miercuri, 23 octombrie 2013

„Caracterul” unui trădător

De ce ghilimele la cuvântul din titlu? Pentru că nu mă refer la caracter ca ansamblul însuşirilor psihice şi morale a unei persoane (şi care se manifestă în comportamentul ei) ci mă refer la ceea ce este caracteristic, particular şi ceea ce defineşte un trădător.
Dicţionarul are câteva sinonime pentru acest cuvânt: primul este vânzător. Iar modelul este Iuda, care L-a vândut pe Domnul pentru 30 de arginţi. Din lăcomie? Nu. A fost şi acesta un motiv, dar adevăratul motiv a fost ura lui faţă de Isus. Nu a înţeles niciodată Cine era Isus şi ce lucrare desfăşura. El crezuse că Domnul va fi Cel care îi va izbăvi de sub robia romană şi, iată că planurile lui fuseseră date peste cap când s-a convins că nu era aşa. Domnul avea un scop mult mai înalt decât cel pământesc. Dar un om robit de propriul scop mărunt ca Iuda, nu putea vedea dincolo de motivaţia lui. Şi iată prima caracteristică a trădătorului: motivaţia inimii lui. Ceea ce crede el funcţionează ca un motor care îl împinge înainte şi îi ocupă atât de mult gândurile încât este orb faţă de orice altceva. Iuda, modelul în ale trădării, ştia ce face. Biblia ne spune că a aşteptat confirmarea şi apoi a trădat. Cred că asta l-a impulsionat odată în plus, i-a dat senzaţia de putere pe care o aşteaptă orice trădător: faptul că victima ştie ce o aşteaptă dar nu se poate apăra. Trădătorul nu înţelege că nu are nici un fel de putere. Mândria lui nu-l lasă. Zâmbeşte sfidător, plecând să-şi facă jocul, neînţelegând că adevărata victimă este el însuşi. De aceea nu face singur nimic, ci îşi caută suport în cei slabi, care sunt atraşi de „puterea” lui aparentă. Ca să nu fie măcinaţi de vinovăţie, trădătorii caută justificări actelor lor făcând în acelaşi timp bine. Aşa a crezut şi Iuda. Ca dovadă, el s-a dat bine pe lângă mai marii vremii interpretând scopul lui Isus pe pământ după bunul lui plac. Iată că trădătorul mai are o caracteristică: vederea slabă! El nu poate vedea dincolo de propriul său scop. Este atât de obsedat de el însuşi, încât nimic altceva nu mai contează. Fiind un om plin de mânie, îşi va arăta adevărata faţă atunci când nu i se va face pe plac.
Al doilea sinonim din dicţionar este infidel, necredincios. O asemenea persoană  nu este capabilă de ataşament. De aceea caută justificări pentru faptele sale: va găsi mereu „motive” prin care să justifice lipsa lui de loialitate, dar, dacă veţi discuta cu o asemenea persoană, veţi vedea că mereu se concentrează asupra lor înşişi: „eu nu sunt apreciat, eu nu sunt iubit, eu sunt respins, ce poţi să-mi oferi mie, cu mine cum rămâne, nu dai doi bani pe mine…” Aşa că o asemenea persoană poate fi recunoscută foarte uşor după două criterii: caută motive să-şi justifice alegerile iar aceste motive au mereu de-a face cu cei pe care îi consideră vinovaţi de „suferinţa” lor şi apoi caută aliaţi care să le susţină părerea şi alegerea. Ei nu vor rămâne singuri, pentru că atunci ar putea plăti cu viaţa, ca Iuda, care rămas singur după trădare, s-a spânzurat, înţelegând ce-a făcut.
O altă caracteristică a trădătorului este incapacitatea de a-şi asuma răspunderea. Mereu sunt alţii de vină pentru deciziile lor. Mereu eşecurile lor au fost cauzate de alţii. Şi, partea cea mai evidentă, chiar bătătoare la ochi, este aceea că totuşi caută să păstreze legătura cu cei pe care i-au trădat. Întotdeauna Iuda va arunca cu noroi şi apoi va spune: „rămânem prieteni”. Te sărută şi te îmbrăţişează acuzându-te, în acelaşi timp, voalat, că tu eşti de vină pentru cele întâmplate, apoi te asigură că va ţine legătura cu tine. Iar imediat după aceasta se va îndrepta către susţinătorii săi cu care îşi va face imediat planuri.
 „A înşela în mod voit şi perfid încrederea cuiva, săvârşind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu duşmanul” şi „A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvenţă faţă de o acţiune, de o idee” sunt alte definiţii date de dicţionar actului de trădare. Iar de aici deducem alte caracteristici ale trădătorului: duplicitatea, minciuna, egoismul, mândria, autocompătimirea, autojustificarea. Un trădător este duplicitar şi mincinos. Dacă are noţiunea de minciună, nu va minţi făţiş, ci prin omisiune.  Va pune distanţă între el şi obiectul trădării sale ca să nu fie nevoit să-l/s-o privească în ochi. Când va fi obligat să se vadă cu acea persoană, va privi tot timpul în jos, căutându-şi de lucru cu mâinile, sau, dacă este nevoit să privească în ochi persoana vizată, vei vedea în ochii lui/ei dispreţ, sfidare, expresii care îi vor însoţi cuvintele acuzatoare, menite să-i justifice purtarea. Vei recunoaşte în vorbirea lui/ei expresiile complicilor de infracţiune. Mândria şi egoismul sunt motoarele care îl împing la acte de trădare. Siguranţa care îl/o însoţeşte este falsă, menită să-i justifice faptele şi alegerile. Asta în cazul în care mai are o fărâmă de conştiinţă. Când este descoperit şi confruntat, se autocompătimeşte şi se justifică aruncând vina pe tine, că s-a ajuns aici din vina ta, pentru că ai făcut asta sau asta sau nu i-ai făcut pe plac atunci şi atunci.
Şi ajungem acum şi la fondul problemei: cauza. Ce îi determină pe oameni să trădeze?
„Trădarea a existat din cele mai vechi timpuri, semn că ea este adânc inscripţionată în ADN-ul uman. Fiecare dintre noi a trădat într-un fel sau altul, la un moment sau altul. Nu pentru că „aşa a fost destinul”! Ci pentru că este rezultatul unei ALEGERI pe care am făcut-o la un moment dat. Pentru că atunci ego-ul a fost mai puternic sau mai presus decât ceilalţi. Pentru că am cedat unui impuls sau unui instinct sau, dimpotrivă, pentru că a fost rezultatul unui plan îndelung elaborat. De ce trădăm? Nu pentru că a existat Iuda Iscarioteanul! Ci pentru că nu am reuşit să ne controlăm dorinţele, instinctele. Pentru că aşa am crezut de cuviinţă. Pentru că face parte din viaţă. Suntem unicii vinovaţi de tot ceea ce ni se întâmplă şi trebuie să ne asumăm asta.” (citat din http://experimentesiexperiente.wordpress.com/)
„Ca să cunoşti un om, observă-l atunci când îşi atinge obiectivul, nu când şi-l ratează; pentru că atunci când eşuăm, mândria noastră ne susţine, iar atunci când reuşim, ne trădează.” (Charles Caleb Colton)
Uneori trebuie să avem acest gen de atitudine: ”Îmi pare rău că simţi că nu poţi fii o persoană autentică şi sinceră în prezenţa mea. Nu am intenţionat niciodată să îţi îngrădesc libertatea, dreptul de exprimare sau autenticitatea. Dacă pot să te ajut cu ceva să îmi spui.“ Apoi te întorci şi îţi vezi de treburile tale şi decizi dacă este benefic sau nu pentru tine să continui să relaţionezi cu această persoană. Cei din jur nu îţi pot face rău decât pe măsura slăbiciunilor tale. Dacă partenerul […] te părăseşte, înşeală sau minte şi simţi că asta te trage în jos, poţi considera că partenerul s-a descalificat singur şi nu poate face parte din viaţa ta. Nu poţi controla ce simt, fac sau sunt cei din jur.” Pera Novacovici
„Adesea trădarea este actul de a sprijini un grup rival format, sau este o renunţare completă la normele decise anterior sau presupus decise de o parte sau de cealaltă. Cineva care trădează pe alţii este denumit trădător. Trădare este un element utilizat în mod obişnuit în opere literare şi este adesea asociat cu o persoană sau în ce priveşte un complot.” (Wikipedia)
Din punct de vedere psihologic, trădătorul este un egoist mândru, incapabil să înţeleagă relaţiile sincere, bazate pe încredere. El nu poate trăi fără să pună ceva la cale, fără să adune pe alţii ca el în jurul lui. Adânc în el, trădătorul este un om labil, fără bază sigură. A fost trădat în trecut şi a ales să sufere şi să se răzbune, în loc să aleagă vindecarea. Nu mai are încredere în oameni şi priveşte mereu peste umăr, căutând mereu explicaţii paranoice în orice vede pe alţii făcând. Totul se raportează la el, el fiind în centrul vieţii lui şi trăieşte ca să se apere şi ca să-şi împlinească scopurile. Este un om ratat (d.p.d.v. moral), fără simţ etic, incapabil să aibă relaţii sănătoase. Este plin de mânie şi îşi controlează foarte bine mimica până îşi atinge scopul. Apoi, când nu mai are nimic de câştigat din relaţia trădată, îşi arată adevărata faţă. Pleacă atunci când este dat pe faţă şi îşi caută alte victime. Încet, îşi pierde orice simţ moral şi în toate va avea justificarea pregătită. Ambalează scopurile lui în culori sclipitoare care iau ochii mânjind în acelaşi timp pe cei trădaţi în culori sumbre. El crede că ştie ce vrea, dar nu are suport moral să susţină faptele sale.
Problema, în schimb, este mult mai adâncă. Problema este spirituală. Trădarea ca mod de viaţă este rezultatul multor alegeri pe termen lung, majoritatea greşite. Întotdeauna vor fi trădători şefi şi trădători manipulaţi. Cei dintâi sunt maeştri. Au întotdeauna la ei arsenalul pregătit. Ştiu foarte bine să împroaşte cu noroi şi au mereu apărarea pregătită. Când sunt confruntaţi, muşcă şi fug. Cei care urmează acestor maeştri sunt victimele propriei înşelări. Sunt oameni slabi, fără coloană vertebrală, fără motivaţie, săraci cu duhul. Dacă nu conştientizează ce fac, vor deveni şi ei, la rândul lor, maeştri ai manipulării. Învaţă de la „cei mai buni”. Trădătorii sunt caracterizaţi prin instabilitate, pentru că trebuie să fie versatili. Nu-i vei auzi niciodată să aibă păreri pe care să le susţină şi mâine. Mâine se vor da după cum suflă vântul, ca să facă faţă provocărilor şi să nu fie deconspiraţi. Când sunt descoperiţi, trec la acuzaţii ca să justifice ceea ce fac. Pentru că fac orice să dea vina pe alţii, pe sistem, pe răutatea oamenilor, pe orice altceva decât slăbiciunile lor.

Iuda a trădat pentru 30 de arginţi a fost folosit şi aruncat şi, pentru că nu şi-a asumat răspunderea, rămas singur, s-a spânzurat. Petru a trădat şi el, şi încă de 3 ori. Dar, confruntat cu slăbiciunea lui, a recunoscut, a regretat, s-a întors şi a cerut iertare. Atunci a fost restaurat. Ce bine ar fi dacă am face toţi la fel! Dar câţi ne recunoaştem greşeala? În Matei 26:46 Domnul spune: „„Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!… Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” Atitudinea Lui faţă de trădător a fost să-l aştepte stând în picioare. A ştiut şi totuşi l-a lăsat să facă ce intenţiona. În schimb, ucenicii dormeau fără să ştie ce se întâmplă. Dacă ar fi ştiut probabil că s-ar fi agitat, ar fi judecat, s-ar fi opus, l-ar fi dat pe Iuda afară din mijlocul lor. Nici ei nu au înţeles mult mai bine ca Iuda ce se întâmpla. De aceea Dumnezeu ne cere să veghem. Să stăruim în adevăr şi să credem că Dumnezeu Îşi împlineşte cuvântul în timpul ales de El. Vremuri ca acestea pe care le trăim acum au mai fost, nu e nimic nou sub soare! Important este cum trecem prin aceste vremuri şi cum ieşim din ele. Calea este îngustă ca să nu putem căra bagaje cu noi! Nu trebuie să plângem după bagajele lăsate în urmă, nu trebuie să privim în trecut, ci să mergem înainte. Vom fi mereu priviţi şi analizaţi iar înaintarea noastră este văzută de toţi şi multe depind de atitudinea noastră. Când suntem în balonul cu nacelă, ca să ne înălţăm, trebuie să aruncăm balastul. Şi când în viaţă ne este greu să facem asta, ne dă şi Dumnezeu o mână de ajutor! Să avem grijă cât şi cum ne plângem, ca nu cumva să vorbim chiar împotriva lui Dumnezeu! 

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...