Cercetarea de sine

PREIA CONTROLUL ASUPRA MINȚII TALE

Ai gânduri în mintea ta care te supără, dar nu pare că nu poți scăpa de ele? Ai vreodată gânduri care te fac să te simți tristă sau singură? Deprimată sau anxioasă? Sau descurajată? Te-ai simțit vreodată atât de rău cu tine și viața ta, încât nu ai vrut să mergi nicăieri și să n-ai vrut să vezi pe nimeni? Am avut și eu astfel de gânduri.

Mulți oameni gândesc așa câteodată. Alții au multe astfel de gânduri. Dușmanul vrea să avem gânduri rele tot timpul. Dar Dumnezeu nu vrea să gândim deloc așa.

Și eu credeam că fiecare gând care vine în mintea mea este real. Dacă eram deprimată credeam că trebuie să trăiesc cu acea emoție. Așa eram și eu și nu am putut face nimic să schimb lucrurile. Dar greșeam. Și credeam o minciună.

Stormie Omartian

Este timpul cercetării de sine, surorile mele.

Este timpul să punem în fața noastră o oglindă care să arate doar reflexia noastră și să încetăm să mai arătăm cu degetul către alții pentru nefericirea noastră.

Este timpul să ne cercetăm serios și să ne verificăm nașterea din nou.

Biblia spune că ”Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte. Atunci zice: ‘Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.’ Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.”

”Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după rodul lui. Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei cap. 12)

Rostim cuvinte mari, pe care nu le trăim. Viața noastră arată, cum spunea Stormie, tristețe, descurajare, avem gânduri negative despre noi și despre alții și cuvintele noastre arată clar asta. Exemplul nostru de trăire este mai rău decât al celor din lume. Iar viața noastră alungă oamenii, în loc să-i îndemne să-L cunoască pe Dumnezeul nostru, Cel pe care spunem că-L reprezentăm.

Cine și-ar dori un astfel de dumnezeu? Plin de ranchiună, judecată, acuzații, răutate pură, manipulare și control, dispreț și pretenții nefondate? Unii oameni nu sunt învățabili. Orgoliul personal îi orbește și nu suportă corectarea. Și se autointitulează creștini. Sunt în stare să-ți recite versete, ascultă toată ziua predici, nu lipsesc de la adunări, dar sunt plini de ”orice fel de nelegiuire, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă...”. (Romani cap. 1) Și lista poate continua.

Aceasta este oglinda noastră, din nefericire. Putem să le luăm pe rând și să ne analizăm. Cu sinceritate.

Ce este nelegiuirea? Dicționarul dă câteva exemple: josnicie, mișelie, mîrșăvie, nemernicie, netrebnicie, ticăloșie.

Josnicia este lipsă de demnitate, mișelia este răutate gratuită, mârșăvia este lipsă de scrupule (adică nu se dă la o parte de la nimic pentru a-și urmări scopul).

Viclenia nu mai are nevoie de definiție. Este stratagema prin care un om își urmărește propriile agende, adică manipulare, control, dominare.

Lăcomia? Nici asta nu are nevoie de definiție. Dicționarul o numește dorința nestăpânită de a-și face o poftă, o pasiune, o plăcere. Cu alte cuvinte, nu-mi pasă ce vrei tu, eu VREAU și voi obține ce vreau. Și dacă nu vrei să-mi dai, te bat la cap până-mi dai, te șantajez sau pun presiuni pe tine până capăt ce vreau.

Nu mai zic de răutate sau ceartă. Dacă nu obțin ce vreau, sar la beregată. Adun toate slăbiciunile tale, reale sau închipuite și ți le zvârlu în față. Și asta merge mână în mână cu obrăznicia, lauda de sine și aroganța (trufia). Nimeni nu-i ca mine! Așa zice un trufaș. Un om născut din nou, un ”pocăit”, cum îi zicem noi, se uită la sine și se privește în oglinda lui Dumnezeu. Nu există în el cuvinte de contraatac de genul ”poate și tu greșești” când cineva îți atrage atenția, în mod bine intenționat.

Oglinda noastră ne spune cine suntem. Oglinda noastră nu sunt oamenii, ci Dumnezeu. Ar face El ce fac eu? S-ar purta El cum mă port eu? Și-ar trata aproapele cum îl tratez eu? Ar gândi cum gândesc eu? Ar acționa cum acționez eu?

Faptele mele sunt rezultatul caracterului meu.

Ce arată faptele mele? Mă plâng mereu de alții sau îmi plâng ”soarta” nefericită? Rostesc mereu ”cu mine cum rămâne? Până când voi suporta cutare sau cutare...?” Sau am o atitudine pozitivă, plină de credință, iar oglinda (respectiv postările mele, ceea ce distribui, ceea ce citesc și vorbesc, ceea ce fac) spun că sunt un om smerit, curat la suflet, care dorește și vede binele din oameni, deloc preocupat de sine. Un om care ia în serios capitolul din Corinteni 13 și învață, pas cu pas, cum să iubească așa cum iubește Dumnezeu. Fără interese ascunse, fără motivații personale.

Acuma, mesajul meu pare dur. Pare că ”oglinda” asta este deformată. Am spune că noi nuuuu ne purtăm așa. Noi nu suntem mârșave, nici josnice, nici obraznice, nici trufașe. Oare?

Oglinda aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu, care desparte sufletul de duh și analizează motivele ascunse ale inimii.

Îmi doresc o viață mai bună? Oricine își dorește. Cum ajung la acea viață? Tocând la cap pe cel apropiat și impunându-i nevoile mele? Sau mă rog ca Dumnezeu să intervină și să ia de la mine nevoile la care nu pot primi imediat împlinire? Îmi analizez eu nevoia care îmi aduce frustrare? Sau vreau numai să o văd împlinită? De ce am mereu nevoia aceea?

Să zicem că nevoia mea este cea de valorizare. Vreau să mă simt iubită și aprobată. De ce? Pentru că nu am încredere în mine, nu am respect de sine și, mai grav, spun că Dumnezeu mă iubește și mă acceptă, dar nu o cred, pentru că încă mai vreau și mai aștept aprobarea oamenilor.

Și ăsta este doar un exemplu de autoanaliză.

Alt exemplu. Limbajul meu este petrecerea timpului, care include o comunicare reală. Soțul meu nu este dispus să-mi ofere timpul acesta de calitate. Limbajul lui sunt cuvintele de apreciere și lui îi este suficientă o vorbă bună să se simtă iubit. Nu-i place să vorbească și nu înțelege de ce trebuie să stea cu mine ore în șir de vorbă, de ce am eu nevoie să despic firul în 20, după ce vine obosit după 10 ore de muncă. Lună după lună, an după an, îl bat la cap și îl forțez să-mi împlinească nevoile, deși el nu înțelege rostul tuturor acestor lucruri. Și atunci ce fac? Distribui chestii pe net despre cum ar trebui să se poarte soțul ideal. Sau chestii despre ”suferința” și ”martirajul” meu. Orice rezonează cu frustrările mele distribui, parcă dinadins, poate, poate, vede și el și înțelege ce vreau eu. Dacă nici asta nu-i manipulare, atunci ce e?

Alt exemplu. Mă deranjează corectarea. Am o prietenă sau o rudă, ca să nu mai zic autoritate. Aceasta îmi vede starea, pentru că o exprim de atâta vreme, în mod repetitiv, același lucru, ca o placă zgâriată. Începe să-mi pună întrebări, doar-doar, îmi dau seama de starea mea și îmi doresc schimbarea care să reflecte caracterul lui Dumnezeu. Și eu ce fac? ATAC! N-am argumente, dar ripostez. ”Oare numai eu greșesc? Poate greșim amândouă! Etc.” Și nu-mi tace gura. Pe urmă, în loc să-mi verific imaginea din oglindă, pentru că știu că are dreptate, pozez în martiră. Doamne ferește să recunosc că sunt greșită și că am nevoie de ajutor, ca să nu mai trăiesc o viață deplorabilă, de om învins. Nu! Atac! ”Ce știe ea? Ce știe cineva cu ce mă confrunt eu zi de zi? Cum poate să mă acuze de ceva? Trece ea prin ce trec eu? Stai să fie în papucii mei, să văd, ea cum ar reacționa?” Și așa mai departe. Cum aș descrie eu astfel de situație, ca un observator din afară? Uite-așa: ”Poate că prietena ta nu știe exact cu ce te confrunți, dar Dumnezeu știe. Încearcă și El și ea să-ți spună că atitudinea ta negativă are două rezultate: nu folosește la nimic și îndepărtează pe toți din jurul tău. Ești transparentă, toată lumea vede cine ești și cum trăiești, numai tu nu ai oglinda proprie în fața ta și refuzi să te vezi, pentru că asta presupune că trebuie să te schimbi. Și nu vrei. Îți place mocirla în care te complaci. Cum zice și dr. Caroline Leaf, nu există nu pot, există doar nu vreau, pentru că-mi place așa. Atunci nu te mai mira că viața ta bate pasul pe loc, că relațiile tale, rând pe rând, se deteriorează iremediabil, că se satură oamenii să te audă cum îți plângi de milă, se satură să-ți spună că greșești și atunci tu-i ataci. Se retrag. Ghici ce? Se schimbă ceva? NU! Tu ești martira, geniul neînțeles!”

Noi, oamenii, suntem atât de diferiți. Dumnezeu ne-a creat diferiți, unitate în diversitate. Diferențele nu ar trebui să ne despartă. Și nici nu ne despart. Ne despart valorile personale și caracterul. Deși atât de diferiți, creștinii ar trebui să se asemene. Ar trebui să aibă în ei caracterul lui Cristos. Ar trebui să manifeste dragoste, bucurie, pace. Ar trebui să erupă din ei îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine. Ar trebui să exprime credincioșie, blândețe, să aibă autocontrol.

Poate că așa trebuia să încep meditația mea, pentru că aceasta ne e oglinda: roada Duhului. Dacă privim în ea și ne măsurăm acolo, vom vedea cine suntem. Vom vedea care este rezultatul nașterii din nou și cât de aproape sau departe suntem de adevăr. Vom vedea dacă viața noastră oglindește această naștere din nou sau oglindește firea nestăpânită ori un caracter decăzut.

Și concluzia de final ar fi că trebuie să ne cercetăm. Suntem UNDE ar trebui să fim? Sau ne căutăm justificări că nu am ajuns acolo din cauza altora? Suntem CUM ar trebui să fim? Sau dăm vina pe trecut sau pe oamenii care nu ne ajută și nu ne împlinesc nevoile?

Trebuie să ne cercetăm și este chiar răspunderea noastră. Pentru că, dacă nu veghem, starea noastră de după va ajunge mult mai rea decât starea dintâi. ”Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte. Atunci zice: ‘Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.’ Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.”

Să ne cercetăm și să verificăm dacă nu cumva ne facem vinovate de viclenie. Dacă nu cumva până acum ne-am jucat de-a creștinele și nu L-am luat pe Dumnezeu în serios. Dacă nu cumva am greșit și, în loc să regretăm, să ne cerem iertare și să renunțăm la firea noastră păcătoasă, am ales să-i dăm curs, aducând rușine numelui de creștin. Dacă am făcut asta, există rezolvare: pocăința. Și nu mai trebuie să ne învelim vinovăția în aroganță, ca să nu ne mai doară păcatul așa tare (credem noi). Haideți să ne privim în oglinda din Galateni 5 și să nu mai credem o minciună! Căci din prisosul inimii vorbeşte gura, adică faptele și vorbele noastre arată exact ce avem în inimă. Faptele (acțiunile), gesturile și cuvintele noastre ne trădează, pentru că urmăm ceea ce avem în inimă. Și ceea ce facem arată exact încotro se îndreaptă gândurile noastre.