Pentru că diavolul nu este decât un imitator, nu este în stare să facă nimic decât să copieze şi să pervertească ceea ce Dumnezeu a creat. Dacă modul lui Dumnezeu de a se relaţiona la om este bazat pe dragoste, încredere şi siguranţă, tot ce vine de la diavol este teamă, nesiguranţă şi tulburare. El se va folosi de intimidare, manipulare şi înşelătorie ca să dobândească control asupra omului. Se va folosi de traume pentru a face omul vulnerabil, pentru a prelua controlul. Tot ce a făcut Dumnezeu bun, diavolul transformă în rău. Dacă poate face asta fără ca omul să bage de seamă, scopul său a fost atins. Faptul că omul a fost creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, îl foloseşte Satan ca să facă omul să creadă că este fiinţă superioară, autodeterminată, care este în stare de a se dezvolta până la a deveni dumnezeu. Sau a mai apărut ideea că au venit fiinţe superioare din spaţiu şi au pus sămânţa vieţii pe planeta noastră, iar omul, în limitarea lui, crede că aceste fiinţe sunt divine. Orice, numai să nu cumva să credem în Dumnezeu. S-a mai descoperit că omul are un creier din care foloseşte doar 10%, deci se susţine că ce s-a pierdut putem recupera prin tot felul de metode, ca noi să devenim mult mai buni decât suntem. Şi mai capabili. De aici vine convingerea unora ca dacă omul s-ar strădui, ar reuşi să se autodepăşească, să recupereze cei 90% pierduţi. Este foarte interesant ce gândesc ei, pentru că susţin, pe de o parte că omul este rezultatul evoluţiei, iar pe de alta că mare parte din capacitatea creierului s-a pierdut în timp. Zău că nu mai înţeleg nimic! Evoluează sau involuează? Oare de ce-i este omului mai uşor să creadă orice altceva decât că este creat după chipul lui Dumnezeu?
Pentru că se ştie că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, unii consideră de la sine înţeles că Dumnezeu seamănă cu omul. Şi atunci fiecare căută să-I dea o înfăţişare care să le convină, unii spun că e femeie, alţii ca ar fi negru, alţii că este energie, etc. Şi aşa ajunge Dumnezeu să fie după chipul şi asemănarea omului! A fi creaţi după chipul Lui, nu ne dă dreptul de a spune că El e ca noi. Ca şi cum am spune despre un părinte: "cât de bine seamănă cu fiul lui". Personalitatea, caracterul, voinţa, capacitatea de a simţi, de a relaţiona la alţii ne face să semănăm cu Dumnezeu, nu faptul că avem trupuri. Partea noastră spirituală este ceea ce contează şi ceea ce ne reprezintă, în primul rând. Chiar şi religiile orientale susţin că spiritul este singurul real, iar materia este iluzie. Ei, nu-i chiar aşa, este reală şi o parte şi alta. Partea care rămâne după moarte, este totuşi spiritul. Trupul se descompune şi se întoarce în ţărână.În Psalmul 139, psalmistul explică foarte limpede cum funcţionează viaţa noastră şi care este scopul pentru care am fost creaţi: "Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" O să spuneţi: "Vorbe mari! Cine este mulţumit cu ceea ce este?" Asta e problema noastră, de când Adam şi Eva au căzut în păcat. De atunci omul este mereu rebel, răzvrătit, nemulţumit sau prea mulţumit de sine. Cuvântul de ordine este azi că personalitatea mea este ori -"tu plus unu", ori -"tu minus unu". Este în firea noastră, nu numai să ne comparăm constant cu alţii, ci şi să fim veşnic nemulţumiţi de rezultat, pentru că societatea ne impune nişte norme şi ne obligă să ne conformăm. Dar nu acesta a fost gândul lui Dumnezeu când ne-a creat atât de diferiţi unii de alţii. Ci a dorit ca împreună să ne putem ajuta, să putem colabora, să ne putem completa. Când a creat pe Adam, deja Dumnezeu crease toate animalele şi fiecare avea pereche. Atunci Dumnezeu s-a uitat la bărbat şi a zis că nu e bine ca el să fie singur. De aceea a făcut ca omul să adoarmă şi din el a luat o parte din care a construit femeia. S-au făcut şi se fac o grămadă de glume pe seama creării femeii, dar toate astea nu fac decât să confirme ordinea în care au fost creaţi oamenii: întâi bărbatul şi apoi femeia. Dacă primii oameni au fost creaţi de Dumnezeu, următorii s-au născut sub stigmatul păcatului, cum spune David în Psalmul 51:1 -"În păcat m-a zămislit mama mea", şi asta nu pentru că mama lui ar fi fost o femeie stricată, ci pentru că David a înţeles că omul nu este bun din naştere, ci, dimpotrivă, rău şi că are nevoie de pocăinţă, de conştientizarea naturii sale căzute, de recunoaşterea nevoii de Dumnezeu. De când au păcătuit Adam şi Eva, nu s-a născut pe această planetă nici un om neprihănit, nici unul măcar (Romani 3:10), cu o singură excepţie: Isus Cristos.
Să revenim la Psalmul 139: "Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele." Iată, deci, că înainte de a fi primit ADN-ul părinţilor noştri, am primit ADN-ul spiritual al lui Dumnezeu, care a pregătit pentru noi un drum, un scop, o viaţă. Nimic nu este la voia întâmplării, oricine ce ar zice! Asta nu însemnă că Dumnezeu, de acolo din cer, ne leagă cu sfori şi ne mânuieşte ca un păpuşar, ci însemnă că ne iubeşte şi are un plan special pentru fiecare dintre noi. Cum ajungem noi să împlinim acest plan? Pentru că Dumnezeu ne-a dat şi un duh, prin el accedem în sferele spirituale. Atunci când eram doar un "boţ" cu ochi, cum ar spune Creangă, Dumnezeu ştia deja cine vom fi şi ce vom face, iar de modul în care ascultăm de El, depinde împlinirea sau nu a vieţii noastre. De multe ori în viaţă auzim vocea caldă a lui Dumnezeu, cum caută să ne îndrume sau să ne călăuzească, dar câţi dintre noi urmăm ceea ce ştim că vine de la El? Ce este paradoxal, este că ştim foarte bine ce ar trebui să facem, dar nu facem. De ce? Una din explicaţii ar fi că omul este comod, îi place rutina, îi place să fie lăsat în pace şi mai ales, nu-i place să i se spună ce să facă. Când se obişnuieşte cu ceva, găseşte în asta o oarecare siguranţă şi confort. De ce să te legi la cap, dacă nu te doare? Niciodată schimbarea nu e uşoară. Presupune renunţări, necunoscut şi riscuri şi atunci de ce să dai pasărea din mână pe cea de pe gard?
Pentru că se ştie că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, unii consideră de la sine înţeles că Dumnezeu seamănă cu omul. Şi atunci fiecare căută să-I dea o înfăţişare care să le convină, unii spun că e femeie, alţii ca ar fi negru, alţii că este energie, etc. Şi aşa ajunge Dumnezeu să fie după chipul şi asemănarea omului! A fi creaţi după chipul Lui, nu ne dă dreptul de a spune că El e ca noi. Ca şi cum am spune despre un părinte: "cât de bine seamănă cu fiul lui". Personalitatea, caracterul, voinţa, capacitatea de a simţi, de a relaţiona la alţii ne face să semănăm cu Dumnezeu, nu faptul că avem trupuri. Partea noastră spirituală este ceea ce contează şi ceea ce ne reprezintă, în primul rând. Chiar şi religiile orientale susţin că spiritul este singurul real, iar materia este iluzie. Ei, nu-i chiar aşa, este reală şi o parte şi alta. Partea care rămâne după moarte, este totuşi spiritul. Trupul se descompune şi se întoarce în ţărână.În Psalmul 139, psalmistul explică foarte limpede cum funcţionează viaţa noastră şi care este scopul pentru care am fost creaţi: "Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" O să spuneţi: "Vorbe mari! Cine este mulţumit cu ceea ce este?" Asta e problema noastră, de când Adam şi Eva au căzut în păcat. De atunci omul este mereu rebel, răzvrătit, nemulţumit sau prea mulţumit de sine. Cuvântul de ordine este azi că personalitatea mea este ori -"tu plus unu", ori -"tu minus unu". Este în firea noastră, nu numai să ne comparăm constant cu alţii, ci şi să fim veşnic nemulţumiţi de rezultat, pentru că societatea ne impune nişte norme şi ne obligă să ne conformăm. Dar nu acesta a fost gândul lui Dumnezeu când ne-a creat atât de diferiţi unii de alţii. Ci a dorit ca împreună să ne putem ajuta, să putem colabora, să ne putem completa. Când a creat pe Adam, deja Dumnezeu crease toate animalele şi fiecare avea pereche. Atunci Dumnezeu s-a uitat la bărbat şi a zis că nu e bine ca el să fie singur. De aceea a făcut ca omul să adoarmă şi din el a luat o parte din care a construit femeia. S-au făcut şi se fac o grămadă de glume pe seama creării femeii, dar toate astea nu fac decât să confirme ordinea în care au fost creaţi oamenii: întâi bărbatul şi apoi femeia. Dacă primii oameni au fost creaţi de Dumnezeu, următorii s-au născut sub stigmatul păcatului, cum spune David în Psalmul 51:1 -"În păcat m-a zămislit mama mea", şi asta nu pentru că mama lui ar fi fost o femeie stricată, ci pentru că David a înţeles că omul nu este bun din naştere, ci, dimpotrivă, rău şi că are nevoie de pocăinţă, de conştientizarea naturii sale căzute, de recunoaşterea nevoii de Dumnezeu. De când au păcătuit Adam şi Eva, nu s-a născut pe această planetă nici un om neprihănit, nici unul măcar (Romani 3:10), cu o singură excepţie: Isus Cristos.
Să revenim la Psalmul 139: "Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele." Iată, deci, că înainte de a fi primit ADN-ul părinţilor noştri, am primit ADN-ul spiritual al lui Dumnezeu, care a pregătit pentru noi un drum, un scop, o viaţă. Nimic nu este la voia întâmplării, oricine ce ar zice! Asta nu însemnă că Dumnezeu, de acolo din cer, ne leagă cu sfori şi ne mânuieşte ca un păpuşar, ci însemnă că ne iubeşte şi are un plan special pentru fiecare dintre noi. Cum ajungem noi să împlinim acest plan? Pentru că Dumnezeu ne-a dat şi un duh, prin el accedem în sferele spirituale. Atunci când eram doar un "boţ" cu ochi, cum ar spune Creangă, Dumnezeu ştia deja cine vom fi şi ce vom face, iar de modul în care ascultăm de El, depinde împlinirea sau nu a vieţii noastre. De multe ori în viaţă auzim vocea caldă a lui Dumnezeu, cum caută să ne îndrume sau să ne călăuzească, dar câţi dintre noi urmăm ceea ce ştim că vine de la El? Ce este paradoxal, este că ştim foarte bine ce ar trebui să facem, dar nu facem. De ce? Una din explicaţii ar fi că omul este comod, îi place rutina, îi place să fie lăsat în pace şi mai ales, nu-i place să i se spună ce să facă. Când se obişnuieşte cu ceva, găseşte în asta o oarecare siguranţă şi confort. De ce să te legi la cap, dacă nu te doare? Niciodată schimbarea nu e uşoară. Presupune renunţări, necunoscut şi riscuri şi atunci de ce să dai pasărea din mână pe cea de pe gard?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu