Dacă tot am ajuns aici, haideţi să vorbim puţin despre înnoire. Când venim la Dumnezeu, venim încărcaţi cu un bagaj. Acolo avem toate lucrurile lumii şi ale firii. Nici unul ditre aceste lucruri nu este compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu vom renunţa uşor la ele. Ele ne oferă o oarecare siguranţă, ca orice lucru cunoscut bine, dar această siguranţă este falsă. Când tânărul bogat a venit la Isus şi L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a ajunge în cer, Isus i-a spus să vândă tot şi să-L urmeze. Tânărului i s-a părut prea mult şi nu a făcut-o (Matei 19). Oare Isus chiar la acest tip de renunţare S-a referit? El ştia că pentru acel om averea este importantă, dar fiecare dintre noi avem o “avere” la care nu vom fi dispuşi să renunţăm. Aici va interveni procesul de zdrobire care va fi dureros, dar care ne va reda viaţa. Parabola cu trandafirul la aceste lucruri se referea. Iată ce ne spune Biblia despre aceste lucruri: ”El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei lui” (Coloseni 1:13). Ce poate fi mai minunat? Iată cât este de uşor să ajungem în cer ! Şi când mă gândesc cât de tare mi-am complicat viaţa încercând să ajung la Dumnezeu prin propria mea putere! Pe când, totul era aşa de simplu, de accesibil, la îndemâna şi mai important ca toate, GRATUIT ! Dar aşa face omul de când a ales în grădina Edenului calea ocolită, aşa că este normal. Epistola lui Pavel către Efeseni (cap. 1) este minunată şi ne spune despre aceleaşi lucruri, cum a pregătit Dumnezeu calea pentru noi când noi încă nu aveam habar: ”În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale… În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” Cât de mult ne iubeşte Dumnezeu! Pentru El nu este nici o deosebire între noi, iar tot ce trebuie să facem noi, este să primim dragostea Lui. Am vorbit puţin mai devreme despre o cale îngustă. Ea este atât de îngustă încât pe ea încape numai câte un om o dată. De aceea să nu ne speriem dacă de multe ori ne vom trezi singuri acolo ! Obişnuiţi ca tot timpul să mişune oameni în jurul nostru, s-ar putea să intrăm în panică dacă ne vom trezi singuri pe drum. Dar aşa vrea Dumnezeu. El vrea să lucreze personal, cu fiecare în parte. De aceea nu suntem singuri. Suntem cu El. Şi nu avem nevoie de nimic altceva, ar trebui ca El să ne fie de ajuns! Este o poveste care ilustrează foarte frumos cum este drumul cu Dumnezeu. Un om s-a supărat pe Dumnezeu şi I-a cerut socoteală. Atunci Dumnezeu l-a dus pe o plajă şi i-a arătat două urme de paşi şi i-a zis: ”Vezi, am fost tot timpul cu tine!” Tot mergând pe urma paşilor, la un moment dat drumul se îngreunează şi o urmă de paşi nu se mai vede. Omul spune: ”Vezi, Doamne, când mi-a fost mai greu, m-ai lăsat singur!”, dar Domnul i-a zis: ”Acelea sunt urmele paşilor Mei. Ale tale nu se văd pentru că te purtam în braţe!” Aceasta este realitatea vieţii cu Dumnezeu. Niciodată nu vom putea înţelege măsura dragostei Sale ! Din punct de vedere omenesc, pare absurd: de ce ar alege cineva să moară pentru mine? Nu numai că El a ales asta, ci a făcut mult mai mult: a renunţat la slava Sa, ca să coboare pe pământ, să se limiteze în timp şi spaţiu ca să Îşi dea viaţa pentru mine, pentru tine. Acum înţelegi?
Nimeni nu poate pretinde că Îl înţelege pe Dumnezeu. Nu avem cum. De aceea trebuie să credem că EL ESTE ! Credinţa este vehiculul care ne poartă spre cer şi rugăciunea este motorul care mişcă mâna lui Dumnezeu. Cerul este plin de răspunsuri la rugăciunile pe care noi încă nici nu le-am formulat, iar Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne recunoaştem nevoile şi să le aducem înaintea Lui. Credinţa ne va ajuta să accedem la toate lucrurile pregătite pentru noi.
Spuneam mai devreme că venim la Dumnezeu cu un bagaj. Nimic din ce ducem cu noi nu este compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu. El va face toate lucrurile noi. Să comparăm fiinţa omenească cu un vas. De-a lungul vieţii noi umplem aceast vas cu tot felul de lucruri, să le zicem cartofi. Când ne întoarcem la Dumnezeu, El toarnă în noi Duhul Său Sfânt. Dacă vasul noastru este plin cu cartofi, apa vie de la Dumnezeu va găsi puţin loc. De aceea trebuie să scoatem afară cartofii, ca să putem fi umpluţi. Poţi spune că vasul este plin acum? Nu. El nu este plin decât cu cartofi, nu cu Duh Sfânt, dar avem destul din Duhul Sfânt ca să fim conştienţi că avem nevoie de mai mult. Atunci începem încet, încet, să scoatem afară cartofii, să golim bagajul cu care am venit la Dumnezeu, iar El va turna în locul rămas gol, Duhul Sfânt. Ştiţi că un balon nu poate fi înălţat dacă are atârnate de nacelă tot felul de greutăţi. Dacă dezlegăm sacii, balonul se va ridica.
Să încercăm să o spunem în alt fel. Asemănaţi fiecare traumă, fiecare durere, fiecare dezamăgire, fiecare ”nu” pe care l-am primit în viaţă atunci când aşteptam ”da”, cu o cărămidă. Fiecare asemenea cărămidă o aşezăm în jurul nostru pentru a ne proteja de viitoare dezamăgiri. Noi ne spunem că zidul pe care l-am ridicat ne asigură protecţie şi ne oferă siguranţă, dar până să ne dăm seama, ne închidem în dosul propriilor noastre ziduri. Aşa că, în loc să ne ofere protecţia aşteptată, zidurile vor deveni propria noastră închisoare. Când ne întoarcem la Dumnezeu, ne recunoaştem greşelile, ne pocăim de ele, adică le regretăm, ne cerem iertare de la Dumnezeu şi El ne iartă. Începem să mergem la biserică, ne facem relaţii noi, totul pare să meargă bine o vreme, dar la un moment dat, parcă ne blocăm undeva. Ni se pare că batem pasul pe loc, uneori chiar mergem înapoi. Ce se întâmplă? Parcă toate au luat-o razna. Asta pentru că iertarea şi vindecarea sunt două lucruri diferite. Da, Dumnezeu ne-a iertat şi a uitat, dar noi nu! Noi ne amintim şi avem şi noi nevoie să ne iertăm şi pe noi şi pe alţii care ne-au greşit. Dacă vă amintiţi rugăciunea “Tatăl nostru” pe care o recităm cu toţii în copilărie, seara la culcare, acolo spune: ”Iartă-ne nouă greşelile noastre PRECUM iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Nu cred că cineva ar vrea să fie iertat de Dumnezeu aşa cum iartă el pe alţii.
Aşa că trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să înceapă procesul de vindecare. Fiecare lucru rău prin care am trecut în viaţă, fiecare traumă, fiecare respingere, fiecare relaţie pe care am avut-o, fiecare manipulare sau control care au fost exercitate asupra noastră au lăsat urme adânci în sufletul şi-n mintea noastră. Avem nevoie să mergem înainte, dar sacii de balast ne ţin nacela la pământ. Ce trebuie să facem? Să ne eliberăm de ei ! Acest proces se numeşte vindecare. Fiecare cărămidă din zid trebuie dată jos, rând pe rând trebuie înlăturate toate şi abia atunci vom fi cu adevărat liberi. Pentru asta trebuie să fim hotărâţi, nu trebuie să dăm înapoi, nu trebuie să ne descurajăm, nu trebuie să renunţăm. Când Dumnezeu ajunge la curăţarea ”tulpinii” trandafirului, doare. Fiecare amintire ne va răscoli, ne va supăra, dar nu avem voie să dăm înapoi. Prin Acela care a murit pentru noi, suntem mai mult decât biruitori. Dacă îngropăm amintirile pentru că sunt prea dureroase şi ne gândim că acum ne-am pocăit şi nu mai contează, ne înşelăm singuri. Ele vor rămâne acolo şi vor deveni o apă stătută, cu miros urât, dar problema cea mai mare este atunci când ele vor răzbi la suprafaţă. Şi asta se va întâmpla când ne vom aştepta cel mai puţin, când vom avea o supărare, sau vom fi obosiţi şi vom lăsa garda jos. Uneori ne îngrozim ce poate ieşi din inima noastră, lucruri de care nici n-am avut habar că se află acolo! În loc să ne acuzăm şi să ne învinovăţim (că cel rău abia aşteaptă s-o facem), să aducem toate la picioarele Domnului şi să le depunem acolo. Şi, odată lăsate acolo, să nu le mai luăm înapoi. Vă amintiţi schimbul divin. Nu este lucru în viaţa noastră pentru care să nu fi murit Isus! Da, chiar atât de simplu este. Măcar acum, că-L cunoaştem pe Domnul şi puterea învierii Lui, să nu ne mai complicăm viaţa. Să-L lăsăm pe El să facă totul nou pentru noi, să ne sfinţească, să ne curăţească, oricât ni s-a părea de greu pe moment. Să-L lăsăm să ne elibereze de toate legăturile celui rău, să-L lăsăm să-i dărâme toate întăriturile pe care şi le-a făcut în viaţa noastră. Să declarăm mereu Domnia Lui peste viaţa noastră şi să-i spunem mereu celui rău, că, în Numele Domnului Isus şi prin puterea sângelui Lui, noi suntem eliberaţi. Să facem declaraţia aceasta peste viaţa noastră şi să respingem acuzaţiile celui rău.
Nu este suficient să spunem o dată: ”Doamne, iartă-mi păcatele”, ci trebuie să le aducem pe rând înaintea Lui, pe nume, să le mărturisim şi să-L rugăm să ne elibereze de efectul lor. Pocăinţa nu e sfârşitul unei vieţi vechi, ci începutul unei vieţi noi. Abia acolo începe ceea ce contează cu adevărat în viaţă. Construirea unei vieţi noi, pe baze noi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pocăinţa nu e o linie pe care o trecem, ca linia de finiş la o alergare, ci e o linie continuă pe care păşim umăr la umăr cu Dumnezeu.
Preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a primi cununa este infinit mai mic decât bucuria care ne aşteaptă lângă Dumnezeu.
Aş mai vrea să precizez un lucru: pocăinţa este un proces care trebuie să dureze toată viaţa. Dacă ne-am pocăit, asta nu însemnă că nu vom mai greşi. Suntem oameni, suntem slabi, suntem supuşi greşelii şi cădem, dar este important să nu rămânem acolo. Fiecare lucru pe care lumina lui Dumnezeu ni-l descoperă că este greşit, să-l aducem înaintea Lui. Să nu îngropăm nimic în noi. Dumnezeu ne sfătuieşte să nu ne lăsăm problemele nerezolvate şi să nu apună soarele peste mânia noastră. Noi spunem că la mânie vedem roşu şi ca să nu agrăvăm lucrurile, mai bine amânăm rezolvarea lor. V-am mai spus: amânarea este lucrarea celui rău. Pentru noi există doar ASTĂZI. Ştiţi vorba românului: ce poţi face azi, lasă pe mâine că poate nu mai trebuie făcut sau poate face altul! Din nefericire, această glumă prezintă o tristă realitate. Tot ce amânăm pe mâine, riscă să rămână nerezolvat. Şi apoi, Dumnezeu ne porunceşte să trăim în pace cu toţi oamenii. Cel care iartă şi uită va fi fericit şi liniştit, cel care se încarcă cu ură, se va îmbolnăvi şi-şi va otrăvi viaţa.
Biblia spune că problemele nerezolvate dau lăstari de amărăciune. Ce seminţe permitem să fie sădite în inima noastră? Acelea vor da lăstari, vor face tulpini, care vor creşte şi vor da rod. Dacă seminţele au fost bune, şi roadele vor fi bune. Dacă seminţele sunt toxice, şi roadele vor fi toxice şi ne vor intoxica viaţa. Dacă seminţele Duhului Sfânt rodesc în noi, atunci roadele vor fi dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul, ne sfătuieşte Pavel în Galateni 5:22, 23, 25.
Nu mai fii trist, căci pentru tine a coborat din strălucire, Emanuel, ca să-ţi aducă pacea în inimă. Fii fericit, chiar dacă ai lacrimi pe obraz.
Ai râuri peste care nu poţi să treci? Ai munţi pe care nu-i poţi urca?
Vino înaintea Domnului cu toate lucrurile imposibile. Sunt specialitatea Sa.
Lumea bate la uşa ta cu pumnul, Isus, cu vârful degetelor. Lumea caută să intre în inima ta cu forţa, Isus aşteaptă răbdător la uşă.
Roadele luminii sunt cele care nu vor pieri. Ele sunt cele care ne vor însoţi în cer, ele sunt comoara noastră.
Vorbind despre comoară, mi-am amintit o poveste pe care am auzit-o pe la începutul vieţii mele de credinţă. Este vorba despre povestea perlei. Perla nu este altceva decât un grăunte de nisip care pătrunde în intimitatea unei scoici. Pe scoică o deranjează, o zgârie şi de aceea va începe să producă o substanţă care va înconjura grăuntele de nisip, ca să o protejeze de durere. Iată că perla nu este altceva decât suma lacrimilor scoicii. Aşa este şi omul. Fiecare lacrimă este contabilizată undeva în cer şi greşim dacă-L acuzăm pe Dumnezeu de nepăsare.
Am fost la o conferinţă deosebită pentru femei şi acolo am auzit multe lucruri interesante, dar vreau numai un lucru să vă povestesc. La venirea noastră, organizatoarele ne-au aşteptat cu ecusoane cu nume. Am observat că sunt diferite, fiecare purta alt simbol. Al meu era un diamant. Când a început programul conferinţei ni s-a spus să le căutam pe cele cu acelaşi simbol şi să facem cunoştinţă. Lidera grupului diamantelor ne-a provocat să spunem fiecare ce înţelegem prin acel simbol. Fiecare a spus câte ceva. Că suntem câte o piatră preţioasă pentru Dumnezeu, că fiecare valorăm cât un diamant în ochii Domnului chiar dacă noi nu ne preţuim, că aşa cum diamantul nu are nici o valoare cât este în întuneric, în măruntaiele pământului, aşa nici noi nu suntem de folos până încă zăcem în păcat. Cineva a zis că diamantul nu este strălucitor când este scos din mină, ci primeşte strălucire numai când este şlefuit. Sigur că este dureroasă şlefuirea, dar este obligatorie ca ea să existe pentru că diamantul să fie piatra preţioasă atât de căutată, de iubită şi de minunată. Ascultam toate astea şi mă gândeam cum diamantul reprezintă omul, în mâna lui Dumnezeu. Şi vedeam în sinea mea cum piatra murdară din pământ devine atât de strălucitoare. Şi m-am gândit, oare de ce trebuie să se întâmple asta? De ce omul trebuie să fie “şlefuit”, trebuie să sufere ca să fie sfinţit? Şi m-am gândit la altă caracteristică a diamantului. El este folosit ca să taie. Este cea mai dură piatră de pe glob. Este frumos, dar este dur. De ce? Ca să croiască cărări drepte, mi-a venit un gând. Şi mi-am dorit ca şi eu, şi voi, cei care citiţi, să devenim diamante care să taie cărări drepte în viaţă. Care să aducă frumuseţe şi valoare în vieţile celor din jur, să-i ajute să vadă perla şi diamantul pe care Dumnezeu le-a pus în ei. Acest lucru este posibil cu ajutorul lui Dumnezeu. Am tot spus, fiecare este unic. Fiecare are un rol specific în viaţă. Fie ca Dumnezeu să vă ajute să-L descoperiţi şi să urmaţi calea care este Cristos, pentru a deveni diamante.
Mă rog ca Dumnezeu să vă dea lumina Lui, să vă ajute să deveniţi fiinţe noi, să vă deschidă ochii să-L vedeţi şi să vă dea înţelepciune ca să alegeţi, din puzderia de informaţii şi învăţături, numai ce e bine.
Cuvântul lui Dumnezeu este lăsat nu pentru informare, ci pentru transformare.
Rămâneţi în braţul lui Dumnezeu, însoţiti de dragostea Lui cea mare, învăluiţi de puterea Lui. Căci numai acolo veţi găsi adevăr, lumină şi siguranţă. Căutaţi-vă identitatea în El, nu în standardele lumii şi veţi găsi împlinirea.
Nimeni nu poate pretinde că Îl înţelege pe Dumnezeu. Nu avem cum. De aceea trebuie să credem că EL ESTE ! Credinţa este vehiculul care ne poartă spre cer şi rugăciunea este motorul care mişcă mâna lui Dumnezeu. Cerul este plin de răspunsuri la rugăciunile pe care noi încă nici nu le-am formulat, iar Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne recunoaştem nevoile şi să le aducem înaintea Lui. Credinţa ne va ajuta să accedem la toate lucrurile pregătite pentru noi.
Spuneam mai devreme că venim la Dumnezeu cu un bagaj. Nimic din ce ducem cu noi nu este compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu. El va face toate lucrurile noi. Să comparăm fiinţa omenească cu un vas. De-a lungul vieţii noi umplem aceast vas cu tot felul de lucruri, să le zicem cartofi. Când ne întoarcem la Dumnezeu, El toarnă în noi Duhul Său Sfânt. Dacă vasul noastru este plin cu cartofi, apa vie de la Dumnezeu va găsi puţin loc. De aceea trebuie să scoatem afară cartofii, ca să putem fi umpluţi. Poţi spune că vasul este plin acum? Nu. El nu este plin decât cu cartofi, nu cu Duh Sfânt, dar avem destul din Duhul Sfânt ca să fim conştienţi că avem nevoie de mai mult. Atunci începem încet, încet, să scoatem afară cartofii, să golim bagajul cu care am venit la Dumnezeu, iar El va turna în locul rămas gol, Duhul Sfânt. Ştiţi că un balon nu poate fi înălţat dacă are atârnate de nacelă tot felul de greutăţi. Dacă dezlegăm sacii, balonul se va ridica.
Să încercăm să o spunem în alt fel. Asemănaţi fiecare traumă, fiecare durere, fiecare dezamăgire, fiecare ”nu” pe care l-am primit în viaţă atunci când aşteptam ”da”, cu o cărămidă. Fiecare asemenea cărămidă o aşezăm în jurul nostru pentru a ne proteja de viitoare dezamăgiri. Noi ne spunem că zidul pe care l-am ridicat ne asigură protecţie şi ne oferă siguranţă, dar până să ne dăm seama, ne închidem în dosul propriilor noastre ziduri. Aşa că, în loc să ne ofere protecţia aşteptată, zidurile vor deveni propria noastră închisoare. Când ne întoarcem la Dumnezeu, ne recunoaştem greşelile, ne pocăim de ele, adică le regretăm, ne cerem iertare de la Dumnezeu şi El ne iartă. Începem să mergem la biserică, ne facem relaţii noi, totul pare să meargă bine o vreme, dar la un moment dat, parcă ne blocăm undeva. Ni se pare că batem pasul pe loc, uneori chiar mergem înapoi. Ce se întâmplă? Parcă toate au luat-o razna. Asta pentru că iertarea şi vindecarea sunt două lucruri diferite. Da, Dumnezeu ne-a iertat şi a uitat, dar noi nu! Noi ne amintim şi avem şi noi nevoie să ne iertăm şi pe noi şi pe alţii care ne-au greşit. Dacă vă amintiţi rugăciunea “Tatăl nostru” pe care o recităm cu toţii în copilărie, seara la culcare, acolo spune: ”Iartă-ne nouă greşelile noastre PRECUM iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Nu cred că cineva ar vrea să fie iertat de Dumnezeu aşa cum iartă el pe alţii.
Aşa că trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să înceapă procesul de vindecare. Fiecare lucru rău prin care am trecut în viaţă, fiecare traumă, fiecare respingere, fiecare relaţie pe care am avut-o, fiecare manipulare sau control care au fost exercitate asupra noastră au lăsat urme adânci în sufletul şi-n mintea noastră. Avem nevoie să mergem înainte, dar sacii de balast ne ţin nacela la pământ. Ce trebuie să facem? Să ne eliberăm de ei ! Acest proces se numeşte vindecare. Fiecare cărămidă din zid trebuie dată jos, rând pe rând trebuie înlăturate toate şi abia atunci vom fi cu adevărat liberi. Pentru asta trebuie să fim hotărâţi, nu trebuie să dăm înapoi, nu trebuie să ne descurajăm, nu trebuie să renunţăm. Când Dumnezeu ajunge la curăţarea ”tulpinii” trandafirului, doare. Fiecare amintire ne va răscoli, ne va supăra, dar nu avem voie să dăm înapoi. Prin Acela care a murit pentru noi, suntem mai mult decât biruitori. Dacă îngropăm amintirile pentru că sunt prea dureroase şi ne gândim că acum ne-am pocăit şi nu mai contează, ne înşelăm singuri. Ele vor rămâne acolo şi vor deveni o apă stătută, cu miros urât, dar problema cea mai mare este atunci când ele vor răzbi la suprafaţă. Şi asta se va întâmpla când ne vom aştepta cel mai puţin, când vom avea o supărare, sau vom fi obosiţi şi vom lăsa garda jos. Uneori ne îngrozim ce poate ieşi din inima noastră, lucruri de care nici n-am avut habar că se află acolo! În loc să ne acuzăm şi să ne învinovăţim (că cel rău abia aşteaptă s-o facem), să aducem toate la picioarele Domnului şi să le depunem acolo. Şi, odată lăsate acolo, să nu le mai luăm înapoi. Vă amintiţi schimbul divin. Nu este lucru în viaţa noastră pentru care să nu fi murit Isus! Da, chiar atât de simplu este. Măcar acum, că-L cunoaştem pe Domnul şi puterea învierii Lui, să nu ne mai complicăm viaţa. Să-L lăsăm pe El să facă totul nou pentru noi, să ne sfinţească, să ne curăţească, oricât ni s-a părea de greu pe moment. Să-L lăsăm să ne elibereze de toate legăturile celui rău, să-L lăsăm să-i dărâme toate întăriturile pe care şi le-a făcut în viaţa noastră. Să declarăm mereu Domnia Lui peste viaţa noastră şi să-i spunem mereu celui rău, că, în Numele Domnului Isus şi prin puterea sângelui Lui, noi suntem eliberaţi. Să facem declaraţia aceasta peste viaţa noastră şi să respingem acuzaţiile celui rău.
Nu este suficient să spunem o dată: ”Doamne, iartă-mi păcatele”, ci trebuie să le aducem pe rând înaintea Lui, pe nume, să le mărturisim şi să-L rugăm să ne elibereze de efectul lor. Pocăinţa nu e sfârşitul unei vieţi vechi, ci începutul unei vieţi noi. Abia acolo începe ceea ce contează cu adevărat în viaţă. Construirea unei vieţi noi, pe baze noi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pocăinţa nu e o linie pe care o trecem, ca linia de finiş la o alergare, ci e o linie continuă pe care păşim umăr la umăr cu Dumnezeu.
Preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a primi cununa este infinit mai mic decât bucuria care ne aşteaptă lângă Dumnezeu.
Aş mai vrea să precizez un lucru: pocăinţa este un proces care trebuie să dureze toată viaţa. Dacă ne-am pocăit, asta nu însemnă că nu vom mai greşi. Suntem oameni, suntem slabi, suntem supuşi greşelii şi cădem, dar este important să nu rămânem acolo. Fiecare lucru pe care lumina lui Dumnezeu ni-l descoperă că este greşit, să-l aducem înaintea Lui. Să nu îngropăm nimic în noi. Dumnezeu ne sfătuieşte să nu ne lăsăm problemele nerezolvate şi să nu apună soarele peste mânia noastră. Noi spunem că la mânie vedem roşu şi ca să nu agrăvăm lucrurile, mai bine amânăm rezolvarea lor. V-am mai spus: amânarea este lucrarea celui rău. Pentru noi există doar ASTĂZI. Ştiţi vorba românului: ce poţi face azi, lasă pe mâine că poate nu mai trebuie făcut sau poate face altul! Din nefericire, această glumă prezintă o tristă realitate. Tot ce amânăm pe mâine, riscă să rămână nerezolvat. Şi apoi, Dumnezeu ne porunceşte să trăim în pace cu toţi oamenii. Cel care iartă şi uită va fi fericit şi liniştit, cel care se încarcă cu ură, se va îmbolnăvi şi-şi va otrăvi viaţa.
Biblia spune că problemele nerezolvate dau lăstari de amărăciune. Ce seminţe permitem să fie sădite în inima noastră? Acelea vor da lăstari, vor face tulpini, care vor creşte şi vor da rod. Dacă seminţele au fost bune, şi roadele vor fi bune. Dacă seminţele sunt toxice, şi roadele vor fi toxice şi ne vor intoxica viaţa. Dacă seminţele Duhului Sfânt rodesc în noi, atunci roadele vor fi dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul, ne sfătuieşte Pavel în Galateni 5:22, 23, 25.
Nu mai fii trist, căci pentru tine a coborat din strălucire, Emanuel, ca să-ţi aducă pacea în inimă. Fii fericit, chiar dacă ai lacrimi pe obraz.
Ai râuri peste care nu poţi să treci? Ai munţi pe care nu-i poţi urca?
Vino înaintea Domnului cu toate lucrurile imposibile. Sunt specialitatea Sa.
Lumea bate la uşa ta cu pumnul, Isus, cu vârful degetelor. Lumea caută să intre în inima ta cu forţa, Isus aşteaptă răbdător la uşă.
Roadele luminii sunt cele care nu vor pieri. Ele sunt cele care ne vor însoţi în cer, ele sunt comoara noastră.
Vorbind despre comoară, mi-am amintit o poveste pe care am auzit-o pe la începutul vieţii mele de credinţă. Este vorba despre povestea perlei. Perla nu este altceva decât un grăunte de nisip care pătrunde în intimitatea unei scoici. Pe scoică o deranjează, o zgârie şi de aceea va începe să producă o substanţă care va înconjura grăuntele de nisip, ca să o protejeze de durere. Iată că perla nu este altceva decât suma lacrimilor scoicii. Aşa este şi omul. Fiecare lacrimă este contabilizată undeva în cer şi greşim dacă-L acuzăm pe Dumnezeu de nepăsare.
Am fost la o conferinţă deosebită pentru femei şi acolo am auzit multe lucruri interesante, dar vreau numai un lucru să vă povestesc. La venirea noastră, organizatoarele ne-au aşteptat cu ecusoane cu nume. Am observat că sunt diferite, fiecare purta alt simbol. Al meu era un diamant. Când a început programul conferinţei ni s-a spus să le căutam pe cele cu acelaşi simbol şi să facem cunoştinţă. Lidera grupului diamantelor ne-a provocat să spunem fiecare ce înţelegem prin acel simbol. Fiecare a spus câte ceva. Că suntem câte o piatră preţioasă pentru Dumnezeu, că fiecare valorăm cât un diamant în ochii Domnului chiar dacă noi nu ne preţuim, că aşa cum diamantul nu are nici o valoare cât este în întuneric, în măruntaiele pământului, aşa nici noi nu suntem de folos până încă zăcem în păcat. Cineva a zis că diamantul nu este strălucitor când este scos din mină, ci primeşte strălucire numai când este şlefuit. Sigur că este dureroasă şlefuirea, dar este obligatorie ca ea să existe pentru că diamantul să fie piatra preţioasă atât de căutată, de iubită şi de minunată. Ascultam toate astea şi mă gândeam cum diamantul reprezintă omul, în mâna lui Dumnezeu. Şi vedeam în sinea mea cum piatra murdară din pământ devine atât de strălucitoare. Şi m-am gândit, oare de ce trebuie să se întâmple asta? De ce omul trebuie să fie “şlefuit”, trebuie să sufere ca să fie sfinţit? Şi m-am gândit la altă caracteristică a diamantului. El este folosit ca să taie. Este cea mai dură piatră de pe glob. Este frumos, dar este dur. De ce? Ca să croiască cărări drepte, mi-a venit un gând. Şi mi-am dorit ca şi eu, şi voi, cei care citiţi, să devenim diamante care să taie cărări drepte în viaţă. Care să aducă frumuseţe şi valoare în vieţile celor din jur, să-i ajute să vadă perla şi diamantul pe care Dumnezeu le-a pus în ei. Acest lucru este posibil cu ajutorul lui Dumnezeu. Am tot spus, fiecare este unic. Fiecare are un rol specific în viaţă. Fie ca Dumnezeu să vă ajute să-L descoperiţi şi să urmaţi calea care este Cristos, pentru a deveni diamante.
Mă rog ca Dumnezeu să vă dea lumina Lui, să vă ajute să deveniţi fiinţe noi, să vă deschidă ochii să-L vedeţi şi să vă dea înţelepciune ca să alegeţi, din puzderia de informaţii şi învăţături, numai ce e bine.
Cuvântul lui Dumnezeu este lăsat nu pentru informare, ci pentru transformare.
Rămâneţi în braţul lui Dumnezeu, însoţiti de dragostea Lui cea mare, învăluiţi de puterea Lui. Căci numai acolo veţi găsi adevăr, lumină şi siguranţă. Căutaţi-vă identitatea în El, nu în standardele lumii şi veţi găsi împlinirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu