Ce ne împiedică să avem pace?

Pacea, cuvântul de ordine a săptămânii care a trecut. După două, chiar trei săptămâni de agitaţie şi neînţelegeri, am constatat că Dumnezeu ne spune să nu lăsăm hoţii de pace să ne-o fure. În Ioan 14:27, Domnul ne spune: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Şi atunci de ce nu ştim să păstrăm ceea ce ne-a dat El? De ce ne este mai uşor să trăim agitaţi şi nemulţumiţi decât să avem mereu manifestarea Duhului Sfânt, care este, printre altele, pacea? Preferăm să ne purtăm singuri bătăliile, afirmând că-L lăsăm pe Dumnezeu să se ocupe de viaţa noastră, dar faptele noastre arată contrariul.  Exod 14:14 ne învaţă că „Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi.” Şi atunci de ce nu suntem liniştiţi? Punem masca impasibilităţii când oricine poate vedea că-n interiorul nostru este o mare furtună. În faţa Domnului şi în lumina Cuvântului nimic nu rămâne nedescoperit, oricât de bine am încerca să ne ascundem!

1 Petru 3:4 - „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu”. Cât de plăcuţi suntem înaintea lui Dumnezeu? Degeaba suntem curaţi, bine îmbrăcaţi pe dinafară, dacă înăuntru este frustrare, critică, neîncredere, lipsă de dragoste, care se arată într-o prezenţă rece, superficială, incapabilă de relaţii profunde.

1 Petru 3:10-11 rosteşte un principiu de viaţă din belşug: „Căci cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile bune să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare, să se depărteze de rău şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească.” Iată că nu putem sta fără să facem nimic, aşteptând totul de la alţii. Avem şi noi partea noastră în a urmări pacea: să o căutăm, să o urmărim, să perseverăm, să ne schimbăm mentalitatea, să renunţăm la egoism, să ne înfrânăm limba care rosteşte rău despre alţii. Joyce Meyer afirmă în cartea ei despre frică, la pagina 35, că nu putem avea unitate între noi dacă nu suntem în acord unii cu alţii. Unitatea nu stă în adunarea unor oameni laolaltă ci în acordul dintre ei, iar lipsa acordului se vede făţiş din felul în care comunicăm (sau ne prefacem) unii cu alţii. Suntem ochi şi urechi la cel care vorbeşte sau suntem cu gândul în altă parte? Vrem aceleaşi lucruri şi avem aceleaşi preocupări sau ne gândim la ale noastre în timp ce suntem prezenţi cu trupul într-un loc doar de complezenţă sau dintr-un motiv doar de noi cunoscut, care nu are nimic de-a face cu unitatea? Definiţia din dicţionar a unităţii este: „Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil.” Tot unitar! Aşa ar trebui să fie Trupul lui Cristos.

Într-o sesiune de învăţătură despre pace, tot Joyce Meyer spune că unii dintre noi Îl vedem pe Dumnezeu ca pe un Moş Crăciun de la care obţinem ce vrem, fără să trebuiască să ascultăm. Nu putem afirma că suntem copiii lui Dumnezeu câtă vreme nu ne putem suferi fratele sau sora, câtă vreme criticăm mereu şi dăm mereu vina pe alţii pentru lipsurile sau rănile noastre, câtă vreme acuzăm pe toţi că ne-au tulburat pacea, când, de fapt, ar trebui să privim în noi înşine să vedem care este firul de care diavolul s-a agăţat să ne fure pacea. Dumnezeu e dragoste şi noi nu ştim cum să iubim. Dumnezeu este pace şi noi trăim o continuă furtună. Dumnezeu e bucurie şi noi am uitat să zâmbim. Cum mai e Dumnezeu în noi prin toate astea? Când o să înţelegem că Dumnezeu nu este supărat pe noi, când o să încetăm să ne mai apărăm cauza, când o să dărâmăm zidurile pe care ni le-am ridicat în jurul nostru ca să ne apărăm de dureri şi suferinţe, când o să acceptăm dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu pentru noi, când o să acceptăm că suntem valoroşi şi ne vom privi pe noi înşine prin ochii Lui, atunci asta se va vedea şi în afară. În felul în care ne tratăm fraţii, în felul în care vorbim şi răspundem, în felul în care reacţionăm la atacuri, la jigniri, la ofense, din toate se întrevede clar nevoia noastră de vindecare. Toţi văd în jur şi vor să ne spună, dar se izbesc de zidurile noastre. Şi apoi afirmăm sus şi tare că credem în unitate, în spiritul de familie, în dragoste şi pace, când toate nu sunt decât cuvinte seci, fără substanţă. Psalmul 119:157 spune că „Mulţi sunt prigonitorii şi potrivnicii mei, dar nu mă depărtez de învăţăturile Tale.” Asta trebuie să fie ţinta noastră, cauza vieţii noastre, mai mare ca noi înşine.

Cum să ai pace cu tine însuţi? În cartea despre pace, Joyce Meyer aduce câteva soluţii, trece în revistă câteva motive pentru care permitem să ne fie furată pacea. Nu mai fă inventarul greşelilor tale! Aceasta este una din cauzele agitaţiei noastre. Ştim că duşmanul este acela care ne acuză mereu: „ai făcut asta şi asta, nu trebuia să faci asta şi asta, ai greşit aici şi aici” şi cel mai adesea foloseşte gura celor pe care îi credem prieteni sau sunt parte din familie. Dar Dumnezeu ne spune că suntem neprihăniţi! Pe cine credem? Este timpul să încetăm să credem tot ce s-a spus despre noi şi către noi de către toţi oamenii cu care am venit în contact până acum, pentru că suntem fiinţe noi în Cristos şi să începem să trăim ca fiinţe noi şi libere, fără toate aceste bagaje pe care le cărăm după noi! Este timpul să-L credem pe Dumnezeu şi ceea ce spune El despre noi şi să ne purtăm ca nişte copii ai lui Dumnezeu, nu ca nişte arici cu ţepii scoşi, sau ca nişte ouă crude care se împrăştie odată scăpate pe jos! Fie voi asculta ce spune Dumnezeu despre mine şi voi renunţa la hipersensibilitatea mea, lăsând-o în mâna Lui, fie voi asculta ce spun alţii despre mine, voi asculta de ceea ce aleg să simt, conform circumstanţelor nefavorabile. Oricine ce ar spune sau ar fi spus despre tine, Dumnezeu spune altceva! Comparându-te cu alţii şi căutându-ţi identitatea în locuri greşite vei sfârşi frustrat şi îţi vei pierde pacea. Mulţumeşte-te, aşadar, cu ceea ce ţi-a dat Dumnezeu şi ceea ce ţi-a cerut să faci, spre binele tău!  Nu ştii cu ce să începi? Uită-te la ceea ce-ţi place să faci, uită-te la darurile tale naturale şi începe de acolo! Dumnezeu nu ţi-a dat nimic la voia întâmplării! Tot ce ai este dat cu un scop şi, mai ales, spre folosul altora! Dacă refuzi să foloseşti ce ţi-a dat Dumnezeu (nu mă interesează cum motivezi asta), este păcat, pentru că nu te opui unui om, ci te răzvrăteşti împotriva lui Dumnezeu spunând că nu te-a creat bine! De ce pare atât de uşor să vedem ce e rău în noi şi atât de greu să vedem ce e bun? Este percepţia greşită despre ceea ce este adevărata smerenie. 2 Corinteni 5:21 - „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Dacă El te consideră neprihănit şi Se uită la tine prin jertfa Fiului Său, cine eşti tu să rosteşti rău împotriva ta şi a aproapelui tău? Romani 8:1 - „Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Dacă Dumnezeu nu te osândeşte, tu de ce te osândeşti şi de ce osândeşti pe fratele tău? De ce te doare când Cuvântul lui Dumnezeu îţi porunceşte să-ţi laşi povara la cruce, iar tu te încăpăţânezi s-o cari după tine? De ce răspunzi negativ când de la amvon ţi se afirmă mereu şi mereu că trebuie să te pocăieşti şi să îţi înnoieşti mintea după Cuvânt? De ce arăţi mereu către alţii, ca fiind cauza nefericirii şi frustrărilor tale, când singura ta preocupare ar trebui să fie să-ţi primeşti vindecarea, ca să poţi umbla liber pe Cale?

Alte cauze pentru pierderea păcii sunt cele aduse în viaţa noastră de circumstanţe exterioare, independente de noi. Atâta timp cât noi ne facem partea, nu ar trebui să îngăduim nici unei circumstanţe nefavorabile să ne fure pacea, pentru că nu ne punem încrederea în noi înşine ci în Tatăl nostru Cel ceresc! Aşa că nicio critică, nici o vorbă rea la adresa noastră, nici amânarea rezolvării unei probleme, nici facturile, nici aşteptările înşelate nu ar trebui să fie cauze pentru pierderea păcii noastre! De la Adam începând, dăm vina pe alţii. Şi acum mereu, în loc să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce facem, arătăm mereu către alţii ca fiind cauza problemelor noastre. În loc să ne cercetăm pe noi înşine, dăm vina pe ceilalţi. În loc să căutăm în noi, scormonim în viaţa altora în căutare de greşeli. De aceea nu primim vindecare, pentru că nu o cerem. Suntem prea ocupaţi să vânăm greşelile altora, ca să vedem ce ne lipseşte nouă pentru a înainta pe Cale şi a creşte. Autosuficienţa nu este bună la nimic. Acceptarea de sine nu înseamnă suficienţă. A te accepta aşa cum eşti arată respect şi reverenţă faţă de Creatorul tău. Dar a rămâne în starea despre care ştii că nu e bună, este neascultare. Noi trebuie să fim din zi în zi mai buni, mai asemănători cu Cristos, în fiecare zi trebuie să trăim în ascultare de Dumnezeu care ne spune că în viaţa noastră singura constantă este schimbarea după chipul Fiului lui Dumnezeu.

Principalul motiv pentru care oamenii nu cresc, nu fac ceea ce trebuie şi nu ascultă de Dumnezeu este felul în care se percep pe ei înşişi! Puţini oameni se acceptă aşa cum sunt şi au o părere bună despre ei înşişi, iar când afirmă acest lucru, primesc răspunsuri de genul „eşti mândru, eşti orgolios, unde ţi-e smerenia?”, ca dovadă că acuzatorii tăi nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu! Scuza lor este că „nu mă pot abţine să simt aşa!”. Nu, nu poţi! Dar poţi alege să-L crezi pe Dumnezeu şi să repeţi Cuvântul său adresat ţie, până mintea şi emoţiile tale se vor supune şi îl vor crede! Dumnezeu nu ne învaţă să gândim rău despre noi înşine! Imediat ce începem să facem asta, desconsiderăm lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Nu e bine să gândim rău nici despre alţii, oricare ar fi evidenţele, pentru că ceea ce semănăm, aceea culegem! Despre comparaţiile între noi vorbeşte Biblia în Coloseni 3:11 - „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.” Dacă nu este nici o deosebire între noi în ochii lui Dumnezeu, noi de ce ne comparăm unii cu alţii? Fiecare trebuie să ştie cine este şi ce are din partea lui Dumnezeu pentru a lucra eficient pentru Împărăţie, pentru a-şi împlini destinul şi planul lui Dumnezeu în viaţa personală, pentru a fi împlinit! Nu mai lăsa pe alţii să te definească, nu mai fii atât de slab încât să te calce cu toţii în picioare, asta nu dovedeşte caracterul tău de creştin matur. Fii tare în Cristos, nu în puterile tale proprii, supune-te autorităţii lui Dumnezeu şi a celor pe care ţi i-a desemnat El ca autoritate, nu te ridica împotriva autorităţii Lui, pentru că aceasta este răzvrătire şi îţi va cauza probleme. Ai dreptul să fii tu însuţi şi nu trebuie să laşi pe nimeni să te controleze! Putem învăţa unii de la alţii, dacă nu suntem mereu pe picior de război! Alţii pot fi exemple pentru noi, dar nu standardul! Standardul este Dumnezeu şi Manualul Lui ne învaţă cum trebuie să fim! Când încercăm să fim cum vor alţii, pentru a avea pace cu ei, intrăm în tot felul de probleme. Firea scoate capul şi se impune şi ajungem la schimburi de cuvinte nedorite, care arată de multe ori ce gândim de fapt dincolo de măşti. Relaţiile se strică şi încrederea nu se mai recuperează uşor, este nevoie de pocăinţă sinceră şi reluarea comunicării de pe poziţii de dorinţă reală de a schimba lucrurile, fapt care nu se întâmplă, pentru că preferăm să rămânem cu rana noastră şi să ne plângem de milă, în loc să recunoaştem că ne purtăm ca nişte adolescenţi rebeli care cred că ştiu mai multe decât părinţii lor. Trebuie să învăţăm să fim noi înşine şi să nu mai încercăm să fim altcineva, dar asta presupune un efort pentru a ne descoperi, presupune relaţii deschise şi transparente cu oameni care ne vor binele, presupune să dorim unitatea reală şi spiritul de familie pe care îl presupune Trupul lui Cristos, pentru că adunarea unor oameni laolaltă nu înseamnă unitate decât dacă există acord! Copiii învaţă totul despre viaţă în familie, părinţii învaţă să fie părinţi în familie, totul începe şi se sfârşeşte în familie, însă este foarte greu să fii o familie cu cei care au crescut în familii disfuncţionale, aşa cum majoritatea dintre noi am crescut. Avem impresia că ştim totul şi numai ce ştim noi e bine, avem impresia că toţi greşesc şi numai noi ştim cum trebuie făcute lucrurile, dar în acelaşi timp, stăm bine protejaţi în spatele zidurilor noastre, neîngăduind nimănui să vadă dincolo de ele, pentru că asta ne face vulnerabili! Suntem mereu pe picior de război, apărându-ne intimitatea, fără să ne dăm seama măcar că o facem, rănim intenţionat ca să fim lăsaţi în pace, dacă cineva îndrăzneşte să se apropie prea mult! Reacţionăm ca armatele din vechime care, sus pe meterezele cetăţii cu ziduri groase împroaşcă cu bolovani pe oricine se apropie şi, deşi de multe ori ne dăm seama, nu lăsăm bolovanii jos, ba chiar ne retragem ca să mai luăm alţii, pentru că nu suntem capabili să renunţăm, iar asta spune multe despre noi! Lipsa de încredere, dorinţa egoistă de a ne linge singuri rănile, imaginaţia noastră ne joacă feste închipuindu-ne ce e mai rău despre toţi: că ne vor răul, că vor să ne doboare şi aşa trăim închişi în propria închisoare, incapabili să fim liberi, să ieşim de după ziduri, de după gratii, alegând cursa celui rău de bună voie! Cea mai bună armă de apărare este atacul, cum ne învaţă viaţa, dar aplicăm asta la persoane, nu la cel rău!

Lipsa de pace în viaţa ta produce lipsă de pace în jurul tău. Dacă Îl ai pe Dumnezeu, nu mai ai nevoie de nimic pentru a-ţi păstra pacea. Atunci de ce nu ai pace? De ce continui să gândeşti rău despre tine? Ştii că roadele acestui lucru vor fi din ce în ce mai amare, mai rele? Condamnarea este cel mai inutil, ba chiar cel mai neproductiv lucru pe care l-ai putea face şi în viaţa ta şi a altora!

Şi consecinţele se văd. Ieremia 8:11 avertizează asupra folosirii cuvântului „pace” acolo unde este evident că nu este pace „Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: „Pace! Pace!” Şi totuşi pace nu este.” Ezechiel 13:10 arată superficialitatea şi înşelătoria din poporul lui Dumnezeu în care proorocii afirmă o pace inexistentă: „ Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu zicând: „Pace!”, când nu este pace”. „Mai exact, pacea este prezentată în Sfânta Scriptură ca o stare care vine să îmbrăţişeze întreaga viaţă a omului, să-i îmbogăţească existenţa zilnică, să-l facă să trăiască în armonie  cu el însuşi şi cu Dumnezeu. Astfel, sănătatea, bogăţia şi viaţa bună – pe de o parte – şi împăcarea cu cei de acelaşi neam, bunele relaţii cu popoare vecine, (…) acoperă o mare parte din pacea pe care o caută omul Vechiului Testament. Însă toate aceste bunuri, oricât de importante ar fi, nu reprezintă nimic în comparaţie cu roadele duhovniceşti ale păcii, care sunt mântuirea şi slava viitoare a omului.” (Citat din http://www.pemptousia.ro)  Vi se pare cunoscut? Acel salut obişnuit „pace” este un fel de „ziua bună” fără nici o semnificaţie! Ca şi cuvântul „pocăinţă” şi cuvântul „pace” şi-a pierdut valoarea, şi-a pierdut însemnătatea, rămânând un simplu cuvânt, aşa cum din nefericire multe cuvinte ale Scripturii sunt azi doar nişte cuvinte logos, fără viaţa care ar trebui să le însoţească. Şi cine este de vină? Dumnezeu Şi-a făcut partea şi a afirmat la cruce „s-a sfârşit”, adică a fost împlinit ceea ce trebuia împlinit. Deci dacă nu avem pace înseamnă că noi nu ne facem partea.

Cuvântul de ordine al săptămânii trecute a fost pacea. Este interesant cum ascultarea de Dumnezeu aduce oamenii în acelaşi Duh, oriunde s-ar afla şi cu orice s-ar ocupa! Toate se aşează la locul lor, ca un joc de puzzle, fiecare feliuţă aducându-şi aportul pentru edificarea (zidirea) copiilor lui Dumnezeu. Dacă doar citim Biblia şi nu o trăim, adunăm doar cunoştinţe în mintea noastră ca să ne umflăm de mândrie. (1 Corinteni 8:1b-3 „Dar cunoştinţa îngâmfă pe când dragostea zideşte. Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.) Aceea este adevărata pace, care izvorăşte din unitatea în Duhul, din părtăşia nefăţarnică, în dragoste, dintr-un cuget curat şi vindecat de balastul trecutului iertat la cruce. Nu trebuie să ne placă oamenii, trebuie să-i iubim, aşa ni se porunceşte. Nu trebuie să fim de acord cu ceea ce fac ei, trebuie să trăim în pace cu toţi oamenii. Ioan 5:32 spune „Este un Altul care mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că mărturisirea pe care o face El despre Mine este adevărată.” Acela este Duhul Sfânt care locuieşte în fiecare credincios născut din nou. El are aceeaşi natură cu Tatăl, iar Dumnezeu este dragoste. El ne explică în 1 Corinteni 13 ce înseamnă acest lucru, cum este El. În Galateni capitolul 5:13-15 suntem îndemnaţi să trăim în dragoste iar de la versetul 16 începând aflăm care este roda Duhului, manifestarea Celui care locuieşte în noi.

Ce ne împiedică să avem pace?