L prezentăm pe Dumnezeul Eu Sunt! Cel care este dragoste dar este şi dreptate. Cel care ne iubeşte aşa cum suntem, dar ne iubeşte prea mult ca să ne lase aşa! Cel care bate cu nuiaua. Cel care ne portă în carul Său de biruinţă. Cel care dă şi cel care ia. Cel din a Cărui perspectivă totul este bine şi vrea să ne arate perspectiva Lui ridicându-ne deasupra circumstanţelor care ne leagă. Cel care scoate draci şi vindecă. Cel care ştie că păcatul leagă cu legături grele şi momentul în care spunem „vino, Doamne, în inima mea” nu rezolvă totul dacă nu lăsăm totul la Cruce, dacă preferăm să ne ducem singuri povara, dacă mărturisirea nu devine mod de viaţă. Cel care nu Se uită la câte noduri are baticul meu, ci la gândurile care colcăie sub el.
Şi acum spun şi eu ca cei cărora le-a vorbit Petru: „Fraţilor, ce să facem?”