Chiar dacă în viața de
zi cu zi experimentăm multe lucruri legate de trup, care trebuie hrănit, care
muncește și obosește, care trebuie îngrijit și așa mai departe, destul de
devreme în viață realizăm că este ceva dincolo de trup, că nu avem doar acest trup,
ci mai este ceva pe lângă el, dincolo de el.
În cartea Genezei 2:7
citim: ”Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului,
i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un
suflet viu.”
Sufletul omenesc este în centrul identității personale
a unei ființe omenești. Așa cum a spus C.S. Lewis: „Nu ai un suflet. Ești un
suflet. Ai un trup." Cu alte cuvinte, identitatea personală nu se bazează
pe a avea un trup, ci este necesar un suflet. În mod repetat în Biblie oamenii
sunt numiți „suflete".
Există adesea confuzie între duhul și sufletul
omului. În anumite locuri, Scriptura pare să folosească termenii
interschimbabil, dar în mod sigur există o deosebire subtilă. Altfel cum ar
putea Cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă „până acolo că desparte sufletul și
duhul" (Evrei 4.12)? Când Biblia vorbește despre duhul omului, de obicei
vorbește despre o forță lăuntrică care animă omul într-o direcție sau alta. În
mod repetat e prezentat ca un imbold, o forță dinamică (de exemplu în Numeri
14.24). “Ce-i
folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar
putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37) (https://www.gotquestions.org/Romana/omenesc-sufletul.html)
Tema sufletului a
preocupat cu intensitate, de-a lungul secolelor, atât știința, cât şi
filozofia. Un doctor american susține că sufletul ar cântări 21 de grame, iar
alți oameni de știință sunt convinși că au dovada că sufletul chiar există. În
anul 1907, doctorul american Duncan McDougal din Haverhill,
Massachusetts, a cântărit trupurile a șase pacienți bolnavi de
tuberculoză în fază terminală pentru a observa dacă părăsirea sufletului în
momentul morții are vreun impact asupra greutății corporale. În urma acestui
experiment, echipa de cercetători condusă de McDougal a stabilit că în momentul
morții fiecăruia din cei 6 subiecți umani, greutatea corporală a acestora a
scăzut, invariabil, cu 21 de grame. Doctorul a repetat experimentul pe 15
câini, la care nu a înregistrat nici o schimbare de greutate în momentul
morții. Teoriile lui McDougall au fost abordate în filmul „21 de grame“. În
1988, o serie de alte experimente conduse de revista „Noetic Science” au dus la
concluzia că sufletul uman are 0,01 grame. Cercetările au fost efectuate de
specialiști germani care au cântărit mai mult de 200 de pacienți muribunzi,
înainte şi după moartea lor. Când cercetătorii moderni vorbesc despre suflet în
afara acestui context cultural şi psihologic, în general, tratează termenul de
suflet ca un sinonim poetic pentru minte. Cartea lui Francis Crick (laureatul
premiului Nobel pentru descoperirea structurii moleculare a ADN-ului),
„Uluitoarea Ipoteză“ (1994), spre exemplu, are subtitlul „Știința caută
sufletul“. Crick susține că cineva poate învăța tot ce se poate cunoaște despre
sufletul uman prin studierea funcționării creierului uman. Depinzând astfel de
credințele cuiva privind relația dintre suflet şi minte, descoperirile în
neuroştiinţă pot fi relevante în înțelegerea sufletului. Știința a făcut de
atunci numeroase progrese în domenii ce permit evaluarea dovezilor care
contestă sau atestă existența sufletului. Perspectiva creștină asupra
sufletului este bazată atât pe învățăturile Vechiului, cât şi ale Noului
Testament. După învățătura creștină, sufletul este o substanță reală, vie,
imaterială sau spirituală şi nemuritoare. El străbate prin trupul material şi
este legat de el, dar transcende materialitatea trupului. Omul este „cineva“ nu
numai „ceva“, tocmai datorită sufletului său. Omul este cineva prin acest
substrat înzestrat cu conștiința şi cu capacitatea de reacții conștiente şi
libere. Sufletul omului, nu-l putem defini în esența lui, ci îl putem doar
descrie în manifestările lui, ca fapt esențial care face pe om un
subiect conștient şi voluntar, unic şi de neînlocuit. Dar studiind felul în care
cuvântul suflet este folosit în Scriptură, putem ajunge la
câteva concluzii. Exprimat simplu, sufletul omenesc este partea unei persoane
care nu este de natură fizică. Este partea fiecărei ființe umane care rămâne
veșnic, după ce trupul experimentează moartea.
N-am pretenția să fac
o analiză a sufletului, nici din punct de vedere a alcătuirii lui din rațiune,
simțire și voință, nici din punct de vedere al etimologie cuvântului (care vine
din latinul suflitus – suflare). Dicționarul numește suflet totalitatea
proceselor afective, intelectuale și
voliționale ale omului.
În Evanghelia
după Ioan aflăm că, prin credință, putem primi o naștere nouă, din Duh și
astfel ne împăcăm cu Dumnezeu: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva
din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5)
Deși
oamenii care cred în jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus ”sunt socotiți neprihăniți,
fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos
Isus.” (Romani 3:24), iar ”... tuturor celor ce L-au primit,
adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui
Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor,
nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan
1:12.13), în 1 Petru 1:9 citim: ”veți dobândi, ca sfârșit al
credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre.” Pavel spune filipenilor: ”Astfel
dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până
la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de
faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea.” (Filipeni 2:12) Iată, aici aflăm
că avem și noi câte ceva de făcut în ceea ce privește sufletul nostru.
În
biserici auzim mereu vorbindu-se despre nașterea din nou și mântuire. Ni se
spune că trebuie să avem grijă de sufletele noastre, că altfel mergem în iad.
Dar, din păcate, în foarte puține biserici se tratează problemele sufletului.
Odată născut din nou, creștinului i se predică teorie, fără să i se spună cum
să aplice practic ceea ce aude. Nu e de mirare că bisericile noastre sunt atât
de slabe, atât de duplicitare, atât de firești. Omul este tratat ca și cum după
nașterea din nou ar trebui să plutească pe norișori, ca un îngeraș, să ignore
complet viața dinainte, să se poarte ca și cum s-ar fi născut și ar fi crescut
direct în banca din biserică. De cele mai multe ori, relația creștinului cu
pastorul/liderii săi se rezumă la predica pe care o aud duminica. Dacă ne uităm
la cei trei ani și jumătate de slujire ai Domnului pe pământ, vedem că a fost nedezlipit
de ucenicii Săi. N-am pretenția ca și acum să fie la fel, dar mi-ar plăcea ca
pastorii să fie mai apropiați de congregație, să fie mai interesați de viața și
problemele oamenilor, să nu se mulțumească cu predica pe care le-o servesc
duminica. Dar despre astea, în partea următoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu